ASITO v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
ASITO v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2001)
Traducere neoficială din varianta engleză a deciziei,
efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”
SECȚIUNEA ÎNTÂI
DECIZIE PARȚIALĂ
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 40663/98
depusă de ASITO
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea Întâi), întrunită la 10 iulie 2001, în cadrul unei Camere compuse din:
Dna
E.
Palm
,
Președinte
,
Dl
L.
Ferrari Bravo
,
Dl
Gaukur
Jörundsson
,
Dl
R.
Türmen
,
Dl
C.
Bîrsan
,
Dl
T.
Panțîru
,
Dl
R.
Maruste
,
judecători,
și dl M.
O’Boyle
,
Grefier al Secțiunii
,
Având în vedere cererea sus-menționată depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 februarie 1998 și înregistrată la 6 aprilie 1998,
Având în vedere articolul 5 § 2 al Protocolului nr.11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții,
Având în vedere decizia parțială a Secțiunii din 16 martie 1999,
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în răspuns de către compania reclamantă,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul este o companie de asigurări de naționalitate din Republica Moldova cu sediul la Chișinău. El este reprezentat în fața Curții de avocatul său, dl I. Babei.
Faptele cauzei, așa precum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează:
A.
Circumstanțele cauzei
La 12 iunie 1991, o hotărâre de Guvern a permis reclamantului să efectueze, în afara principalei sale activități, care era asigurarea, „operațiuni bancare și de investiții”.
La 28 noiembrie 1991, reclamantul a obținut de la Banca Națională a Moldovei licență pentru efectuarea operațiunilor bancare. În cadrul unei proceduri de audit de rutină, compania a refuzat să arate registrele sale contabile și cheltuielile, pretinzând că ea nu a efectuat activități bancare. La 13 octombrie 1992, licența reclamantului a fost retrasă. Reclamantul nu a contestat această decizie.
La 25 noiembrie 1994, reclamantul a încheiat un contract pe termen de un an de zile („contratul”) cu compania F., intitulat „tranzacție comercială comună”. Reclamantul a făcut un aport social de 330,000 lei moldovenești (MDL) companiei F. pentru producerea sticlelor pentru brandy și a dopurilor, iar în schimb ea urma să primească suma de MDL 269,500, care urma să fie plătită în rate lunare. Compania F. urma, de asemenea, să restituie aportul social prin plata unei sume unice până la 25 noiembrie 1995. Nerespectarea termenelor prevăzute de contract avea drept consecință plata unei penalități de 0.5 % din suma neplătită pentru fiecare zi de întârziere. Printr-un contract suplimentar, ca o garanție contractuală, compania F. a gajat fabrica și echipamentul său.
Până la 23 aprilie 1996, compania F. a plătit reclamantului MDL 420,750. Începând cu această dată, datorită încetinirii economiei naționale, compania F. nu a putut să-și onoreze obligațiile integral și nu avea șanse rezonabile să poată să-și îndeplinească obligațiile în conformitate cu condițiile contractului.
Procedurile cu privire la executarea contractului
La 24 mai 1996, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova cu privire la neonorarea contractului și a solicitat obligarea lui F. să-i plătească suma de MDL 468,472, care era constituită din aportul social și penalitățile contractuale.
Compania F. a susținut că contractul conținea o obligație implicită, care rezulta din natura și scopul contractului, ca reclamantul să contribuie la cheltuielile și pierderile suferite în cursul exercitării activității în comun. Deoarece compania a înregistrat pierderi, deși a acționat cu bună-credință, ea a solicitat ajustarea sau stingerea datoriei de MDL 468,472, invocând prevederile Codului civil cu privire la distribuirea riscurilor în activitatea comună. Ca un argument suplimentar ea a declarat că, în absența acestei obligații implicite, contractul devenea un contract de credit obișnuit, pentru care reclamantul nu avea licență.
La 23 iulie 1996, A.P., care era deputat în Parlamentul Republicii Moldova și membru al comisiei parlamentare pentru controlul „respectării legislației, prevenirea corupției și a crimei organizate” (comisia parlamentară), a adresat o scrisoare Arbitrajului. În acest document, el a atras atenția asupra faptului că comisia parlamentară a primit o plângere din partea companiei F. cu privire la ilegalitățile din contract și a solicitat, dacă era posibil, datorită seriozității acuzației, ca cauza să nu fie examinată în absența părților și a procurorului.
În hotărârea sa din 1 august 1996, Arbitrajul a admis în parte cererea reclamantului. Instanța a constatat o încălcare a contractului și a respins argumentele companiei F. pe motiv că „normele de drept nu permit Arbitrajului să schimbe obiectul și natura litigiului”. Totuși, instanța a redus penalitățile contractuale cu 50 %, estimând pretenția ca fiind disproporțională în raport cu prejudiciul real cauzat reclamantului și a pronunțat o hotărâre cu privire la plata unei sume de MDL 327,474.75, din care MDL 315,412.5 reprezenta datoria și penalitatea, iar 12,062.25 - taxa de stat. Această hotărâre a fost executorie până la 1 noiembrie 1996.
În lunile iunie-iulie 1996, Procurorul General a solicitat expertizarea contractului. Într-un raport elaborat de doi profesori universitari, se susținea faptul că contractul avea toate caracteristicele unei operațiuni de credit. Potrivit Ministerului Finanțelor, contractul era legal și nu a produs prejudicii statului. Abținându-se de la comentarea prevederilor Legii cu privire la bănci și activitatea bancară, Banca Națională a conchis că, deși contractul era asemănător unei operațiuni de credit, „el nu contravenea capitolului 38 al Codului civil”. Rezultatele acestei cercetări nu au fost făcute publice.
La 20 august 1996, Procurorul General a depus recurs la hotărârea din 1 august 1996, pretinzând că contractul era o operațiune de credit camuflată. El a subliniat că reclamantul și-a pierdut licența bancară și că el a stabilit o rată a dobânzii mult mai înaltă decât orice bancă din Republica Moldova. Procurorul General, de asemenea, a solicitat suspendarea executării hotărârii.
La 6 septembrie 1996, Arbitrajul a admis cererea de suspendare a executării hotărârii.
La 28 noiembrie 1996, a intrat în vigoare „Legea cu privire la instanțele judecătorești economice”, care a introdus arbitrajul în sistemul instanțelor judecătorești de drept civil, formând „Judecătoria Economică”. Reorganizarea sistemului judecătoresc a avut ca rezultat suspendarea examinării cauzelor pentru o perioadă de câteva luni.
În aprilie 1997, reclamantul a cerut de mai multe ori Procurorului General să intervină ca instanța să finalizeze examinarea cauzei sale.
La 14 aprilie 1997, Procurorul General și-a retras recursul la hotărârea din 1 august 1996 și cererea de suspendare a executării. Astfel, hotărârea Arbitrajului a devenit irevocabilă.
La 19 aprilie 1997, A.P. a scris o scrisoare Procurorului General, informându-l că doi funcționari publici au fost delegați de comisia parlamentară să examineze motivele legale de retragere a recursului.
La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, recurs în anulare, care este un recurs extraordinar, la hotărârea din 1 august 1996, solicitând ca contractul să fie declarat nul din cauza nerespectării prevederilor Legii cu privire la bănci și activitatea bancară.
La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis recursul în anulare și a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. Colegiul de recurs a considerat că contractul era un contract de activitate comună și, prin urmare, conform articolului 456 al Codului civil, cheltuielile și pierderile trebuiau divizate proporțional cu aportul părților. Colegiul de recurs a constatat că compania F. a restituit întreaga contribuție socială, plus o sumă totală de MDL 90,750, chiar dacă veniturile sale nu au fost mai mari de MDL 10,976. Astfel, colegiul de recurs a conchis că F. nu trebuia să achite nicio sumă suplimentară. În ceea ce privește penalitățile contractuale, instanța a conchis că clauza dată este nulă de drept.
La 3 noiembrie 1997, reclamantul a contestat cu recurs decizia din 23 septembrie 1997 susținând că contractul era de natură privată și că statul nu a dovedit existența unui interes public pentru a se amesteca în executarea acestuia.
La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul. Ea a constatat că contractul era o operațiune de credit camuflată și, deoarece reclamantul nu mai avea licență bancară, a conchis că un astfel de contract era ilegal.
La 25 decembrie 1997, reclamantul a depus o cerere de revizuire, care a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiție la 21 ianuarie 1998 pe motiv că nu au fost întrunite condițiile pentru redeschiderea procedurii.
Procedurile cu privire la anularea contractului
La 17 iulie 1996, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova împotriva reclamantului și a companiei F. pentru declararea nulă a contractului. Potrivit Procurorului General, contractul era o operațiune de credit camuflată cu o rată a dobânzii foarte înaltă, reclamantul nefiind în drept să acorde credite fără a avea licență.
Printr-o hotărâre din 26 iulie 1996, Arbitrajul a respins cererea. Instanța a constatat că, potrivit Legii cu privire la asigurări, companiile de asigurări puteau să presteze servicii comerciale și financiare, activitățile de creditare fiind, de asemenea, permise în conformitate cu Codul civil. Arbitrajul nu a examinat chestiunea cu privire la cerința de a avea licență. Această hotărâre a devenit irevocabilă.
La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, recurs în anulare la hotărârea din 26 iulie 1996. La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a respins recursul.
La 17 noiembrie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 278/60 al Codului de procedură civilă, recurs la această decizie, solicitând declararea nulă a contractului și confiscarea venitului.
La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia din 23 septembrie 1997 și hotărârea din 26 iulie 1996. Ea a constatat că contractul era o operațiune de credit camuflată pentru care reclamantul nu avea licență și a declarat contractul nul. Totuși, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea Procurorului General cu privire la confiscarea venitului.
Reclamantul a depus o cerere de revizuire la decizia din 24 decembrie 1997. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea.
Procedurile cu privire la confiscarea plăților contractuale
Ca urmare a procedurilor sus-menționate, la 2 februarie 1998, Procurorul General și Ministerul Finanțelor au depus la Judecătoria Economică o cerere de chemare în judecată comună de confiscare a sumei de MDL 420,570 de la reclamant, care reprezenta aportul social și venitul care a rezultat din contract și pe care compania F. l-a plătit până la 23 aprilie 1996.
La 20 mai 1998, Procurorul General a cerut ca suma care urma să fie confiscată să fie diminuată. În acest sens, Procurorul General a notat că, în conformitate cu articolul 10 al Legii cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, o întreprindere care a efectuat activități ilegale urma să plătească venitul obținut și o amendă egală cu suma venitului. Deoarece venitul companiei ASITO a constituit MDL 90,750, Procurorul General a cerut ca suma confiscată să fie de MDL 181,500.
La 11 decembrie 2000, Guvernul pârât a informat Curtea că, prin decizia din 2 februarie 1999, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a hotărât ca MDL 181,500 să fie confiscați de la reclamant, precum și MDL 5,445, care reprezentau taxa de stat.
La 8 februarie 1999, reclamantul a depus recurs în anulare, care a fost respins de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova în ședința sa din 25 octombrie 2000. Reclamantul nu a fost prezent la ședința judecătorească și nu există mențiuni în decizia 25 octombrie 2000 că părțile au fost înștiințate. Deoarece reclamantul nu a depus recurs, decizia din 25 octombrie 2000 a devenit irevocabilă.
Printr-o scrisoare din 17 ianuarie 2001, reclamantul a informat Curtea că el nu a fost prezent la examinarea recursului său la 25 octombrie 2000 și că el a aflat, pentru prima dată, despre rezultatul procedurilor de recurs din scrisoarea Curții din 13 decembrie 2000.
La 10 aprilie 2001, Guvernul pârât a informat Curtea că decizia Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova din 25 octombrie 2000 nu era încă executată.
B. Dreptul și practica internă relevante
Legea nr. 970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanțele judecătorești economice
Articolul 38 § 3
„Hotărârile Arbitrajului Republicii Moldova, precum și hotărârile adoptate cu titlu de supraveghere de Prim-arbitrul Republicii Moldova sau de adjuncții lui, pot fi atacate, în termen de un an de la data adoptării, cu recurs în anulare la Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova de Procurorul General al Republicii Moldova și de adjuncții lui în caz de încălcare a normelor dreptului procesual sau material. (...) cu dreptul de a ... suspenda executarea hotărârii Arbitrajului Republicii Moldova.”
Articolul 42
„Pe data de 27 august 1996 se abrogă Legea nr. 414-XII din 18 decembrie 1990 cu privire la Arbitrajul Republicii Moldova.”
Legea nr. 1550 din 25 februarie 1998 pentru modificarea și completarea unor acte legislative
Articolul III
„La articolul 38 alineatul (3) din Legea nr.970-XIII din 24
iulie 1996 cu privire la instanțele judecătorești
economice cuvintele „în termen de un an de la data adoptării” se exclud.”
Codul de procedură civilă
Articolul 5 (2) e) și f)
”Instanța de judecată începe judecarea pricinii civile (...) la cererea procurorului, în cazuri ce au referire la (...) interesele statului și societății ce țin de (...)
(...)
e) (...) considerarea contractelor care lezează interesele statului ca fiind nule;
f) (...) anularea actelor și acțiunilor săvîrșite prin corupție și protecționism.”
Articolul
278/60
„Părțile, (...)[și] Procurorul General (...) pot, din oficiu sau la cererea persoanei implicate în proces, ataca cu recurs, la Curtea Supremă de Justiție, hotărîrile irevocabile emise de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova pentru următoarele motive:
(1) hotărîrea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii sau aplicarea greșită a acesteia; ...”
Articolul 325
„Hotărîrile instanțelor de judecată rămase definitive (...), precum și hotărîrile date de o instanță de recurs cînd evocă fondul, pot fi supuse revizuirii în cazurile cînd:
(...)
11) sînt hotărîri irevocabile contradictorii date de instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, avînd aceeași calitate. Această dispoziție se aplică și în cazul cînd hotărîrile contradictorii sînt date de instanța de recurs.”
Codul civil, Capitolul 38
Articolul 455
„(...) Participanții la un contract de activitate comună își aduc aportul, vărsînd fiecare o sumă de bani ori alte bunuri, sau prestînd o anumită muncă.
Aportul în bani sau alt aport patrimonial al participanților la contract,
precum și bunurile, create sau dobîndite ca urmare a activității comune, constituie proprietatea lor comună.
Participantul la un contract de activitate comună nu are dreptul să dispună de cota sa din bunurile comune fără consimțămîntul celorlalți participanți la contract.”
Articolul 456
„(...) Dacă contractul nu prevede modul de acoperire a cheltuielilor și pierderilor,
acestea
se
vor acoperi din bunurile
comune
ale participanților la contract, iar sumele care nu ajung se vor repartiza între participanții la contract, proporțional cu aportul adus de fiecare în bunurile comune.”
Legea nr. 601 din 12 iunie 1991 cu privire la bănci și activitatea bancară
„Activitatea bancară în Republica Moldova se desfășoară prin Banca Națională a Moldovei și prin bănci comerciale, constituite în baza prezentei Legi.”
Articolul
10
„
Persoana juridică
și persoana fizică pot desfășura activitate bancară numai după ce primesc autorizația respectivă de la Banca Națională a Moldovei, după ce membrii fondatori aprobă statutul și după ce se înregistrează la Banca Națională a Moldovei
.”
Practica cu privire la cererile procurorului în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă
Între 1989 și 1999, Procurorul General a folosit rar articolului 5 (2) menționat mai sus, iar instanțele de judecată l-au interpretat într-o manieră restrictivă. O cerere cu privire la rezilierea unui contract a fost respinsă deoarece nu se referea nici la categoriile de persoane protejate de această normă și nici la interesul statului (hotărârea Curții de Apel a Republicii Moldova nr. 2r-523 din 15.01.1998). Într-o cerere de anulare a unui contract de vânzare-cumpărare a unui apartament pentru nerespectarea dreptului la reședință, Curtea Supremă a confirmat interesul statului, însă a respins acțiunea în fond (hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 4r/a-17/99 din 8.11.1999).
PRETENȚII
Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că cauza sa nu a fost judecată de o instanță independentă. El pretinde, în acest sens, că A.P., care era deputat în Parlament, a exercitat o ingerință în activitatea Arbitrajului prin faptul că și-a exprimat opinia sa cu privire la litigiul aflat pe rolul acestei instanțe.
Reclamantul pretinde că cauza sa nu a fost judecată de o instanță imparțială, contrar articolului 6 § 1 al Convenției. El pretinde în acest sens că, în procedurile cu privire la executarea contractului, aceiași judecători ai Curții Supreme de Justiție au examinat atât recursul la 24 decembrie 1997, cât și cererea de revizuire la 21 ianuarie 1998.
Reclamantul pretinde, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1, că nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece Ministerul Finanțelor nu a fost citat ca martor în procedurile a) și b) și că instanțele naționale au permis Procurorului General să intervină într-un litigiu privat.
4.
In fine
, reclamantul pretinde existența unei violări a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție. El se plânge de decizia din 23 septembrie 1997 a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova, prin care a fost admis recursul în anulare la hotărârea irevocabilă din 1 august 1996, și de decizia din 24 decembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție, care a casat hotărârea irevocabilă din 26 iulie 1996. În acest sens, reclamantul se referă la cererea Procurorului General cu privire la confiscarea bunurilor.
Reclamantul, de asemenea, pretinde că el nu a fost informat despre data examinării recursului său la 25 octombrie 2000 și că, prin urmare, recursul a fost examinat în absența sa.
ÎN DREPT
Reclamantul pretinde că cauza sa nu a fost judecată de o instanță independentă, deoarece A.P., care era deputat în Parlament, a exercitat o ingerință în activitatea Arbitrajului prin faptul că și-a exprimat opinia sa cu privire la litigiul aflat pe rolul acestei instanțe. El pretinde existența unei violări a articolului 6 § 1, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... .”
Guvernul consideră că scrisoarea expediată de A.P. la 19 aprilie 1997 Procurorului General nu a fost relevantă pentru examinarea cauzei de către instanțe. În ceea ce privește nota scrisă Arbitrajului la 23 iulie 1996, aceasta a avut scopul de a reaminti prevederile legale cu privire la dreptul părților de a fi prezente la ședință.
Reclamantul pretinde că intervenția lui A.P. a fost în detrimentul dreptului său la o instanță independentă.
Curtea notează că această corespondența a avut loc la 23 iulie 1996 și, respectiv, la 19 aprilie 1997, ceea ce este înainte de ratificarea Convenției de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997.
Prin urmare, Curtea constată că această pretenție este incompatibilă
ratione temporis
cu prevederile Convenției. Prin urmare, ea urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că cauza sa nu a fost judecată de o instanță imparțială în procedurile a), deoarece același complet de judecători de la Curtea Supremă de Justiție a examinat cauza la 24 decembrie 1997 și, apoi, la 21 ianuarie 1998.
Guvernul a declarat că faptul că aceiași judecători au examinat cauza la 24 decembrie 1997 și la 21 ianuarie 1998 nu a constituit o încălcare a legislației naționale, deoarece recursul examinat la 24 decembrie 1997 se referea la circumstanțe de fapt și de drept în timp ce cererea de revizuire examinată la 21 ianuarie 1998 s-a referit doar la aspecte procedurale.
Reclamantul pretinde că un complet de judecată care examinează mai întâi în procedură de recurs, iar ulterior în procedură de revizuire, încalcă dreptul la o instanță imparțială.
În această cauză, în cadrul procedurii de recurs, care a avut drept rezultat decizia irevocabilă din 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului deoarece ea a constatat că contractul era o operațiune de credit. Astfel, instanța a hotărât printr-o decizie irevocabilă asupra drepturilor reclamantului cu caracter civil, însă reclamantul a depus la aceeași instanță o cerere de revizuire pentru ca să fie redeschisă cauza sa. La 21 ianuarie 1998, aceiași judecători, care au pronunțat decizia din 24 decembrie 1997, au respins cererea de revizuire a deciziei respective pe motiv că nu au fost întrunite condițiile pentru redeschiderea cauzei.
Curtea consideră că Curtea Supremă de Justiție, în procedurile cu privire la redeschiderea cauzei, spre deosebire de procedurile în recurs, nu a trebuit să hotărască asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, însă a trebuit să examineze dacă condițiile cerute pentru redeschiderea cauzei au fost întrunite.
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței stabile, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul de a redeschide procedurile judiciare (a se vedea,
mutatis mutandis
, 32916/96, dec. 2.7.97, D.R. 90-B, p. 168). Prin urmare, Curtea consideră că articolului 6 § 1 al Convenției nu se aplică procedurii de revizuire.
Rezultă că această pretenție este incompatibilă
ratione materie
cu prevederile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.
Invocând articolul 6 § 1 al Convenției, reclamantul pretinde că nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece Ministerul Finanțelor nu a fost citat ca martor și deoarece instanțele naționale au permis Procurorului General să intervină într-un litigiu privat.
Potrivit Guvernului, declarațiile Ministerului Finanțelor, care se refereau numai la chestiunea existenței unui prejudiciu pentru proprietatea statului, nu au fost relevante, deoarece noțiunea de interes public este mult mai largă. De asemenea, el susține că încălcarea normelor care se referă la interesul public impuneau participarea în litiu a Procurorului General.
Reclamantul pretinde că prezența Ministerului Finanțelor era necesară pentru a declara că contractul nu a produs niciun prejudiciu pentru stat. El, de asemenea, pretinde că inițiativa Procurorului General a fost contrară legii, deoarece contractul era unul privat.
(a) În ceea ce privește necitarea Ministerului Finanțelor, Curtea notează că la nicio fază a procedurii reclamantul nu a cerut citarea Ministerului Finanțelor. Prin urmare, Curtea constată că el nu se poate plânge cu privire la această chestiune.
Rezultă că această pretenție urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
(b) Curtea notează că în această cauză Procurorul General a intervenit în proceduri prin depunerea recursului în anulare în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, a recursului extraordinar în temeiul articolului 278/60 al Codului de procedură civilă, precum și a unei cereri în temeiul articolului 5 (2) e) al Codului de procedură civilă.
(i) Referitor la recursul în anulare în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, Guvernul a declarat că această normă era una tranzitorie, care a permis unirea sistemului de arbitraj (quasi judecătoresc) cu instanțele judecătorești ordinare.
Reclamantul a negat existența unei perioade de tranziție în ceea ce privește reorganizarea sistemului judecătoresc.
Curtea consideră (în lumina declarațiilor părților) că această pretenție ridică întrebări importante de fapt și de drept în temeiul Convenției, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului
35 §
3 al Convenției. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
(ii) În ceea ce privește recursul extraordinar instituit prin articolul 278/60 al Codului de procedură civilă, Guvernul subliniază că el este disponibil ambelor părți, cu respectarea principiului „egalității armelor”.
Reclamantul consideră că recursul Procurorului General nu a fost justificat deoarece contractul nu se referea la un interes public.
Curtea consideră (în lumina declarațiilor părților) că această pretenție ridică întrebări importante de fapt și de drept în temeiul Convenției, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului
35 §
3 al Convenției. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
(iii) În ceea ce privește cererea depusă în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, Guvernul consideră că ea constituie parte a competenței Procurorului General de a supraveghea legalitatea și de a asigura respectarea interesului public.
Reclamantul notează că o astfel de cerere nu prezintă nicio relevanță pentru a asigura scopurile legitime menționate mai sus.
Curtea consideră (în lumina declarațiilor părților) că această pretenție ridică întrebări importante de fapt și de drept în temeiul Convenției, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului
35 §
3 al Convenției. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Reclamantul se plânge de deciziile Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice din 23 septembrie 1997 și 25 octombrie 2000, pronunțate în cadrul procedurilor a) și c), precum și de decizia Curții Supreme de Justiție din 24 decembrie 1997, pronunțată în cadrul procedurilor b). El pretinde existența unei violări a articolului 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Guvernul notează că la 24 decembrie 1997 contractul a fost declarat nul de către Curtea Supremă de Justiție și că această decizie trebuie acceptată cu toate consecințele pe care ea le implică.
Reclamantul susține că casarea hotărârilor irevocabile care confirmau drepturile sale de proprietate constituie o lipsire de proprietate, fără ca acest lucru să fie conform interesului general și fără o compensație echitabilă.
Curtea consideră (în lumina declarațiilor părților) că această pretenție ridică întrebări importante de fapt și de drept în temeiul Convenției, rezolvarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului
35 §
3 al Convenției. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
admisibilă
, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la recursul în anulare al Procurorului General, recursul extraordinar al acestuia în temeiul Codului de procedură civilă și cererea acestuia în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, precum și pretenția cu privire la încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție,
Declară inadmisibil
restul cererii.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Grefier
Președinte
ANEXĂ
TABEL CRONOLOGIC
Cronologia
Procedurile cu privire la executarea contractului
Procedurile cu privire la declararea nulă a contractului
24 mai 1996
ASITO depune cererea de chemare în judecată împotriva companiei F.
17 iulie 1996
Procurorul General (PG) depune cererea de chemare în judecată împotriva ASITO și companiei F.
26 iulie 1996
Cererea este respinsă de Arbitraj. Hotărâre irevocabilă.
1 august 1996
Cererea admisă în parte de Arbitraj.
20 august 1996
PG depune recurs.
14 aprilie 1997
PG retrage recursul. Hotărârea din 1 august 1996 devine irevocabilă.
16 iunie 1997
PG depune recurs în anulare pentru nerespectarea Legii cu privire la bănci și activitatea bancară.
PG depune recurs în anulare pe motiv că contractul era un contract de credit camuflat, care contravenea Legii cu privire la bănci și activitatea bancară.
23 septembrie 1997
Recursul în anulare este admis, însă Colegiul de recurs constată că Legea cu privire la bănci și activitatea bancară nu era aplicabilă și că contractul era unul de activitate comună. Instanța interpretează contractul și respinge pretenția inițială a companiei ASITO.
Colegiul de recurs respinge recursul în anulare.
3 noiembrie 1997
ASITO depune recurs.
17 noiembrie 1997
PG depune recurs extraordinar.
24 decembrie 1997
Curtea Supremă de Justiție respinge recursul pe motiv că contractul era o operațiune de credit camuflată și este contrar Legii cu privire la bănci și activitatea bancară.
Curtea Supremă de Justiție admite recursul extraordinar pe motiv că contractul era o operațiune de credit camuflată și este contrar Legii cu privire la bănci și activitatea bancară.
21 ianuarie 1998
Curtea Supremă de Justiție respinge cererea de revizuire depusă de compania ASITO.
Curtea Supremă de Justiție respinge cererea de revizuire depusă de compania ASITO.
25 octombrie 2000 Procedurile c)
Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice confirmă confiscarea a MDL 181,500 și, de asemenea, indică confiscarea a MDL 5,445 cu titlu de taxă de stat.