CASE OF ASITO v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 40663/98) depusă împotriva Republicii Moldova la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în temeiul fostului articol 25 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către compania de asigurări ASITO, de naționalitate din Republica Moldova („reclamantul”), la 5 februarie 1998.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl Eugen Șlopac, directorul companiei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

Reclamantul a pretins, în special, că Procurorul General a intervenit într-un litigiu dintre două parți private și că două hotărâri irevocabile pronunțate în favoarea sa au fost casate ca urmare a recursului în anulare al Procurorului General.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la

Cererea a fost repartizată Secțiunii Întâi a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului,

Prin decizia din 10 iulie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții). Camera a decis, după consultarea părților, că audierea cu privire la fondul cauzei nu a fost necesară (articolul 59 § 3

La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componența Secțiunilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curții). Această cauză a fost repartizată Secțiunii a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții).

Reclamantul este o companie de asigurări de naționalitate din Republica Moldova cu sediul la Chișinău.

Contextul cauzei

La 12 iunie 1991, o hotărâre de Guvern a permis reclamantului să efectueze „operațiuni bancare și de investiții”, în afara principalei sale activități, care era asigurarea.

La 28 noiembrie 1991, reclamantul a obținut de la Banca Națională a Moldovei licență pentru efectuarea operațiunilor bancare. În cadrul unei proceduri de audit de rutină, compania a refuzat să arate registrele sale contabile, pretinzând că ea nu a efectuat activități bancare. La 13 octombrie 1992, licența reclamantului a fost retrasă. Reclamantul nu a contestat această decizie.

La 25 noiembrie 1994, reclamantul a încheiat un contract pe termen de un an de zile („contractul”) cu compania F., intitulat „tranzacție comercială comună”. Reclamantul a făcut un aport social de 330,000 lei moldovenești (MDL) companiei F., iar în schimb ea urma să primească suma de MDL 269,500, care urma să fie plătită în rate lunare. Compania F. urma, de asemenea, să restituie aportul social prin plata unei sumei unice până la 25 noiembrie 1995. Nerespectarea termenelor prevăzute de contract avea drept consecință plata unei penalități de 0.5 % din suma neplătită pentru fiecare zi de întârziere. Printr-un contract suplimentar, ca o garanție contractuală, compania F. a gajat fabrica și echipamentul său.

Până la 23 aprilie 1996, compania F. a plătit reclamantului MDL 420,750. Începând cu această dată, din cauza încetinirii economiei naționale, compania F. nu a putut să-și onoreze obligațiile integral și nu avea șanse rezonabile să poată să-și îndeplinească obligațiile în conformitate cu condițiile contractului.

Procedurile A: cu privire la executarea contractului

La 24 mai 1996, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova cu privire la neonorarea contractului și a solicitat obligarea lui F. să-i plătească suma de MDL 468,472, care era constituită din aportul social și penalitățile contractuale.

Compania F. a susținut că contractul conținea o obligație implicită, care rezulta din natura și scopul contractului, ca reclamantul să contribuie la cheltuielile și pierderile suferite în cursul exercitării activității în comun. Deoarece compania a înregistrat pierderi, deși a acționat cu bună credință, ea a solicitat ajustarea sau stingerea datoriei de MDL 468,472, invocând prevederile Codului civil cu privire la distribuirea riscurilor în activitatea comună. Ca un argument suplimentar ea a declarat că, în absența acestei obligații implicite, contractul devenea un contract de credit obișnuit, pentru care reclamantul nu avea licență.

În hotărârea sa din 1 august 1996, Arbitrajul a admis în parte cererea reclamantului, însă a redus penalitățile contractuale cu 50 %, estimând pretenția ca fiind disproporțională în raport cu prejudiciul real cauzat reclamantului și a pronunțat o hotărâre cu privire la plata unei sume de MDL 327,474.75 (echivalentul a 62,780 euro (EUR) la acea dată).

La 20 august 1996, Procurorul General, care nu era parte la proces, a depus recurs la hotărârea din 1 august 1996.

La 28 noiembrie 1996, a intrat în vigoare „Legea cu privire la instanțele judecătorești economice”. Ea prevedea reorganizarea unei părți a sistemului judecătoresc care examina litigii economice. Procesul de reorganizare a avut ca rezultat suspendarea examinării cauzelor pentru o perioadă de câteva luni.

La 14 aprilie 1997, Procurorul General și-a retras recursul la hotărârea din 1 august 1996. Astfel, hotărârea Arbitrajului a devenit irevocabilă.

La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, recurs în anulare la hotărârea din 1 august 1996, solicitând ca contractul să fie declarat nul din cauza nerespectării prevederilor Legii cu privire la bănci și activitatea bancară.

La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis recursul în anulare al procurorului, a casat hotărârea din 1 august 1996 și a respins acțiunea reclamantului.

La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului la decizia sus-menționată. Ea a constatat că contractul era o operațiune de credit camuflată și, deoarece reclamantul nu mai avea licență bancară, a conchis că un astfel de contract era ilegal.

La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a respins contestația în anulare a reclamantului pe motiv că nu au fost întrunite condițiile pentru redeschiderea procedurii.

Procedurile B: cu privire la anularea contractului dintre reclamant și compania F.

La 17 iulie 1996, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova, solicitând declararea nulă a contractului încheiat între reclamant și compania F. la 25 noiembrie 1994. Potrivit Procurorului General, contractul era o operațiune de credit camuflată cu o rată a dobânzii foarte înaltă, reclamantul nefiind în drept să efectueze operațiuni de credit fără a avea licență.

La 26 iulie 1996, Arbitrajul a respins cererea Procurorului General. Instanța a constatat

La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice, recurs în anulare la hotărârea din 26 iulie 1996.

La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a respins recursul.

La 17 noiembrie 1997, în temeiul articolului 278/60 al Codului de procedură civilă, Procurorul General a depus recurs la această decizie.

La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea din 26 iulie 1996 și decizia din 23 septembrie 1997. Ea a hotărât în favoarea Procurorului General și a declarat contractul între reclamant și compania F. nul pe motiv că contractul era o operațiune de credit camuflată pentru care reclamantul nu avea licență.

La 25 decembrie 1997, reclamantul a depus o contestație în anulare la decizia din 24 decembrie 1997.

La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a respins contestația în anulare.

La 2 februarie 1998, Procurorul General și Ministerul Finanțelor au depus la Judecătoria Economică a Republicii Moldova o cerere de chemare în judecată comună de confiscare a sumei de MDL 420,570 de la reclamant. Această sumă reprezenta venitul obținut de compania ASITO ca rezultat al contractului încheiat cu compania F., care a fost declarat nul prin decizia din 24 decembrie 1997. În cererea sa, Procurorul General a făcut referire

La 20 mai 1998, Procurorul General a cerut ca suma care urma să fie confiscată să fie diminuată. În acest sens, Procurorul General a notat că, în conformitate cu Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, o întreprindere care a efectuat activități ilegale urma să plătească venitul obținut și o amendă egală cu suma venitului. Deoarece venitul companiei ASITO a constituit MDL 90,750, Procurorul General a cerut ca suma confiscată să fie de MDL 181,500.

La 2 februarie 1999, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a hotărât în favoarea Procurorului General și a Ministerului Finanțelor și a indicat ASITO să plătească în folosul statului MDL 186,945 (echivalentul a EUR 18,765 la acea dată).

La 25 octombrie 2000, recursul reclamantului a fost respins printr-o decizie irevocabilă a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova.

La 16 iulie 2003, reclamantul a solicitat Curții Supreme de Justiție revizuirea deciziilor din 24 decembrie 1997 și a încheierii din 21 ianuarie 1998. La 4 septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantului.

La 13 noiembrie 2003, Procuratura Generală a solicitat Curții Supreme de Justiție revizuirea deciziilor din 24 decembrie 1997. La 16 septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea.

Legea nr. 970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanțele judecătorești economice, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 1550 din 25 februarie 1998 sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare până la 12 iunie 2003, conțin următoarele:

Între 1989 și 1999, Procurorul General a folosit rar articolului 5 (2), iar instanțele de judecată l-au interpretat într-o manieră restrictivă. O cerere cu privire la rezilierea unui contract a fost respinsă, deoarece nu se referea nici la categoriile de persoane protejate de această normă și nici la interesul statului (hotărârea Curții de Apel a Republicii Moldova nr. 2r-523 din 15 ianuarie 1998). Într-o cerere de anulare a unui contract de vânzare-cumpărare a unui apartament pentru nerespectarea dreptului la reședință, Curtea Supremă a confirmat interesul statului, însă a respins acțiunea în fond (hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 4r/a-17/99 din 8 noiembrie 1999).

Reclamantul a pretins că deciziile din 23 septembrie 1997 și 24 decembrie 1997 ale Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice și, respectiv, a Curții Supreme de Justiție (Procedurile A și B), prin care au fost casate două hotărâri irevocabile pronunțate în favoarea lui, au violat articolul 6 § 1 al Convenției. De asemenea, el pretinde că depunerea cererii din 17 iulie 1996 de către Procurorul General, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă (Procedura B), i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

Guvernul a declarat că articolul 38 § 3 era o normă tranzitorie, care a permis unirea sistemului de arbitraj „quasi judecătoresc” cu instanțele judecătorești ordinare.

Reclamantul a negat existența unei perioade de tranziție în ceea ce privește reorganizarea sistemului judecătoresc.

Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului

În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o procedură prin care Procurorul General putea ataca orice hotărâre irevocabilă. Procedura era prevăzută în articolul 38 § 3 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Până la 25 februarie 1998, Procurorul General putea să exercite această prerogativă doar în termen de un an; totuși, orice hotărâre irevocabilă nouă care rezulta din exercitarea acestei prerogative putea, de asemenea, fi contestată cu recurs în anulare de către Procurorul General. Totuși, după această dată, această competență a devenit nelimitată în timp (a se vedea paragraful 39 de mai sus).

În continuare, Curtea notează că prin admiterea recursului în anulare, depus de Procurorul General în baza acelei competențe, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice și Curtea Supremă de Justiție a redus la zero două procese judiciare care s-au sfârșit cu hotărâri irevocabile și executorii.

Aplicând prevederile articolului 38 § 3, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice și Curtea Supremă de Justiție au încălcat principiul securității raporturilor juridice. Această măsură a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenției (a se vedea

Curtea nu acordă o importanță decisivă faptului că la momentul casării hotărârilor irevocabile, competența Procurorului General era limitată în timp, deoarece limita de timp nu-l împiedica să conteste orice altă hotărâre nouă. Mai mult, chiar și această limită de timp a fost exclusă mai târziu. În astfel de circumstanțe, sistemul bazat pe articolul 38 § 3 nu poate fi considerat ca fiind compatibil cu principiul supremației legii.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Guvernul a susținut că competența de a interveni în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă era parte a competenței Procurorului General de a supraveghea legalitatea și de a asigura respectarea interesului public (a se vedea paragraful 40 de mai sus).

Reclamantul a notat că o astfel de cerere civilă nu prezenta nicio relevanță în această cauză.

Curtea notează că, în conformitate cu articolul 5 (2) al Codului de procedură civilă în vigoare la acea perioadă, procurorul putea iniția proceduri civile

Prin urmare, cu privire la această chestiune nu a existat

Reclamantul pretinde că deciziile din 23 septembrie 1997, 24 decembrie 1997 și 25 octombrie 2000 ale Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice și respectiv, a Curții Supreme de Justiție au avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecția proprietății garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Guvernul a notat că, la 24 decembrie 1997, contractul a fost declarat nul de către Curtea Supremă de Justiție și că această decizie trebuie acceptată cu toate consecințele pe care ea le implică.

Reclamantul susține că casarea hotărârilor irevocabile favorabile lui și confiscarea ulterioară a MDL 186,945 au constituit lipsire de proprietate, fără ca acest lucru să fie conform interesului general și fără o compensație echitabilă.

În ceea ce privește hotărârea din 1 august 1996, care a fost casată ca urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General (Procedurile A, a se vedea paragrafele 14-23 de mai sus), Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătorești poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele,

Cu privire la hotărârea din 26 iulie 1996, care a fost casată ca urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General (Procedurile B, a se vedea paragrafele 24-31 de mai sus), Curtea notează că reclamantul a avut o așteptare legitimă că va obține un venit de MDL 269,500 ca rezultat al contractului din 25 noiembrie 1994 încheiat cu compania F.. Curtea consideră că dreptul contractual la această sumă a constituit un bun în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea

Casarea acestor hotărâri, după ce ele au devenit irevocabile și fără drept de recurs, constituie o ingerință în dreptul reclamantului la protecția proprietății (a se vedea

Referitor la hotărârea din 25 octombrie 2000 (Procedurile C), prin care venitul reclamantului obținut în urma contractului din 25 noiembrie 1994 a fost confiscat și i-au fost impuse penalități (a se vedea paragrafele 32-34 de mai sus), Curtea notează că acest lucru a fost posibil doar din cauza recursurilor în anulare din procedurile A și B și a urmărilor acestora. Luând în considerație constatările de mai sus cu privire la procedurile A și B, Curtea conchide că această hotărâre, de asemenea, are ca efect încălcarea dreptului reclamantului la protecția proprietății sale.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins MDL 28,356,349.75 (echivalentul a EUR 2,388,949 la data prezentării observațiilor sale cu privire la satisfacția echitabilă) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării hotărârilor irevocabile din 1 august 1996 și 26 iulie 1996 (Procedurile A și B). Reclamantul a declarat că această sumă ar acoperi pierderile suferite ca rezultat al imaginii negative pe care a suferit-o după ce a pierdut în procedurile naționale suma acordată prin hotărârea irevocabilă din 1 august 1996, ajustată conform ratei inflației și venitului ratat.

Reclamantul nu a pretins compensații în ceea ce privește hotărârea din 25 octombrie 2000 (Procedurile C) și nici prejudiciu moral.

Guvernul a considerat că pretențiile reclamantului erau necorespunzătoare dat fiind că în această cauză nu a existat o violare a vreunei prevederi a Convenției.

Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită, luând în considerație posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova și reclamant.

Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 237 cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în procedurile în fața instanțelor judecătorești naționale și în fața Curții. În susținerea pretențiilor sale, reclamantul a trimis Curții copii ale chitanțelor relevante.

Cu privire la costurile și cheltuielile pretinse de reclamant, Guvernul a făcut o declarație similară celei referitoare la prejudiciul material și moral.

Curtea consideră că costurile și cheltuielile au fost realmente angajate și necesare în vederea obținerii unei redresări pentru violarea Convenției sau pentru a preveni ca chestiunea constatată să constituie o violare a Convenției și au fost rezonabile ca mărime. În conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența sa, ea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.