DE STEFANO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41888/98 prezentate de Claudio DE STEFANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 septembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits Zagrebelsky, judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 2 ianuarie 1998 și înregistrată la data de mai 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, dl Claudio de Stefano, este un cetățean italian, născut în 1962. Deținut la introducerea cererii în închisoarea din Vasto (Chieti), se află în prezent în cea din Chieti. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani și opt luni de închisoare pentru o crimă comisă la 4 aprilie 1991. Pedeapsa a fost redusă cu un an din cauza profiturilor care i-au fost acordate. Reclamantul este infectat cu virusul hepatitic C. Acesta indică o infecție HCV care, în cazuri de sunet, este de tip consecutiv. Reclamantul reamintește că, în această ipoteză, infecția crește, după caz, către o evoluție cronică sau ciroză sau către o funcționare defectuoasă a organelor, altele decât ficatul. Reclamantul susține că a solicitat medicilor din închisoarea Vasto (Chieti) să fie supuși unei biopsii hepatice și altor examinări, dar a refuzat, deoarece rata transaminazelor nu a fost alarmantă. Reclamantul arată că caracteristica bolii sale este aceea de a avea o regresie înainte de o nouă evoluție. Reclamantul a solicitat, de asemenea, să i se administreze interferon, iar acest lucru i s-a refuzat, deoarece ar fi trebuit să suporte costul medicamentelor. Reclamantul a raportat că, la 28 noiembrie 1997, el a fost adresat în zadar Ministerului Justiției și la Parchetul lui Vasto, astfel încât să i se acorde îngrijire. La 19 aprilie 1999, reclamantul a indicat că a primit în prezent îngrijiri pe bază de interferon. În corespondența pe care a adresat-o ulterior Curții, reclamantul nu a menționat nici o agravare a stării sale de sănătate. Pe de altă parte, în urma unei examinări a dosarului său medical, a aflat că reclamantul a fost urmărit de medici în timpul detenției sale și că a refuzat, de mai multe ori, să fie examinat. În plus, la 16 aprilie 1998, a fost examinat de un medic specialist în boli infecțioase, extern administrației . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cele din urmă, la 24 noiembrie 2000, reclamantul a refuzat absorbția interferonului care i-a fost prescrisă în închisoare. GRIEF Invochează art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge că nu va primi îngrijire medicală în închisoare. Reclamantul susține că autoritățile închisorii nu iau suficiente măsuri pentru a-și asigura sănătatea, în special pentru a preveni o evoluție a bolii sale. În opinia sa, medicii din închisoarea Vasto Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată nimănui în mod intenționat, cu excepția executării unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind comisă cu încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o utilizare a forței absolut necesare: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; pentru a efectua o arestare regulată sau pentru a împiedica reținerea unei persoane deținute în mod regulat; Curtea amintește că prima teză din art. 2 alineatul (1) impune statelor nu numai să se abțină de la a provoca moartea în mod voluntar și ilegal, ci și să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția lor (hotărârea Osman c. Regatul Unit din 28 octombrie 1998, Cu toate acestea, Curtea constată că, în pofida afirmațiilor sale, reclamantul nu furnizează dovezi care să îi permită să concluzioneze că viața reclamantului era amenințată de comportamentul autorităților penitenciare. În special, Comisia reamintește că reclamantul a beneficiat de asistență medicală și că, de îndată ce medicii au considerat că trebuie să urmeze un tratament, ei i-au prescris interferon. Pe de altă parte, reclamantul nu a adus la cunoștința Curții elemente specifice care să-i permită să concluzioneze că termenul care s-a scurs între cererea reclamantului și momentul în care medicii au decis să-i administreze interferon nu era de natură să aducă atingere numai vieții reclamantului. Întrucât a ajuns la această concluzie, Curtea nu vede cum ar putea exista o necunoaștere a articolului 2 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea amintește că a fost confruntată în repetate rânduri cu întrebări referitoare la lipsa de îngrijire medicală a unui deținuți și le-a examinat din unghiul articolului 3 din Convenție, astfel cum a fost formulat Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Prin urmare, Curtea va examina prezenta hotărâre și din perspectiva articolului 3, ale cărui drepturi garantate și cerințe sunt diferite de cele prevăzute la art. 2. Curtea amintește că art. 3 din Convenție impune statului membru să se asigure că orice prizonier este reținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supune .. ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea constată că, din landła c. Polonia, [GC], nr. 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI. Curtea a constatat că, chiar și în cazul reclamantului, acesta a avut posibilitatea de a efectua examinări și de a intra în contact cu medici care s-au pronunțat cu privire la starea sa de sănătate, considerând că acesta nu era De fapt, unul dintre argumentele pe care le susține este acela că viața lui ar fi în pericol este faptul că medicii cu experiență nu urmează noi metode pentru a ajunge la un diagnostic exact. Cu toate acestea, argumentele de ordin medical pe care reclamantul le prezintă Curții pentru a susține teza conform căreia viața sa ar fi în pericol nu au fost prezentate de medici în cadrul unui diagnostic după o examinare a reclamantului, dar sunt considerații făcute de experți în gastroenterologie italiană În ceea ce privește utilitatea acestor teste care ar fi fost refuzate reclamantului. În măsura în care reclamantul susține că medicii i-au indicat că ar trebui să absoarbă medicamente pentru care ar trebui să suporte costurile, este necesar să se constate că reclamantul nu și-a contestat afirmațiile. Pe de altă parte, din examinarea dosarului medical al reclamantului a reieșit că, la 16 aprilie 1998, a fost examinat de un medic specialist în boli infecțioase care a considerat că orice terapie n În urma unei evaluări globale a faptelor relevante pe baza dovezilor prezentate în fața sa, Curtea nu consideră că reclamantul a fost supus unor tratamente abuzive care să atingă un nivel suficient de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din convenție. Curtea constată, de asemenea, că, în recenta sa corespondență cu Curtea, reclamantul nu a menționat o agravare a stării sale de sănătate. Astfel, rezultă că cererea este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis grevator Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 41388/98

présentée par Claudio DE STEFANO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 septembre 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

MM.

E.

Levits

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 janvier 1998 et enregistrée le

28

mai 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Claudio de Stefano, est un ressortissant italien, né en 1962. Détenu lors de l’introduction de la requête dans la prison de Vasto (Chieti), il se trouve actuellement dans celle de Chieti.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant a été condamné à une peine d’onze ans et huit mois de prison pour un meurtre commis le 4 avril 1991. La peine à purger a été réduite d’une année en raison de bénéfices qui lui ont été accordés.

Le requérant est atteint du virus de l’hépatite C. Il indique avoir une infection HCV qui dans sons cas est de type consécutif. Le requérant rappelle que, dans cette hypothèse, l’infection pousse selon le cas vers une évolution chronique ou une cirrhose ou vers un mauvais fonctionnement d’organes autres que le foie.

Le requérant signale qu’il a demandé aux médecins de la prison de Vasto (Chieti) d’être soumis à une biopsie hépatique et à d’autres examens, mais il a essuyé un refus, car le taux des transaminases n’était pas alarmant. Le requérant indique que la caractéristique de sa maladie est celle d’avoir une régression avant une nouvelle évolution.

Le requérant a également demandé qu’il lui soit administré de l’interféron et que cela lui a été refusé parce qu’il aurait dû prendre à sa charge le coût des médicaments.

Le requérant signale que le 28 novembre 1997, il s’était adressé en vain au ministère de la Justice ainsi qu’au parquet de Vasto afin que des soins lui fussent donnés.

Le 19 avril 1999, le requérant a indiqué qu’il recevait désormais des soins à base d’interféron.

Dans la correspondance qu’il a adressée par la suite à la Cour, le requérant n’a pas fait état d’une aggravation de son état de santé. D’autre part, d’un examen de son dossier médical, il appert que le requérant a été suivi par les médecins au cours de sa détention et qu’il a refusé, à plusieurs reprises, de se faire examiner. En outre, le 16 avril 1998, il a été examiné par un médecin spécialiste en pathologie infectieuse, externe à l’administration pénitentiaire, et celui-ci a estimé qu’aucune thérapie n’était «

opportune

» à ce moment-là. Enfin, le 24 novembre 2000, le requérant a refusé l’absorption d’interféron qui lui était prescrit en prison.

GRIEF

Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il ne recevrait pas de soins en prison.

EN DROIT

Le requérant soutient que les autorités de la prison ne prennent pas de mesures suffisantes pour assurer sa santé, en particulier pour empêcher une évolution de sa maladie. Il est de l’avis que les médecins de la prison de Vasto “l’amenaient à la mort”. Estimant que son droit à la vie n’est pas garanti, il allègue la violation de l’article 2 de la Convention, ainsi libellé :

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi.

2.

La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire:

a)

pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale;

b)

pour effectuer une arrestation régulière ou pour empêcher l’évasion d’une personne régulièrement détenue;

c)

pour réprimer, conformément à la loi, une émeute ou une insurrection.

»

La Cour rappelle que la première phrase de l’article 2 § 1 astreint les Etats non seulement à s’abstenir de provoquer la mort de manière volontaire et irrégulière, mais aussi à prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de leur juridiction (arrêt Osman c.

Royaume

‑

Uni du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VIII, p. 3159, § 115).

La Cour note toutefois que, malgré ses affirmations, le requérant ne fournit pas d’éléments de preuve qui lui permettent de conclure que la vie du requérant était menacée par le comportement des autorités pénitentiaires. En particulier, elle rappelle que le requérant a bénéficié d’un suivi médical et que, dès que les médecins ont estimé qu’il devait suivre un traitement, ils lui ont prescrit de l’interféron. D’autre part, le requérant n’a pas porté à la connaissance de la Cour des éléments spécifiques qui lui permettraient de conclure que le délai qui s’est écoulé entre la demande du requérant et le moment où les médecins ont décidé de lui administrer de l’interféron n’était pas de nature à porter atteinte à lui seul à la vie du requérant.

Etant arrivée à cette conclusion, la Cour ne voit pas comment il pourrait y avoir une méconnaissance de l’article 2 de la Convention.

Cependant, la Cour rappelle qu’elle a été, à maintes reprises, confrontée à des requêtes concernant l’absence de soins médicaux à un détenu et elle les a examinées sous l’angle de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Par conséquent, la Cour examinera la présente requête également sous l’angle de l’article 3, dont les droits garantis et les exigences sont différents de ceux édictés par l’article 2.

La Cour rappelle que «

l’article 3 de la Convention impose à l’Etat de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis

» (

Kudła c. Pologne

, [GC], n° 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI).

La Cour constate que, de l’aveu même du requérant, celui-ci a eu la possibilité de faire des examens et d’entrer en contact avec des médecins qui se sont prononcés sur son état de santé en jugeant que celui-ci n’était pas «

alarmant

». D’ailleurs, l’un des arguments qu’il avance pour alléguer que sa vie serait en danger consiste dans le fait que les médecins traitants ne suivent pas de nouvelles méthodes dans le but d’arriver à un diagnostic exact. Toutefois, les arguments d’ordre médical que le requérant présente à la Cour pour soutenir la thèse selon laquelle sa vie serait en danger n’ont pas été avancés par des médecins dans le cadre d’un diagnostic après un examen du requérant, mais sont des considérations faites par des experts de la «

gastro-entérologie italienne

» quant à l’utilité de ces tests qui auraient été refusés au requérant. Dans la mesure où le requérant affirme que les médecins lui ont indiqué qu’il fallait absorber des médicaments dont il devait prendre le coût à sa charge, force est de constater que le requérant n’a pas étayé ses affirmations.

En revanche, il est apparu de l’examen du dossier médical du requérant que, le 16 avril 1998, il a été examiné par un médecin spécialiste en pathologie infectieuse qui a estimé qu’aucune thérapie n’était «

opportune

» dans le cas du requérant. En outre, ce dernier a refusé à plusieurs reprises de se faire examiner et a refusé l’interféron qui lui était donné en prison.

Après s’être livrée à une appréciation globale des faits pertinents sur la base des preuves produites devant elle, la Cour n’estime pas établi que le requérant ait été soumis à des mauvais traitements atteignant un niveau de gravité suffisant pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. La Cour constate par ailleurs que dans sa correspondance récente à la Cour, le requérant n’a pas fait état d’une aggravation de son état de santé.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président