AFFAIRE DI GIOVINE c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DI GIOVINE c. ITALIA (Recuperarea nr. 3992/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 iulie 2001 DEFINIF 26/10/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza di Giovine c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić judecători și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 iulie 2001, în pronunțarea hotărârii, adoptat la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (nr. 3992/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, Emilio di Giovine ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (inclusiv Comisia, la 1 aprilie 1997) în temeiul articolului 25 din Convenția privind apărarea drepturilor la libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul la liberătățile fundamentale). Cu toate acestea, la 21 iunie 2001, el a revocat mandatul acestuia. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul, deținut într-o închisoare, a susținut în special că a existat necunoaștere a articolului 8 din convenție din cauza controlului corespondenței sale. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) ]. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 31 august 1999, camera a decis să comunice cauza reclamantului care a fost supusă controlului corespondenței sale și a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. Atât guvernul, cât și reclamantul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitatea și justificarea plângerii reținute (art. 1 din regulament). La 9 noiembrie 2000, camera a declarat inadmisibilă plângerea privind controlul corespondenței reclamantului cu familia și avocatul său și admisibilă în ceea ce privește corespondența cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. În această situație, camera a decis, după consultarea părților, că nu era necesar să se țină o audiență consacrată pe fondul cauzei [art. 59 alineatul (2) în fine din Regulamentul de procedură]. ÎN FAȚA CIRCONSTANȚELOR DE LA luat în considerare la 1 martie 1982, reclamantul a fost arestat în Statele Unite ale Americii și, la 5 iunie 1983, extrădat în Italia. Condamnat de tribunalul din Milano la 7 octombrie 1986 la o sentință de douăzeci și doi de ani de închisoare fermă pentru crimă, tentativă de crimă și posesie ilegală de arme de foc, reclamantul sa évada la o dată nespecificată. Căutat, de asemenea, în cadrul unei anchete preliminare pentru Tribunalul din Florența privind infracțiunile de trafic de droguri și de posesie ilegală de arme de foc, reclamantul a fost arestat la Milano la 19 aprilie 1991. La arestarea sa, în apartamentul său a fost găsită o armă. Procurorul Republicii Milano a deschis apoi o anchetă împotriva reclamantului. Acesta a fost încarcerat în San Vittore la Milano. La 21 iunie 1991, reclamantul a fost transferat la Spitalul Milano pentru o vizită medicală, în San Vittoria. El s-a refugiat mai întâi în Spania și apoi în Portugalia, unde a fost reperat și apoi arestat de poliția judiciară portugheză la 31 iulie 1992. (10) Prin decretul din 13 mai 1997, ministrul de justiție a ordonat ca reclamantul să fie supus regimului special de detenție pentru o perioadă de un an. Acest decret a fost motivat de motive de ordine publică și de securitate, având în vedere pericolul prezentat de fenomenul criminal și mafiot și de solicitant, în măsura în care acesta, potrivit rapoartelor polițienești, este considerat a menține o legătură permanentă cu mediul mafiot și criminal. Ministrul s-a referit în special la faptul că reclamantul a reușit să organizeze din penitenciare trei încercări de evaziune, toate reușite: în Italia în 1975 și 1991 și în Spania în 1977. Acest decret, derogând de la regimul obișnuit în materie penală, impunea o serie de restricții. În plus, în temeiul articolului 2 din decret, cenzura corespondenței de către directorul penitenciarului trebuia să facă obiectul autorizării prealabile a instanței competente 11. La 16 mai 1997, reclamantul a atacat decretul din 13 mai 1997 în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Torino și a contestat aplicarea regimului special împotriva sa, având în vedere în special faptul că a fost extrădat ilegal din Portugalia și a susținut, de asemenea, că nu putea fi considerat periculos din punct de vedere social. Printr-o decizie din 17 septembrie 1997 și depusă la grefa din 23 septembrie 1997, Tribunalul din Torino a respins parțial acțiunea, spunând că aplicarea regimului special de detenție împotriva reclamantului era justificată și că decretul atacat era suficient de motivat. În plus, instanța a interzis primirea de pachete care conțineau altceva decât lenjerie. La o dată care nu a fost precizată, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 15 mai 1998, recursul a fost declarat inadmisibil din cauza faptului că reclamantul nu avea mai mult de interes să acționeze, dat fiind că decretul din 13 mai 1997 expirase la mai 1998, înainte ca Curtea de Casație să se pronunțe. 12. Prin decretul din 15 mai 1998, ministrul de justiție a ordonat ca regimul de detenție specială să fie prelungit până la 15 noiembrie 1998, pe motiv că condițiile care justifică un astfel de regim persistă. 13. Prin decretul din 12 noiembrie 1998, ministrul de justiție a ordonat ca regimul de detenție specială să fie prelungit până la 11 mai 1999, întotdeauna pe motiv că condițiile care justifică un astfel de regim persistă. La o dată care nu a fost precizată, reclamantul a atacat acest decret în fața instanței de aplicare a pedepsei cu închisoarea din Torino. El a contestat aplicarea regimului special împotriva sa, ținând seama în special de faptul că a fost extrădat în mod ilegal din Portugalia. El a susținut, de asemenea, că nu putea fi considerat periculos din punct de vedere social. Printr-o decizie din 10 februarie 1999 și depusă la grefa din 22 februarie 1999, tribunalul din Torino a respins parțial acțiunea, spunând că aplicarea regimului special de detenție împotriva reclamantului era justificată și că decretul atacat era suficient de motivat. Pe de altă parte, instanța a anulat interdicția de a primi pachete care conțineau altceva în afară de lenjerie. La 25 februarie 1999, reclamantul s-a ocupat de această decizie. Nu s-a dat nicio informație cu privire la rezultatul acestei acțiuni. 14. Două scrisori pe care reclamantul le-a adresat Secretariatului Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 iulie și la o dată nespecificată (cea din urmă scrisoare care răspundea, printre altele, unei scrisori din data de 5 August 1997 al Secretariatului Comisiei) a sosit la 30 iulie 1997 și, respectiv, 19 septembrie 1997 cu o viză de cenzură a administrației penitenciarului Cuneo. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELOR PERTINENTE 15. În conformitate cu art. 18 din Legea nr. 354 din 26 iulie 1975 (Legea privind administrația în cauză), astfel cum a fost modificată prin art. 2 din Legea nr. 1 din 12 ianuarie 1977, autoritatea competentă să decidă supunerea corespondenței deținuților la o viză de cenzură este instanța sesizată cu cauza (cu privire la jurisdicția judecătorească sau jurisdicția de judecată) până la decizia de primă instanță și instanța de aplicare a pedepselor în cursul desfășurării ulterioare a procedurii. Această dispoziție prevede, de asemenea, că magistratul competent poate dispune controlul corespondenței unui deținut printr-o decizie motivată, dar nu precizează cazurile în care o astfel de decizie poate fi luată. Viza de cenzurare în cauză constă în mod concret în lacui și în citirea de către autoritatea judiciară care a legat-o, de către directorul închisorii sau de către personalul aflat în arest desemnat de acesta din urmă, a întregii corespondențe a deținuților care fac obiectul unei astfel de măsuri, precum și a unei ștampile pe litere, care este utilizată pentru a dovedi realitatea controlului respectiv (a se vedea, de asemenea, art. 36 din Decretul de punere în aplicare a Legii nr. 354 de mai sus, D.P.R. 431 din 29 aprilie 1976). Această măsură de control nu poate rezulta din cuvintele sau frazele pe care le rostește, ci ca urmare a controlului, autoritățile judiciare pot: una sau mai multe litere să nu fie puse la dispoziție; în acest caz, deținutul trebuie să fie informat imediat. Această ultimă măsură poate fi, de asemenea, ordonată provizoriu de către directorul închisorii, care trebuie însă să informeze autoritatea judiciară în acest sens. În cele din urmă, în ceea ce privește căile de atac disponibile împotriva măsurii incriminate, Curtea de Casație a indicat în mai multe decizii că măsura în cauză constituie un act de natură administrativă. De asemenea, Comisia a afirmat, într-o jurisprudență constantă și bine stabilită, că legea nu prevede căi de atac în această privință, nici măsura în cauză nu poate face obiectul unui recurs în casare, deoarece aceasta nu privește libertatea personală a deținuților (Curtea de Casație: Hotărârea nr. 3141 din 14 februarie 1990 și Hotărârea nr. 4687 din 4 februarie 1992). La art. 35 din Legea privind administrația în cauză prevede că deținuții pot depune cereri sau reclamații sub pliere sigilate următoarelor autorități: director al penitenciarului, inspectori, director general al instituțiilor penitenciare și ministru al justiției îl judecă să aplice pedepsele autorităților judiciare și sanitare care inspectează penitenciarul președintele Consiliului Regional, președintele Republicii. 17. În observațiile sale la Curte, guvernul a indicat că, după hotărârile Curții în cauzele Calogero Diana și Domenichini (hotărârile din 15 noiembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V), un proiect de lege (nr. 4172) care vizează modificarea articolelor 18 și 35 din Legea nr. 354 din 26 aprilie 1996 iulie 1975 a fost prezentat Senatului pentru a aduce sistemul în conformitate cu aceste hotărâri. 18. În plus, Departamentul de Afaceri Penale al Ministerului Justiției a adoptat, 31 martie 1999, o circulară către directorii închisorii, conform căreia aceștia din urmă trebuie să solicite instanței în cauză să le acorde controlul corespondenței, cu excepția corespondenței către organele de la Strasbourg. Pe de altă parte, cererile de viză pentru controalele privind corespondența trebuie depuse pe o perioadă de șase luni, sub rezerva cererilor de prelungire. Aprilie 1999, o circulară (nr. 575) instanțelor pentru a atrage atenția asupra necesității de a motiva în mod adecvat autorizațiile de control al corespondenței, precum și asupra posibilității ca aceste măsuri să stabilească un termen în ceea ce privește durata controlului. De asemenea, Comisia a reamintit că nu se poate acorda o viză de control cu privire la corespondența adresată Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauza acordului european privind persoanele care participă la proceduri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (art. 3). Reclamantul și-a depus cererea de a se plânge, printre altele, de controlul corespondenței sale cu familia și avocații săi. cenzura [a corespondenței sale] cu apărătorii care nu se referă numai la corespondența către apărători, ci și la interviuri și la tot ceea ce se referă, inclusiv la corespondența cu Curtea Europeană de Justiție. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. 21. În decizia sa din 9 noiembrie 2000 privind admisibilitatea cererii, Curtea a declarat totuși admisibilitatea plângerii în măsura în care aceasta se referea la corespondența cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului și inadmisibilă pentru surplus. 22. Înainte de decizia în cauză, reclamantul a vorbit despre cenzura corespondenței cu Curtea Europeană. La rândul său, guvernul a indicat că informațiile detaliate vor fi furnizate de către Hotărârea pentru Afaceri Penale a Ministerului Justiției, dar nimic nu a ajuns la Curte. După declarația de admisibilitate, guvernul și reclamantul nu au transmis nici o informație. 23. Curtea constată că scrisorile pe care reclamantul le-a adresat Secretariatului Comisiei Europene pentru Drepturile Omului au fost primite la 30 iulie și 19 septembrie 1997 cu o viză de cenzurare din partea administrației penitenciarului Cuneo. 24. Curtea apreciază că a fost implicată o autoritate publică în exercitarea dreptului reclamantului de a respecta corespondența garantată în temeiul alineatului (1) din art. 8. O astfel de interferență nu recunoaște acest text, cu excepția cazului în care, în conformitate cu Legea nr. □, aceasta urmărește unul sau mai multe obiective legitime în temeiul alineatului (2) și, în plus, este necesară, într-o societate democratică, pentru a le atinge (a se vedea Hotărârile Silver și alții c. Regatul Unit din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 32, § 84, Campbell c. Regatul Unit din 25 martie 1992, seria A nr. 233, p. 16, § 34, și Calogero Diana c. Italia din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, p. 1775, § 28. 25. În lipsa unor indicații mai precise furnizate de părți, Curtea pleacă de la premisa că controlul a fost dispus de un magistrat și că dispoziția internă aplicabilă în speță este art. 18 din Legea nr. 354 din 1975, astfel cum a fost modificată prin art. 2 din Legea nr. 1 din 1977 (v. alineatul (15) de mai sus). Presupunând că acest lucru nu a fost cazul, a aparținut guvernului pârât al statului care a prezentat o posibilă dispoziție de lege pe care se întemeiază autoritățile naționale pentru a supune la control corespondența reclamantului. 26. Curtea amintește că, în cazul în care o lege care conferă o putere de apreciere trebuie, în principiu, să stabilească domeniul de aplicare al acesteia, este imposibil să se ajungă la o certitudine absolută în redactarea sa, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de preocupări de certitudine (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Calogero Diana citată anterior, p. 1775, § 32). Or, Curtea a constatat deja în repetate rânduri că verificarea corespondenței în temeiul articolului 18 nu respectă art. 8 din Convenție, deoarece nu este prevăzută de lege. În măsura în care nu reglementează nici durata măsurilor de control al corespondenței deținuților, nici motivele care le pot justifica, nu menționează cu suficientă claritate domeniul de aplicare și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților competente în domeniul respectiv (v. în ultimă instanță, Hotărârea Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 175-185, CEDH 2000-IV). Aceasta nu vede niciun motiv de sineginare în speță dintr-o jurisprudență care urmărește să permită fiecărui deținut să se bucure de gradul minim de protecție dorit de preeminența dreptului într-o societate democratică (hotărârea Calogero Diana menționată anterior, p. 1776, § 33) Curtea concluzionează că ingerința în litigiu nu era prevăzută de lege și că a avut loc o încălcare a articolului 8.27. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesară verificarea în speță a respectării celorlalte cerințe prevăzute la art. 8. II alineatul (2). PRIVIND APLICAREA LEGĂTURII 41 DIN CONVENȚIA 28. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 29. În formularul de cerere, reclamantul a solicitat, fără a le cuantifica, despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite și rambursarea cheltuielilor aferente prezentei proceduri. În observațiile sale din 16 martie 2000, reclamantul și-a reiterat cererile în aceleași condiții. La 23 iunie 2001, reclamantul a informat Curtea că a revocat recent mandatul avocatului său, deoarece, printre altele, acesta nu a dat curs scrisorii Curții din 15 noiembrie 2000 privind procedura după decizia finală de admisibilitate din 9 noiembrie 2000. 30. Curtea amintește mai întâi că aceasta este cea care a ridicat din oficiu problema cenzurării corespondenței reclamantului cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului și că, într-o scrisoare din 6 aprilie 2000, Consiliul recurentului a declarat că: În plus, Comisia constată că, atunci când reclamantul a fost invitat să își prezinte cererile de satisfacție echitabilă în conformitate cu art. 60 din Regulamentul de procedură al Curții, acesta din urmă nu a făcut nimic (punctul 29 de mai sus). 31. Având în vedere că cererile anterioare sunt prea generale pentru a fi luate în considerare (punctul 29 de mai jos) și având în vedere faptul că Consiliul reclamantului privind încălcarea în cauză (punctul 30 de mai jos), Curtea consideră că nu este necesar să se aplice art. 41 din Convenție (hotărârea Moore și Gordon c. Regatul Unit, nr. 3629/97 și nr. 37393/97, § 28). Prin aceste motive, Curtea, în la.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție A declarat că nu este necesar să se aplice art. 41 din Convenție în speță. Făcută în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 iulie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ressman Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE

DI GIOVINE c. ITALIE

(Requête n° 39920/98)

ARRÊT

STRASBOURG

26 juillet 2001

DÉFINITIF

26/10/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire di Giovine c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 juillet 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 39920/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, Emilio di Giovine («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 1er avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant s’est fait

représenter devant la Cour par Me Pietro Barone, avocat à Milan. Toutefois, le 21 juin 2001, il a révoqué le mandat de celui-ci.

Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent M. V. Esposito.

3.

Le requérant, détenu dans une prison, alléguait en particulier qu’il y avait méconnaissance de l’article 8 de la Convention en raison du contrôle de sa correspondance .

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

5.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

6.

Par une décision du 31 août 1999, la chambre a décidé de communiquer le grief du requérant tiré du contrôle de sa correspondance et a déclaré la requête irrecevable pour le surplus.

7.

Tant le Gouvernement que le requérant ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le bien-fondé du grief retenu (article

59

§

1 du règlement). Le 9 novembre 2000, la chambre a déclaré irrecevable le grief concernant le contrôle de la correspondance du requérant avec sa famille et son avocat, et recevable quant à celui de la correspondance avec la Commission européenne des Droits de l’Homme. En cette circonstance, la chambre a décidé, après consultation des parties, qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l’affaire (article 59 § 2

in fine

du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

Le 1er mars 1982, le requérant fut arrêté aux États-Unis d’Amérique et, le 5 juin 1983, extradé vers l’Italie.

Condamné par la cour d’assises d’appel de Milan le 7 octobre 1986 à une peine de vingt-deux ans de prison ferme pour meurtre, tentative de meurtre et possession illégale d’armes à feux, le requérant s’évada à une date non précisée. Recherché également dans le cadre d’une enquête préliminaire pour le tribunal de Florence concernant des infractions de trafic de stupéfiants et de possession illégale d’armes à feu, le requérant fut arrêté à Milan le 19 avril 1991. Lors de son arrestation, une arme fut trouvée dans son appartement. Le procureur de la République de Milan ouvrit alors une enquête à l’encontre du requérant. Celui-ci fut incarcéré à San Vittore à Milan.

9.

Le 21 juin 1991, le requérant, transféré à l’hôpital de Milan pour une visite médicale, s’évada. Il se réfugia d’abord en Espagne et ensuite au Portugal, où il fut repéré puis arrêté par la police judiciaire portugaise le 31 juillet 1992.

Placé sous écrou extraditionnel, le requérant fut extradé le 7 février 1997. Il fut détenu à Voghera, puis à Cuneo.

10.

Par un décret du 13 mai 1997, le ministre de la Justice ordonna que le requérant fût soumis au régime spécial de détention pour une période d’un an. Ce décret était motivé par des raisons d’ordre public et de sécurité, compte tenu du danger présenté par le phénomène criminel et mafieux, et par le requérant, dans la mesure où celui-ci, selon des rapports de police, est présumé maintenir un lien permanent avec le milieu mafieux et criminel. Le ministre se référait notamment au fait que le requérant avait réussi à organiser depuis des pénitenciers trois tentatives d’évasion, toutes réussies

: en Italie en 1975 et en 1991, et en Espagne en 1977.

Ce décret, dérogeant au régime ordinaire en matière pénitentiaire, imposait toute une série de restrictions. En outre, aux termes de l’article 2 du décret, la censure de la correspondance par le directeur du pénitencier devait être soumise à l’autorisation préalable de la juridiction compétente.

11.

Le 16 mai 1997, le requérant attaqua le décret du 13 mai 1997 devant le tribunal d’application des peines de Turin.

Il contestait l’application du régime spécial à son encontre, compte tenu notamment du fait qu’il avait été illégalement extradé du Portugal. Il faisait valoir également qu’on ne pouvait le considérer comme socialement dangereux.

Par une décision datée du 17 septembre 1997 et déposée au greffe le 23 septembre 1997, le tribunal de Turin rejeta partiellement le recours, estimant que l’application du régime spécial de détention à l’encontre du requérant était justifiée et que le décret attaqué était suffisamment motivé. Par ailleurs, le tribunal annula l’interdiction de recevoir des paquets contenant autre chose que du linge.

A une date qui n’a pas été précisée, le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 15 mai 1998, le pourvoi fut déclaré irrecevable du fait que le requérant n’avait plus d’intérêt pour agir, étant donné que le décret du 13 mai 1997 avait expiré le

12

mai 1998, avant que la Cour de cassation se prononce.

12.

Par un décret du 15 mai 1998, le ministre de la Justice ordonna que le régime de détention spécial soit prorogé jusqu’au 15 novembre 1998, au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient.

13.

Par un décret du 12 novembre 1998, le ministre de la Justice ordonna que le régime de détention spécial soit prorogé jusqu’au 11 mai 1999, toujours au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient.

A une date qui n’a pas été précisée, le requérant attaqua ce décret devant le tribunal d’application des peines de Turin. Il contestait l’application du régime spécial à son encontre, compte tenu notamment du fait qu’il avait été illégalement extradé du Portugal. Il faisait valoir également qu’il ne pouvait pas être considéré comme socialement dangereux.

Par une décision datée du 10 février 1999 et déposée au greffe le 22

février 1999, le tribunal de Turin rejeta partiellement le recours, estimant que l’application du régime spécial de détention à l’encontre du requérant était justifiée et que le décret attaqué était suffisamment motivé. Par ailleurs, le tribunal annula l’interdiction de recevoir des paquets contenant autre chose que du linge.

Le 25 février 1999, le requérant se pourvut en cassation contre cette décision.

Aucune information n’a été donnée quant à l’issue de ce recours.

14.

Deux lettres que le requérant a adressées au secrétariat de la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 juillet et à une date non précisée (cette dernière lettre répondant entre autres à un courrier du 5

août 1997 du secrétariat de la Commission) sont parvenues les 30 juillet et 19 septembre 1997 respectivement avec un visa de censure de l’administration du pénitencier de Cuneo.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

15.

Selon l’article 18 de la loi n° 354 du 26 juillet 1975 (la loi sur l’administration pénitentiaire), tel que modifié par l’article 2 de la loi n° 1 du 12 janvier 1977, l’autorité compétente pour décider de soumettre la correspondance des détenus à un visa de censure est le juge saisi de l’affaire (qu’il s’agisse de la juridiction d’instruction ou de la juridiction de jugement) jusqu’à la décision de première instance, et le juge d’application des peines pendant le déroulement ultérieur de la procédure. Cette disposition prévoit également que le magistrat compétent peut ordonner le contrôle de la correspondance d’un détenu par une décision motivée, mais ne précise pas les cas dans lesquels une telle décision peut être prise.

Le visa de censure en question consiste concrètement en l’interception et la lecture par l’autorité judiciaire qui l’a ordonnée, par le directeur de la prison ou par le personnel pénitentiaire désigné par ce dernier, de toute la correspondance du détenu qui fait l’objet d’une telle mesure, ainsi qu’en l’apposition d’un cachet sur les lettres, qui sert à prouver la réalité dudit contrôle (voir également l’article 36 du décret d’application de la loi n° 354 ci-dessus, D.P.R. n° 431 du 29 avril 1976). Cette mesure de contrôle ne peut pas résulter en l’effacement de mots ou de phrases, mais suite au contrôle, l’autorité judiciaire peut ordonner qu’une ou plusieurs lettres ne soient pas remises. Dans ce cas, le détenu doit en être aussitôt informé. Cette dernière mesure peut également être ordonnée provisoirement par le directeur de la prison, qui doit toutefois en informer l’autorité judiciaire.

Enfin, quant aux recours disponibles contre la mesure incriminée, la Cour de cassation a indiqué dans plusieurs décisions que la mesure litigieuse constitue un acte de nature administrative. Elle a par ailleurs affirmé, dans une jurisprudence constante et bien établie, que la loi ne prévoit pas de voies de recours à cet égard, la mesure en question ne pouvant pas non plus faire l’objet d’un pourvoi en cassation, car elle ne concerne pas la liberté personnelle du détenu (Cour de cassation : arrêts n° 3141 du 14 février 1990 et n° 4687 du 4

février 1992).

16.

L’article 35 de la loi sur l’administration pénitentiaire prévoit que les détenus peuvent adresser des demandes ou réclamations sous pli scellé aux autorités suivantes

:

-

le directeur du pénitencier, les inspecteurs, le directeur général des établissements pénitentiaires et le ministre de la Justice

;

-

le juge d’application des peines

;

-

les autorités judiciaires et sanitaires qui inspectent le pénitencier

;

-

le président du conseil régional

;

-

le président de la République.

17.

Dans ses observations à la Cour, le Gouvernement a indiqué qu’après les arrêts de la Cour dans les affaires Calogero Diana et Domenichini (arrêts

du 15 novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-V), un projet de loi (n° 4172) visant à apporter des modifications aux articles 18 et 35 à la loi n° 354 du 26

juillet 1975 a été présenté au Sénat afin de mettre le système en conformité avec lesdits arrêts.

18.

En outre, le département des affaires pénitentiaires du ministère de la Justice a adopté, le

31 mars 1999, une circulaire à l’intention des directeurs de prison, selon laquelle ces derniers doivent demander à la juridiction concernée de leur accorder le contrôle de la correspondance à l’exception du courrier adressé «

aux organes de Strasbourg

» ou en provenance de ceux-ci. D’autre part, les demandes de visa pour les contrôles de la correspondance doivent être formulées pour une période de six mois sous réserve des demandes de prorogation.

19.

De son côté, la direction des affaires pénales du ministère de la Justice a adressé, le

26

avril 1999, une circulaire (n° 575) aux juridictions pour attirer leur attention sur la nécessité de motiver de manière adéquate les autorisations de contrôle de la correspondance ainsi que sur l’opportunité que ces mesures fixent un terme quant à la durée du contrôle. Elle a également rappelé qu’on ne pouvait pas accorder un visa de contrôle sur le courrier adressé à la Cour européenne des Droits de l’Homme, et cela en raison de l’Accord européen concernant les personnes participant aux procédures devant la Cour européenne des Droits de l’Homme (article 3).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

20.

Le requérant a introduit sa requête pour se plaindre entre autres du contrôle de sa correspondance avec sa famille et ses avocats. Par la suite il s’est plaint de la «

censure [de sa correspondance] avec les défenseurs qui ne concerne pas seulement le courrier aux défenseurs mais aussi les entretiens et tout ce que cela concerne, y compris la correspondance avec la Cour européenne ». Il invoque l’article 8 de la Convention, ainsi libellé :

« 1. Toute personne a droit au respect de (...) sa correspondance.

21.

Dans sa décision du 9 novembre 2000 sur la recevabilité de la requête, la Cour a toutefois déclaré recevable le grief dans la mesure où celui-ci concernait la correspondance avec la Commission européenne des Droits de l’Homme, et irrecevable pour le surplus.

22.

Avant la décision en question, le requérant

avait parlé de censure de la correspondance avec la Cour européenne. De son côté, le Gouvernement avait indiqué que des renseignements détaillés seraient fournis par la direction des affaires pénitentiaires du ministère de la Justice mais rien n’est parvenu à la Cour. Après la déclaration de recevabilité, le Gouvernement et le requérant n’ont pas fait parvenir d’observations.

23.

La Cour constate que les lettres que le requérant a adressées au secrétariat de la Commission européenne des Droits de l’Homme ont été reçues les 30 juillet et 19 septembre 1997 avec un visa de censure de l’administration du pénitencier de Cuneo.

24.

La Cour estime qu’il

y a eu « ingérence d’une autorité publique » dans l’exercice du droit du requérant au respect de sa correspondance garanti par le paragraphe 1 de l’article 8. Pareille ingérence méconnaît ce texte sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est « nécessaire, dans une société démocratique », pour les atteindre (voir les arrêts Silver et autres c.

Royaume-Uni du 25 mars 1983, série A n° 61, p. 32, § 84, Campbell c.

Royaume-Uni du 25 mars 1992, série A n° 233, p. 16, § 34, et Calogero Diana c. Italie du 15 novembre 1996,

Recueil

1996-V, p. 1775, § 28).

25.

En l’absence d’indications plus précises fournies par les parties, la Cour part de l’idée que le contrôle a été ordonné par un magistrat et que la disposition interne applicable en l’espèce est l’article 18 de la loi n° 354 de 1975 tel que modifié par l’article 2 de la loi n° 1 de 1977 (v. paragraphe 15 ci-dessus). A supposer que tel n’a pas été le cas, il appartenait au gouvernement défendeur d’indiquer la disposition de loi éventuelle sur laquelle s’étaient appuyées les autorités nationales pour soumettre à contrôle la correspondance du requérant.

26.

La Cour rappelle que si une loi conférant un pouvoir d’appréciation doit en principe en fixer la portée, il est impossible d’arriver à une certitude absolue dans sa rédaction, une rigidité excessive du texte étant le probable résultat d’un tel souci de certitude (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Calogero Diana précité, p. 1775, § 32).

Or la Cour a déjà constaté à maintes reprises que le contrôle de correspondance fondé sur ledit article 18 méconnaît l’article 8 de la Convention car il n’est pas «

prévu par la loi

» dans la mesure où il ne réglemente ni la durée des mesures de contrôle de la correspondance des détenus, ni les motifs pouvant les justifier, n’indique pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités compétentes dans le domaine considéré (v. en dernier lieu, l’arrêt

Labita c. Italie

[GC], n° 26772/95, §§ 175-185, CEDH 2000-IV). Elle ne voit pas de raison de s’écarter en l’espèce d’une jurisprudence qui vise à permettre à chaque détenu de jouir du degré minimal de protection voulu par la prééminence du droit dans une société démocratique (arrêt Calogero Diana précité, p. 1776, § 33). La Cour conclut donc que l’ingérence litigieuse n’était pas prévue par la loi et qu’il y a eu violation de l’article 8.

27.

Eu égard à la conclusion qui précède, la Cour n’estime pas nécessaire de vérifier en l’espèce le respect des autres exigences du paragraphe 2 de l’article 8.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

28.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

29.

Dans le formulaire de requête, le requérant a demandé, sans les chiffrer, un dédommagement pour les dommages matériel et moral subis et le remboursement des frais de la présente procédure. Dans ses observations du 16 mars 2000, le requérant a réitéré ses demandes dans les mêmes termes. Le 23 juin 2001, le requérant a informé la Cour qu’il venait de révoquer le mandat de son avocat car, entre autres, celui-ci n’avait pas donné suite au courrier de la Cour du 15 novembre 2000 visant la procédure après la décision finale de recevabilité du 9 novembre 2000.

30.

La Cour rappelle d’abord que c’est elle qui a soulevé d’office la question de la censure de la correspondance du requérant avec la Commission européenne des Droits de l’Homme et que, dans un courrier du 6 avril 2000, le conseil du requérant a affirmé qu’il s’agissait là de «

la plus petite des violations

» subies par le requérant

Elle constate en outre que lorsque le requérant a été invité à présenter ses demandes de satisfaction équitable conformément à l’article 60 du règlement de la Cour, celui-ci n’en a rien fait (paragraphe 29 ci-dessus).

31.

Etant donné que les demandes antérieures sont trop générales pour être prises en considération (paragraphe 29 ci-dessous) et eu égard à l’affirmation du conseil du requérant relative à la violation en cause (paragraphe 30 ci-dessous), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de faire application de l’article 41 de la Convention (arrêt Moore et Gordon c.

Royaume Uni, n° 36529/97 et 37393/97, § 28).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention

;

2.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’appliquer l’article 41 de la Convention en l’espèce.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président