SECȚIUNEA A DOUA CAUZA RAFFA c. ITALIA (solicitarea nr. 44381/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Raffa c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Renata Raffa a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 aprilie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapelor și Libertăților Fundamentale ( Anello, avocat la Vibo Valentia. Guvernul italian (adică, la data de ...) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. La 21 februarie 1992, recurenta l-a numit pe domnul T., proprietarul unui apartament deasupra magazinului său, în fața Tribunalului din Vibo Valentia, pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a infiltrărilor de apă. La 13 aprilie 1992, instanța a autorizat punerea în discuție a societății P, care efectuase lucrări în apartamentul domnului T. Aceasta s-a constituit la 13 iulie 1992. În noiembrie 1992, reclamanta a solicitat audierea martorilor și numirea unui expert, iar judecătorul a dispus ca dosarul să primească o expertiză deja executată în favoarea recurentei. La 22 martie și 10 mai 1993, reclamanta a insistat în cererile sale. La 12 iulie 1993, părțile au solicitat o trimitere. La 20 ianuarie 1994, părțile au insistat în cererile lor și, printr-o ordonanță din 4 februarie 1994, judecătorul a aprobat audierea martorilor și a amânat cauza la 16 iunie 1994. Această ședință a avut loc la 23 iunie 1994, data la care părțile au solicitat o trimitere. La 26 ianuarie 1995 a avut loc audierea unui martor. La 6 aprilie 1995, judecătorul a reportat din oficiu cauza la 8 iunie 1995. Această instanță nu a avut loc. Prin ordonanța din 29 ianuarie 1996, judecătorul a dispus comunicarea părților unei decizii a președintelui instanței privind mutația judecătorului de punere în funcțiune și a amânat cauza la 27 ianuarie 1996, Mai 1996. Printr-o ordonanță din 6 iunie 1996, judecătorul a numit un expert. La 18 noiembrie 1996, părțile au solicitat o rejudecare, iar audierile din 17 februarie și 21 aprilie 1997 au fost amânate deoarece expertul nu a fost prezentat. Judecătorul a fixat la cinã la 29 La 8 iulie 1997, recurenta a prezentat o cerere de avansare a datei la care a fost încuviințată și în ziua următoare instanei a respins cererea. La data de 29 septembrie 1997 care a fost amânată la 9 februarie 1998, la 14 octombrie 1997 reclamanta a prezentat din nou o cerere de avansare a datei la care a fost încununat . Judecătorul a înaintat data de 10 noiembrie 1997. La 10 noiembrie 1997, judecătorul a numit un nou expert, primul fiind plecat între timp la pensie. La 26 ianuarie 1998, acesta a depus jurământul. La 4 mai 1998, părțile au solicitat o trimitere în vederea examinării raportului de expertiză depus între timp la grefă. La 16 noiembrie 1998, părțile au solicitat o trimitere și judecătorul a amânat cauza la 25 ianuarie 1999. Cele două audieri care au avut loc la 19 aprilie și 24 mai 1999 au fost dedicate examinării suplimentare a instanței de judecată și audierii martorilor. Următoarea audiere a fost stabilită la 5 iulie 1999. La o dată nespecificată, în urma atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune. Următoarea ședință a fost stabilită la 31 ianuarie 2000. Această ședință a fost amânată din oficiu la 15 mai 2000. Ședința din 10 iulie, 6 noiembrie 2000 și 22 ianuarie 2001 a fost amânată deoarece grefa nu a comunicat avocaților data ședinței și judecătorul a stabilit la reședința din 23 aprilie 2001. Această audiere a fost consacrată depunerii de documente. Următoarea ședință a fost stabilită la 1 octombrie 2001. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 85 282 361 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și se înmânează Curții în ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, consideră că este necesar să se acorde recurentei 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data de adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul în cauză trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (85 milioane) lire italiene pentru daune morale; că această sumă va majora dobânda simplă cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE RAFFA c. ITALIE
(Requête n°
44381/98)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Raffa c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B. Baka
G.
Bonello
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
,
juges
,
M
me
M.
Del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Renata Raffa (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 avril 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44381/98. La requérante est représentée par M
e
B.
Anello, avocat à Vibo Valentia. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.
3.
Le 21 février 1992, la requérante assigna M. T., propriétaire d’un appartement au-dessus de son magasin, devant le tribunal de Vibo Valentia afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à des infiltrations d’eau.
4.
L’instruction de l’affaire commença le 13 avril 1992, date à laquelle le juge autorisa la mise en cause de la firme P., qui avait réalisé des travaux dans l’appartement de M. T. Celle-ci se constitua le 13 juillet 1992. Le 30
novembre 1992, la requérante demanda l’audition de témoins et la nomination d’un expert et le juge ordonna de verser au dossier une expertise déjà exécutée en faveur de la requérante. Les 22 mars et 10 mai 1993, la requérante insista dans ses demandes. L’audience prévue pour le 31
mai
1993 fut reportée d’office au 7
juin 1993, date à laquelle la firme P.
demanda également l’audition de témoins.
5.
Le 12 juillet 1993, les parties demandèrent un renvoi. Le 20
janvier
1994, les parties insistèrent dans leurs demandes et, par une ordonnance du 4 février 1994, le juge admit l'audition des témoins et ajourna l’affaire au 16
juin 1994. Cette audience se tint le 23 juin 1994, date à laquelle les parties demandèrent un renvoi. L’audience prévue pour le 1
er
décembre 1994 ne se tint pas. Le 26 janvier 1995 eut lieu l’audition d’un témoin. Le 6
avril 1995, le juge reporta d’office l’affaire au 8 juin 1995. Cette audience n’eut pas lieu. Par une ordonnance du 29 janvier 1996, le juge ordonna la communication aux parties d’une décision du président du tribunal concernant la mutation du juge de la mise en état et ajourna l’affaire au 27
mai 1996. Par une ordonnance du 6 juin 1996, le juge nomma un expert.
6.
Le 18 novembre 1996, les parties demandèrent un renvoi et les audiences des 17
février et 21 avril 1997 furent reportées car l’expert ne s’était pas présenté. Le juge fixa l’audience suivante au 29
septembre 1997. Le 8 juillet 1997, la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée et le jour d’après le juge rejeta ladite demande. L’audience du 29 septembre 1997 ayant été reportée au 9
février
1998, le 14
octobre 1997 la requérante présenta à nouveau une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Le juge avança la date au 10
novembre 1997.
7.
Le 10 novembre 1997, le juge nomma un nouvel expert le premier étant entre-temps parti à la retraite. Le 26 janvier 1998, celui-ci prêta serment. Le 4 mai 1998, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport d’expertise entre-temps déposé au greffe. Le 16 novembre 1998, les parties demandèrent un renvoi et le juge ajourna l’affaire au 25
janvier
1999.Les deux audiences qui se tinrent le 19
avril
et le 24 mai 1999 furent consacrées à l'examen complémentaire de l’expertise et à l’audition des témoins. L'audience suivante fut fixée au 5
juillet 1999.
8.
A une date non précisée, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
), le président nomma un nouveau juge de la mise en état. L'audience suivante fut fixée au 31 janvier 2000. Cette audience fut reportée d'office au 15 mai 2000. Les audiences des 10 juillet, 6 novembre 2000 et 22 janvier 2001 furent reportées car le greffe n'avait pas communiqué aux avocats la date de l'audience et le juge fixa l’audience au 23 avril 2001. Cette audience fut consacrée au dépôt de documents. La prochaine audience fut fixée au 1
er
octobre 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 21 février 1992 et la procédure était encore pendante au 1
er
octobre 2001.
12.
Elle avait à cette date duré plus de neuf ans et sept mois pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
La requérante réclame 85 282 361 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour quant à l’évaluation du préjudice moral qu’elle aurait subi.
17.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 25 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président