Primă secțiune CAUZĂ DE GÜLȘEN ȘI HAL YASİN KETENO vărs. TURKEY CAUZA NR. 29360/95 și 29361/95 JUDGMENT STRASBOURG 25 septembrie 2001 FINAL 25/12/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Gülșen și Halil Yasin Ketenoğlu v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: dna Ferrari Președintele Palm Bravo Gaukur Jörundsson Zupančič Panțiru Maruste judecător F. Gölcüklü , judecător ad hoc și grefierul secțiunii O’Boyle după ce s-a deliberat în privat la 15 iunie 1999 și la 4 septembrie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDIU Cazul a apărut în cererile (n. 29360/95 și 29361/95) împotriva Republicii Turciei depuse la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (n. „Convenția”) de doi resortisanți turci, dna Gülșen Ketenoğlu și dl Halil Yasin Ketenoğlu (n. 15 mai 1995). Reclamanții au fost reprezentați de dl Mehmet Aydın, un avocat care practică în Antalya (Turcia). Guvernul turc nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Reclamanții au susținut, în special, că procedura penală inițiată împotriva lor nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul lor la o audiere echitabilă a fost încălcat din cauza condamnării lor de către Curtea Marțială din Ankara, care nu a avut independență și imparțialitate. Solicitările au fost transmise Curții la 1 noiembrie 1998, atunci când Protocolul nr. 11 la Convenția a intrat în vigoare (art. 2 din Protocolul nr. 11). Solicitările au fost alocate primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul Curții. Rıza Türmen, judecătorul ales în ceea ce privește Turcia, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a desemnat în consecință dl Feyyaz Gölcüklü ca judecător ad hoc, în locul său (art. 2 din Convenție și art. 1), prin decizia din 11 ianuarie 2001, Camera a hotărât să se alăture cererilor și le-a declarat admisibile. Reclamanții și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Arestarea și detenția reclamanților Reclamanților, un cuplu căsătorit, Halil Yasin și Gülșen Ketenoğlu au fost arestați de ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate din Ankara la 7 Prin hotărârile din 30 ianuarie și, respectiv, din 6 februarie 1981, Curtea de Lege Marțială din Ankara (sıkıyönetim mahkemesi ) a retras reclamanții în custodie. Procesul în Curtea de Lege Martială din Ankara 10. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială împotriva reclamanților și a altor 721 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamanții de aderare la o organizație armată ilegală, și anume Dev-Yol, al căror obiect era să submineze ordinul constituțional și să îl înlocuiască cu un regim marxist-leninist. El a acuzat în continuare reclamanții că au fost implicați în o serie de infracțiuni, cum ar fi uciderea mai multor persoane, atacuri cu bombe și jafuri. Acuzarea a solicitat pedeapsa cu moartea în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Penal Turc. 11. Prin ordinele din 11 noiembrie și 17 decembrie 1985, reclamanții au fost eliberați în timpul procesului de către Curtea Marțială din Ankara. 12. În mai 1989, reclamanții au fugit de țară și s-au stabilit în Germania. 13. Într-o hotărâre din 19 iulie 1989, Curtea de Lege Marțială, compusă din doi judecători civili, doi judecători militari și un ofițer de armată, a constatat că reclamanții sunt vinovați și condamnați dnei Ketenoğlu la cinci ani și șase luni de închisoare și dl Ketenoğlu la 16 ani de închisoare pentru infracțiuni în temeiul articolului 168 §§ 1 și 2 din Codul Penal. Hotărârea a fost pronunțată în absența aplicanților. În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de cassare ( yargıtay ) a achiziționat competența în privința cauzei și dosarul a fost transmis. 16. La 27 decembrie 1995, Curtea de Cassare a anulat condamnarea reclamanților și, în conformitate cu art. 102 din Codul penal turc, a renunțat la procedura penală împotriva dnei Ketenoğlu, deoarece acuzația a fost timp. Cu toate acestea, Curtea a considerat că dl Ketenoğlu ar fi trebuit să fie condamnat pentru infracțiuni în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Penal Turc. Prin urmare, a făcut trimitere la cea de-a șasea Camera a Curții de Așesare din Ankara, în cazul în care procedurile penale împotriva dlui Ketenoğlu sunt încă în așteptare. II. art. 146 § 1 din Codul Criminal Turc prevede: „Cine încearcă să modifice sau să modifice în întregime sau în parte Constituția Republicii Turce sau să efectueze un lovit de stat împotriva Marei Adunări Naționale formate în temeiul Constituției sau să o împiedice prin forță să își desfășoare funcțiile este responsabilă de pedeapsa cu moartea.” 18. art. 168 din Codul Criminal menționează: „Cineva care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articole... formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere ... sau comanda unei astfel de bande sau organizație sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia este condamnat la cel puțin 15 ani de închisoare. Celelalte membri ai bandei sau organizației sunt condamnați la cel puțin cinci și cel puțin cinci ani de închisoare.” Curtele de lege marțială 19. Dispozițiile care reglementează organizația judiciară sunt formulate după cum urmează: art. 138 § § 1 și 2 „În îndeplinirea sarcinilor lor, judecătorii sunt independenți; ei judecă, în conformitate cu condamnarea lor personală, în conformitate cu Constituția, statutul și legea. Nici un organ, autoritate, ofițer sau o altă persoană nu poate da ordine sau instrucțiuni instanțelor sau judecătorilor în exercitarea competențelor lor judiciare, nici să le trimită circulari sau să le facă recomandări sau sugestii.” art. 139 § 1 „Judecători ... nu trebuie retras din birou sau obligați să se retragă fără consimțământul lor înainte de vârsta prevăzută de Constituție ...” art. 145 „... tribunalele de lege marțială sunt responsabile pentru tratarea infracțiunilor în temeiul legilor speciale comise de civili împotriva personalului militar și a infracțiunilor comise împotriva personalului militar în funcție de datoria lor sau în sediile programate. Infracțiunile și persoanele care intră sub jurisdicția instanțelor de drept marțial în timp de război sau de drept marțial, componența instanțelor de drept marțial și numirea, dacă este necesar, a judecătorilor și procurorilor din instanțele obișnuite la instanțe de drept marțial sunt reglementate prin lege. Drepturile personale și obligațiile judecătorilor militari ... sunt reglementate prin lege în conformitate cu principiile independenței instanțelor, cu garanțiile de care beneficiază judecătorul și cu cerințele serviciului militar. Relațiile dintre judecători militari și comandanții în temeiul cărora își desfășoară sarcinile nejudiciare sunt, de asemenea, reglementate prin lege.” Legea marțială (Legea nr. 1402 din 13 mai 1971) art. 11 § 1 „Ministrul apărării convoacă un număr suficient de instanțe de drept marțial în domenii în care se aplică legea marțială...” art. 11 § 4 „Consilierii judiciari, judecători militari și procurorii militari atașați de instanțe de drept marțial sunt desemnați, cu acordul șefului de personal, de la printre candidații desemnați de un comitet compus din directorul personalului și consilierul juridic al Biroului șefului de personal, directorul personalului și consilierul juridic al corpului armatei la care aparține judecătorul în cauză și, în cele din urmă, șeful Serviciului Legal Militar de la Ministerul Apărării.” art. 11 § 6 „Ofițerii armatei care servesc în instanțe de drept marțial sunt desemnați, la propunerea șefului de personal, în conformitate cu procedura de numire a judecătorilor militari...” Actul care guvernează formarea și decizia Curților de drept marțial (Legea nr. 353 din 26 octombrie 1963) art. 4 „Ofițerii care servesc în instanța de lege marțială și înlocuitorii lor sunt numiti, în decembrie, de comandantul sau superiorul instituției militare în care se formează o instanță de lege marțială, de la ofițerii acelui instituție. Ofițerii astfel desemnați sunt iremovabili pentru un an.” Legea judecătorilor militari (Legea nr. 357 din 26 octombrie 1963) art. 12 „Performanța judecătorilor militari pentru promovare, prioritate în aceeași clasă și progresarea ierarhiei carierei este determinată pe baza evaluărilor. A) Există trei tipuri de certificate de evaluare, care sunt certificatul de evaluare pentru generali, certificatul de evaluare pentru ofițeri (abonament - colonel) și certificatul de evaluare profesională. ... B) Superiorii din ierarhie autorizați să elibereze un certificat de evaluare pentru ofițeri și să evalueze ofițerii: Primul superior în ierarie: comandantul sau superiorul instituției militare la care aparține judecătorul în cauză și în care se formează o instanță de drept marțial. Al doilea superior în ierarhie: comandantul sau superiorul imediat deasupra primului superior în ierarie. Al treilea superior în ierarie: comandantul sau superiorul imediat deasupra celui de-al doilea superior în ierarie...” art. 29 „Ministrul Apărării poate aplica următoarele sancțiuni disciplinare judecătorilor militari, după auzirea apărării lor: avertizare scrisă...; Rebuke...” PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 20. Reclamanții se plângeau că au fost refuzate o audiere corectă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, care prevede, după caz: „În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ...” Jurisdicția Curții ratione temporis 21. Curtea observă că se pune o întrebare cu privire la jurisdicția sa ratione temporis. în ceea ce privește cererile instantanee în vederea intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție. 22. Curtea remarcă în acest sens că la 1 noiembrie 1998, prin aplicarea Protocolului nr. 11, cererile, cum ar fi actualul care este pe calea Comisiei (a se vedea punctul 4 de mai sus) care nu au fost declarate admisibile, au scăzut să fie examinate de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Având în vedere că obiectul articolului 5 § 2 din protocol este de a prevedea examinarea fostelor cauze ale Comisiei ca parte a acordului tranzitoriu, fosta Curte nu mai există, jurisdicția Curții ratione temporis este determinată până la data acceptării dreptului de cerere individuală. 23. În consecință, considerațiile care au condus fosta Curte în hotărârea sa Mitap și Müftüoğlu c. Turcia din 25 martie 1996 (Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-II, p. 410-411, §§ 26-28) să-și stabilească jurisdicția ratione temporis în ceea ce privește plângerile formulate în acest caz la 22 ianuarie 1990, data acceptării competenței statului contestat, nu poate fi invocată pentru a-și limita competența la fapte sau evenimente care au avut loc de la acea dată (a se vedea Cankoçak c. Turcia, nos. 25182/94 și 2695/95, § 26, CEDO 2001 ...). Curtea constată că această concluzie nu a fost contestată. Curtea constată că procesul a început la 7 și 13 noiembrie 1980, data arestării dnei și, respectiv, dlui Ketenoğlu. Prin urmare, procedurile au durat aproape 15 ani în ceea ce privește dna Ketenoğlu și au durat deja peste 20 de ani în ceea ce privește dl Ketenoğlu. Cu toate acestea, Curtea poate lua în considerare perioada de aproape opt ani și unsprezece luni în ceea ce privește dna Ketenoğlu și aproximativ catorze ani în ceea ce privește dl Ketenoğlu care a decurs după 28 ianuarie 1987, data depozitului declarației Turciei care recunoaște dreptul la cerere individuală (a se vedea punctul 22 mai sus). Cu toate acestea, aceasta trebuie să țină seama de starea procedurii în momentul în care declarația menționată anterior a fost depusă (a se vedea, ca autoritatea cea mai recentă, hotărârea menționată anterior, § 25). La data critică, procedurile împotriva reclamanților au durat deja șase ani și două luni. (b) Raționalitatea lungii procedurii 25. Raționalitatea duratei perioadei încurcate trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre multe alte autorități, hotărârea Mitap și Müftüoğlu menționată mai sus, p. 411, § 32). 26. Guvernul a subliniat complexitatea cauzei și natura acuzațiilor pe care le-au confruntat reclamanții, subliniind faptul că reclamanții au fost acuzați de infracțiuni grave și au fost condamnați pentru infracțiuni de crimă și de bombardament. Instanțele au trebuit să se ocupe de un proces care implică 723 de inculpați, inclusiv de reclamanți. Autoritățile au nevoie de timp pentru a stabili domeniul de aplicare și activitățile rețelei teroriste ale căror reclamanți au fost supuși de a fi membri. Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile necesare pentru a accelera procesul. A avut peste 500 de audieri, la un ritm de trei pe săptămână. Procurorul a trebuit să studieze două mii de pagini de documente scrise pentru a-și pregăti acuzarea. Dosarul cuprindea aproximativ o mie de ligatori de foarfece și rezumatul hotărârii a mers la nu mai puțin de două sute șaizeci și patru de pagini. În ceea ce privește procesul-verbal al celei de-a 6-a Camerei Curții de Assize din Ankara, Guvernul a subliniat că ședințele au fost amânate din cauza eședinței dlui Ketenoğlu în fața instanței în timp ce trăia în străinătate. Prin urmare, Curtea de Assize nu a putut să pronunțe o hotărâre deoarece nu a putut auzi dl Ketenoğlu. În suma, Guvernul a susținut că aceste factori explicau durata procedurii împotriva reclamanților și că nici neglijența sau întârziere nu a fost imputabilă autorităților judiciare. 27. Reclamanților au susținut ca răspuns că au fost reținuți în detenție timp de trei ani și că instanțele nu au putut elibera o hotărâre finală în cazul lor. În opinia lor, complexitatea cauzei și numărul mare de acuzați nu pot justifica întârzierea procedurii care a durat 15-20 ani. În acest sens, ei au afirmat că, în timpul perioadei încurcate, ei au fost plasați într-o situație ambiguă din cauza cărora nu au putut continua educația lor și că dna Ketenoğlu nu a fost autorizată să lucreze ca profesor, în timp ce dl Ketenoğlu a trebuit să părăsească țara sa. 28. Curtea recunoaște afirmația guvernului că cazul a fost complex din cauza numărului mare de inculpați, a gravității acuzațiilor și a dificultăților instanțelor în gestionarea unui proces la scară largă. Cu toate acestea, după cum nu se poate explica cazul în ceea ce privește complexitatea chestiunilor implicate, Curtea îl va examina în lumina comportamentului reclamanților și a autorităților naționale (a se vedea punctul 25 de mai sus). 29. În acest sens, trebuie remarcat faptul că guvernul contestat nu a făcut nicio critică față de comportamentul dnei Ketenoğlu în orice etapă a procesului. Singura critică a acestora a fost faptul că dl Ketenoğlu nu a participat la ședințe în fața Curții Ankara Assize, care au contribuit la întârzierea procedurii. Curtea reiterează că durata procedurii nu poate fi explicată decât prin eșecul instanțelor interne de a se ocupa în mod diligent de acest caz (a se vedea hotărârea Cankoçak menționată mai sus, § 32). În acest sens, Curtea Marțială a ajuns la un verdict în aproape șapte ani și patru luni. A luat Curtea Militară de Cassie, la care reclamanții au apelat împotriva condamnării lor, mai mult de patru ani pentru a se pronunța asupra recursului. În plus, Curtea de Cassie a pronunțat hotărârea la 27 decembrie 1995, aproximativ doi ani după ce a fost confiscată de acest caz. Deși instanța de apel a încheiat procedura penală împotriva dnei Ketenoğlu, condamnarea dlui Ketenoğlu a fost anulată, și cazul este încă în așteptare în fața instanței de primă instanță. 31. Curtea nu contează afirmația guvernului că întârzierea în pronunțarea unei hotărâri finale asupra cazului reclamanților a fost cauzată în mare măsură de complexitatea cauzei. Acesta observă că modificările legislative care rezultă din transferul competenței asupra cazului de la instanțele militare la cele civile au fost, de asemenea, un factor contribuitor la întârzierea în cauză. Curtea acceptă, de asemenea, că Statul pârât nu poate fi reținut responsabil pentru perioada care a trecut după decizia Curții de Cassare din 27 de ani. Decembrie 1995 de când dl Ketenoğlu a fugit din Turcia și nu a apărut niciodată în fața Curții Ankara Assize. Cu toate acestea, Curtea nu poate considera că este „rațională” o durată totală care la 27 decembrie 1995 a fost deja de 15 ani, din care opt ani și unsprezece luni au intrat în jurisdicția sa ratione temporis 32. Curtea reamintește în acest sens că, după cum a deținut în mod repetat, art. 1 impune statelor contractante obligația de a organiza sistemul judiciar astfel încât instanța lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația de a auzi cazurile într-un timp rezonabil (a se vedea, printre altele, Pelissier și Sassi c. France [GC], p. 301, § 74, nr. 25444/94, CEDO 1999-II). Prin urmare, întârzierea procedurii penale împotriva reclamanților trebuie atribuită autorităților naționale. Din aceste motive, Curtea concluzionează că durata procedurii penale nu a îndeplinit cerința de „templă rezonabilă”. 33. În consecință, s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Independența și imparțialitatea Curții de Lege Marțială (a) Argumente ale participanților (i) Reclamanților 34. Potrivit reclamanților, Curtea de Lege Marțială care le-a judecat nu a putut fi considerată drept un „cort independent și imparțial” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, în sensul că cinci membri ai acestuia au inclus doi judecători militari și un ofițer de armată. Cei doi judecători militari de pe bancă erau servitori care aparțineau armatei și au primit ordine de la executiv. Ei au fost supuse disciplinei militare și armata a compilat rapoarte de evaluare asupra lor în acest scop. Ofițerul armatei care nu a avut formare legală a fost responsabil pentru comandantul statului de lege marțială. (ii) Guvernul 35. Guvernul a susținut că reclamanții nu pot pretinde că sunt victime de o încălcare a acestei chestiuni, deoarece condamnarea lor de către Curtea Marțială a fost anulată de Curtea de Cassare, susținând că procedura penală împotriva dnei Ketenoğlu a fost întreruptă și că dl Ketenoğlu este acum judecat de o instanță care nu include un judecător militar. Guvernul a susținut, în alternativă, că în momentul respectiv, cei doi judecători militari și cei doi omologi civili care stau la Curtea Marțială au beneficiat de garanțiile de independență judiciară și imunitate prevăzute în Constituție. Singura sarcină a ofițerului armatei de pe bancă era de a asigura funcționarea corectă a ședinței și nu a avut nici o altă putere judiciară. În opinia Guvernului, procedura de numire și evaluarea judecătorilor militari care stau la tribunalele de drept marțial și garanțiile pe care le beneficiază în îndeplinirea sarcinilor lor judiciare în momentul respectiv îndeplinesc perfect criteriile stabilite de jurisprudența Curții în această privință. Prin urmare, ei au solicitat Curții să susțină că nu a existat nicio încălcare a dreptului reclamantului la o audiere echitabilă de către un „cort independent și imparțial”. (b) Evaluarea 36. Curtea observă că procedura penală împotriva dnei Ketenoğlu a fost încheiată la 27 decembrie 1995, din cauza faptului că termenul legal în temeiul articolului 102 din Codul Criminal Turc a expirat și a remarcat că Curtea de casă a anulat condamnarea dlui Ketenoğlu de către Curtea Marțială și a făcut trimitere la cea de-a șasea Camera a Curții de Assize din Ankara, care nu include un judecător militar și a cărui independență și imparțialitate nu a fost contestată de către reclamant. 37. În acest context, Curtea este de părere că orice defecte care ar putea fi existate la momentul procesului reclamantului de către Curtea Marțială trebuie să fie considerate ca fiind rectificate prin decizia Curții de Casare din cauza anulării condamnării și, prin urmare, nu mai pot pretinde că sunt victime de presupusa încălcare (a se vedea cererea nr. 8083/77, X v. Regatul Unit, DR 19, p. 223). 38. În concluzie, Curtea nu poate constata că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 39. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 40. Dna Gülșen Ketenoğlu și dl Halil Yasin Ketenoğlu au solicitat sumele de 1.100.000 și, respectiv, 1.202.540 franci francezi (FRF), prin compensare pentru prejudicii materiale și morale. , că au fost reținuți arbitrar în închisoare timp de trei ani, că ei nu au putut continua profesia și că în cele din urmă au trebuit să părăsească țara lor. 41. Guvernul nu a formulat niciun comentariu cu privire la afirmațiile reclamanților. 42. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit o anumită sumă de dificultăți, având în vedere durata totală a procedurii împotriva acestora. Decidându-le pe o bază echitabilă, le acordă fiecare suma de 100.000 FRF. Costuri și cheltuieli 43. Reclamanții au solicitat fiecare suma de 45 000 FRF la materialul pentru taxele și cheltuielile avocatului lor. 44. Guvernul nu a formulat nici observații în temeiul acestui șef de cerere. 45. Hotărârea Demicoli v. Malta din 27 august 1991, Seria A nr. 210, p. 20, § 49, consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților 15.000 FRF prin rambursarea costurilor și cheltuielilor acestora. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară a dobânzilor aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lungii procedurilor penale; că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește procesul reclamanților de către Curtea Marțială; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data de decontare: (i) la fiecare solicitant 100.000 de franci francezi în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) pentru costurile și cheltuielile 15.000 de franci francezi (cincăzeci de mii), împreună cu orice impozit care poate fi taxabil, pentru solicitanți; (b) acest dobânzi simplu la o rată anuală de 4,26% se plătește de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererilor reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 septembrie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FIRST SECTION
GÜLȘEN AND HALİL YASİN KETENOĞLU v. TURKEY
(
Applications nos. 29360/95 and 29361/95
)
25 September 2001
FINAL
25/12/2001
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Gülșen and Halil Yasin Ketenoğlu v. Turkey,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Mrs
E.
Palm
,
President
,
Mr
L.
Ferrari Bravo
,
Mr
Gaukur
Jörundsson
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mr
T.
Panțîru
,
Mr
R.
Maruste
,
judges
,
Mr
, ad hoc
judge
,
and
Mr
M.
O’Boyle
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 15 June 1999 and on 4 September 2001,
Delivers the following judgment, which was adopted on the last
‑
mentioned date:
1.
The case originated in applications (nos.
29360/95 and 29361/95) against the Republic of Turkey lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the
Convention”) by two Turkish nationals, Mrs Gülșen Ketenoğlu and Mr Halil Yasin Ketenoğlu (“the
applicants”), on 15 May 1995.
2.
The applicants were represented by Mr
Mehmet Aydın, a lawyer practising in Antalya (Turkey). The Turkish Government did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.
3.
The applicants alleged, in particular, that the criminal proceedings brought against them had not been concluded within a “reasonable time” and that their right to a fair hearing had been breached on account of their conviction by the Ankara Martial Law Court which lacked independence and impartiality.
4.
The applications were transmitted to the Court on 1
November 1998, when Protocol No.
11 to the Convention came into force (Article
5
§
2 of Protocol No.
11).
5.
The applications were allocated to the First Section of the Court (Rule
52
§
1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article
27
§
1 of the Convention) was constituted as provided in Rule
26
§
1 of the Rules of Court. Mr
Rıza Türmen, the judge elected in respect of Turkey, withdrew from sitting in the case (Rule
28). The Government accordingly appointed Mr
Feyyaz Gölcüklü to sit as an
ad hoc
judge, in his place (Article
27
§
2 of the Convention and Rule
29
§
1).
6.
By a decision of 11 January 2001, the Chamber decided to join the applications and declared them admissible.
7.
The applicants and the Government each filed observations on the merits (Rule
59
§
1).
I.
A.
Arrest and detention of the applicants
8.
The applicants, a married couple, Halil Yasin and Gülșen Ketenoğlu were arrested by police officers from the Ankara Security Directorate on 7
and 13 November respectively. They were suspected of membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way).
9.
By decisions of 30 January and 6 February 1981 the Ankara Martial Law Court (
sıkıyönetim mahkemesi
) remanded the applicants in custody.
B.
Trial in the Ankara Martial Law Court
10.
On 26 February 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Martial Law Court against the applicants and 721 other defendants. The public prosecutor accused the applicants of membership of an illegal armed organisation, namely the Dev-Yol, whose object was to undermine the constitutional order and replace it with a Marxist-Leninist regime. He further charged the applicants with having been involved in a number of crimes such as the killing of several individuals, bomb attacks and robberies.
The prosecution sought the death penalty under Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code.
11.
By the orders of 11 November and 17 December 1985 the applicants were released pending trial by the Ankara Martial Law Court.
12.
In May 1989 the applicants both fled the country and settled in Germany.
13.
In a judgment of 19 July 1989 the Martial Law Court, composed of two civilian judges, two military judges and an army officer, found the applicants guilty as charged and sentenced Mrs Ketenoğlu to five years and 6 months’ imprisonment and Mr Ketenoğlu to 16 years’ imprisonment for offences under Article 168 §§ 1 and 2 of the Criminal Code. The judgment was pronounced in the aplicants’ absence.
C.
Proceedings on appeal
14.
The applicant lodged an appeal with the Military Court of Cassation (
askeri yargıtay
).
15.
Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation (
yargıtay
) acquired jurisdiction over the case and the file was transmitted to it.
16.
On 27 December 1995 the Court of Cassation quashed the applicants’ conviction. It held, under Article
102 of the Turkish Criminal Code, that the criminal proceedings against Mrs
Ketenoğlu should be discontinued since the prosecution was time
‑
barred. The court however considered that Mr Ketenoğlu should have been convicted for offences under Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code. It therefore referred the case to the 6th Chamber of the Ankara Assize Court where the criminal proceedings against Mr Ketenoğlu are still pending.
II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
A.
Criminal law
17.
Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code provides:
“Whosoever shall attempt to alter or amend in whole or in part the Constitution of the Turkish Republic or to effect a coup d’état against the Grand National Assembly formed under the Constitution or to prevent it by force from carrying out its functions shall be liable to the death penalty.”
18.
Article 168 of the Criminal Code reads:
“Any person who, with the intention of committing the offences defined in Articles... forms an armed gang or organisation or takes leadership ... or command of such a gang or organisation or assumes some special responsibility within it shall be sentenced to not less than fifteen years’ imprisonment.
The other members of the gang or organisation shall be sentenced to not less than five and not more than fifteen years’ imprisonment.”
B.
The Martial Law Courts
19.
The provisions governing judicial organisation are worded as follows:
1.
The Constitution
Article 138 §§ 1 and 2
“In the performance of their duties, judges shall be independent; they shall give judgment, according to their personal conviction, in accordance with the Constitution, statute and the law.
No organ, authority, officer or other person may give orders or instructions to courts or judges in the exercise of their judicial powers, nor send them circulars or make recommendations or suggestions to them.”
Article 139 § 1
“Judges ... shall not be removed from office or compelled to retire without their consent before the age prescribed by the Constitution ...”
Article 145
“... Martial law courts shall be responsible for dealing with offences under special laws committed by civilians against military personnel and offences committed against military personnel in the course of their duties or on scheduled premises.
The offences and persons falling within the jurisdiction of the martial law courts in time of war or under martial law, the composition of martial law courts and the appointment, where necessary, of judges and prosecutors from the ordinary courts to martial law courts shall be regulated by law.
The personal rights and obligations of military judges ... shall be regulated by law in accordance with the principles of the independence of the courts, the safeguards enjoyed by the judiciary and the requirements of military service. Relations between military judges and the commanders under whom they serve as regards their non-judicial duties shall also be regulated by law.”
2.
The Martial Law Act (Law no. 1402 of 13 May 1971)
Article 11 § 1
“The Ministry of defence shall convene a sufficient number of martial law courts in areas where martial law applies...”
Article 11 § 4
“Judicial advisers, military judges and military prosecutors attached to the martial law courts are appointed, with agreement of the Chief of Staff, from among the candidates nominated by a committee composed of the personnel director and the legal adviser to the Office of the Chief of Staff, the personnel director and the legal adviser to the army corps to which the judge in question belongs and finally the head of the Military Legal Service at the Ministry of Defence.”
Article 11 § 6
“The army officers serving on martial law courts are appointed, on the proposal of the Chief of Staff, according to the procedure for appointing military judges...”
3.
The Act Governing the Formation and Proceedings of Martial Law Courts (Law no. 353 of 26 October 1963)
Article 4
“The officers serving on the martial law courts and their substitutes shall be appointed, in December, by the commander or the superior of the military establishment within which a martial law court is formed, from among the officers of that establishment. The officers thus appointed are irremovable for one year.”
4.
The Military Judges Act (Law no. 357 of 26 October 1963)
Article 12
“The suitability of military judges for promotion, priority within the same grade and progress up the career hierarchy is determined on the basis of assessments.
A) There are three types of assessment certificate, which are the assessment certificate for generals, the assessment certificate for officers (sub-lieutenant - colonel) and the professional assessment certificate.
...
B) The superiors in the hierarchy authorised to issue an assessment certificate for officers and to assess officers:
First superior in the hierarchy: the commander or superior of the military establishment to which the judge in question belongs and in which a martial law court is formed.
Second superior in the hierarchy: the commander or the superior immediately above the first superior in the hierarchy.
Third superior in the hierarchy: the commander or the superior immediately above the second superior in the hierarchy...”
Article 29
“The Minister of Defence may apply the following disciplinary sanctions to military judges, after hearing their defence:
-
Written warning...;
-
Rebuke...”
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
20.
The applicants complained that they were denied a fair hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal, in breach of Article 6 § 1 of the Convention which provides, as relevant:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal...”
A.
The Court’s jurisdiction
ratione temporis
21.
The Court observes that a question arises as to its jurisdiction
ratione
temporis
in respect of the instant applications in view of the entry into force of Protocol No. 11 to the Convention.
22.
The Court notes in this connection that on 1 November 1998, by operation of Protocol No. 11, applications such as the present one pending before the Commission (see paragraph 4 above) which have not been declared admissible fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol. Given that the object of Article 5 § 2 of the Protocol is to provide for the examination of former Commission cases as part of transitional arrangement, the former Court no longer being in existence, the Court’s jurisdiction
ratione temporis
is determined by the date of the respondent State’s acceptance of the right of individual petition.
23.
Accordingly, the considerations which led the former Court in its Mitap and Müftüoğlu v. Turkey judgment of 25 March 1996 (
Reports of Judgments and Decisions
1996-II, pp. 410-411, §§ 26-28) to determine its jurisdiction
ratione temporis
in respect of the complaints raised in that case as of 22 January 1990, the date of the respondent State’s acceptance of its jurisdiction, cannot be invoked to confine its jurisdiction to facts or events occurring since that date (see Cankoçak v. Turkey, nos. 25182/94 and 26956/95, § 26, ECHR
2001
‑
...).
The Court notes that this conclusion has not been disputed.
B.
Merits of the complaints
1.
Length of the proceedings
(a)
Period to be taken into consideration
24.
The Court notes that the proceedings began on 7 and 13 November 1980, the dates of the arrest of Mrs and Mr Ketenoğlu respectively. They ended on 27 December 1995 in respect of Mrs Ketenoğlu when the Court of Cassation held that the prosecution was time-barred and are still pending in respect of Mr
Ketenoğlu. The proceedings therefore lasted almost fifteen years in respect of Mrs Ketenoğlu and have already lasted more than twenty years in respect of Mr Ketenoğlu.
However, the Court can consider the period of almost eight years and eleven months in respect of Mrs Ketenoğlu and approximately fourteen years in respect of Mr Ketenoğlu that elapsed after 28 January 1987, the date of deposit of Turkey’s declaration recognising the right of individual petition (see paragraph 22 above). It must nevertheless take account of the state of the proceedings at the time when the aforementioned declaration was deposited (see, as the most recent authority, the above-mentioned Cankoçak judgment, § 25). On the critical date the proceedings against the applicants had already lasted six years and two months.
(b)
Reasonableness of the length of proceedings
25.
The reasonableness of the length of the impugned period is to be assessed in the light of the circumstances of the case and having regard to the criteria laid down in the Court’s case-law, in particular the complexity of the case, the applicant’s conduct and that of the competent authorities (see, among many other authorities, the above-mentioned Mitap and Müftüoğlu judgment, p. 411, § 32).
26.
The Government underlined the complexity of the case and the nature of the charges the applicants faced. They pointed out that the applicants were accused of serious crimes and were convicted of murder and bombing offences. The courts had to deal with a trial involving 723 defendants, including the applicants. The authorities needed time to establish the scope and activities of the terrorist network of which the applicants were alleged to be a member. The Martial Law Court followed an expedited procedure and made every necessary effort to speed up the trial. It held more than five hundred hearings, at a rate of three per week. The public prosecutor had to study two thousand pages of written submissions in order to prepare his indictment. The file comprised approximately one thousand loose-leaf binders and the summary of the judgment ran to no fewer than two hundred and sixty-four pages. With reference to the minutes of the 6th Chamber of the Ankara Assize Court, the Government pointed out that the hearings were postponed by reason of Mr Ketenoğlu’s failure to appear before the court as he lived abroad. The Assize Court was therefore unable to deliver a judgment since it could not hear Mr Ketenoğlu.
In sum, the Government contended that these factors explained the length of the proceedings against the applicants and that no negligence or delay was imputable to the judicial authorities.
27.
The applicants submitted in reply that they had been kept in detention on remand for three years and that the courts were unable to deliver a final judgment in their case. In their view, the complexity of the case and the large number of defendants cannot justify the delay in the proceedings which lasted fifteen to twenty years. They asserted in this connection that during the impugned period they were placed in an ambiguous situation as a result of which they could not continue their education and that Mrs Ketenoğlu was not allowed to work as a teacher while Mr Ketenoğlu had to leave his country.
28.
The Court acknowledges the Government’s submission that the case was a complex one owing to the large number of defendants, the seriousness of the charges and the courts’ difficulties in handling a large-scale trial. However, as the case cannot be explained in terms of the complexity of the issues involved, the Court will examine it in the light of the conduct of the applicants and the national authorities (see paragraph 25 above).
29.
In this regard, it is to be noted that the respondent Government have not made any criticism of the Mrs Ketenoğlu’s behaviour at any stage of the trial. Their only criticism was about Mr Ketenoğlu’s failure to attend the hearings before the Ankara Assize Court which allegedly contributed to the delay in the proceedings. The Court reiterates that the length of the proceedings can only be explained by the failure of the domestic courts to deal with the case diligently (see the Cankoçak judgment cited above, § 32).
30.
It observes in this connection that the Martial Law Court reached a verdict in almost seven years and four months. It took the Military Court of Cassation, to which the applicants appealed against their conviction, more than four years to rule on the appeal. Furthermore, the Court of Cassation gave judgment on 27 December 1995, approximately two years after it had been seized of the case. Although the appellate court terminated the criminal proceedings against Mrs Ketenoğlu, the conviction of Mr Ketenoğlu was quashed, and the case is still pending before the first instance court.
31.
The Court does not dispute the Government’s assertion that the delay in the delivery of a final judgment on the applicants’ case was caused to a large extent by the complexity of the case. It observes that the legislative changes resulting from transfer of the jurisdiction over the case from the military courts to civil ones was also a contributing factor to the delay at issue. The Court further accepts that the respondent State cannot be held responsible for the time that elapsed subsequent to the Court of Cassation’s decision of 27
December 1995 since Mr Ketenoğlu fled Turkey and never appeared before the Ankara Assize Court. However, the Court cannot regard as “reasonable” a total duration which at 27 December 1995 was already fifteen years, out of which eight years and eleven months fell within its jurisdiction
ratione temporis
.
32.
The Court recalls in this respect that, as it has repeatedly held, Article
6
§
1 imposes on the Contracting States the duty to organise their judicial system in such a way that their courts can meet each of its requirements, including the obligation to hear cases within a reasonable time (see, among other authorities,
Pelissier and Sassi v. France
[GC], p.
301, §
74, no. 25444/94, ECHR 1999-II). Therefore, the delay in the criminal proceedings against the applicants must be attributed to the national authorities. For these reasons the Court concludes that the length of the criminal proceedings failed to meet the “reasonable time” requirement.
33.
There has accordingly been a breach of Article 6 § 1 of the Convention.
2.
Independence and impartiality of the Martial Law Court
(a)
Arguments of the participants
(i)
The applicants
34.
According to the applicants, the Martial Law Court which tried them could not be regarded as an “independent and impartial tribunal” within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention in that its five members included two military judges and an army officer. The two military judges on the bench were servicemen who belonged to the army and took orders from the executive. They were subject to military discipline and the army compiled assessment reports on them for that purpose. The army officer who had no legal training was accountable to the commander of the state of martial law.
(ii)
The Government
35.
The Government submitted that the applicants cannot claim to be a victim of a violation in respect of this matter since their conviction by the Martial Law Court was quashed by the Court of Cassation. They maintained that the criminal proceedings against Mrs Ketenoğlu were discontinued and that Mr Ketenoğlu is now being tried by a court which does not include a military judge. The Government argued, in the alternative, that at the relevant time the two military judges and their two civilian counterparts sitting on the Martial Law Court enjoyed the guarantees of judicial independence and immunity laid down in the Constitution. The sole task of the army officer on the bench was to ensure the proper functioning of the hearing and he had no other judicial power. In the Government’s view, the procedure for the appointment and the assessment of the military judges sitting on the Martial Law Courts and the safeguards they enjoyed in the performance of their judicial duties at the time perfectly satisfied the criteria laid down by the Court’s case-law on the subject. They therefore requested the Court to hold that there has been no violation of the applicants’ right to a fair hearing by an “independent and impartial tribunal”.
(b)
The Court’s assessment
36.
The Court observes that the criminal proceedings against Mrs
Ketenoğlu was terminated on 27 December 1995 on the ground that the statutory time-limit under Article
102 of the Turkish Criminal Code had expired. It further notes that the Court of Cassation quashed the conviction of Mr Ketenoğlu by the Martial Law Court and referred the case to the 6th Chamber of the Ankara Assize Court, which does not include a military judge and whose independence and impartiality was not challenged by the applicant.
37.
Against this background, the Court is of the opinion that any defects which may have existed at the time of the applicants’ trial by the Martial Law Court must be considered to have been rectified by the decision of the Court of Cassation due to the quashing of the conviction, and thus they can no longer claim to be a victim of the alleged violation (see application no. 8083/77, X v. the United Kingdom, DR 19, p. 223).
38.
In conclusion, the Court cannot find that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
39.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
40.
Mrs Gülșen Ketenoğlu and Mr Halil Yasin Ketenoğlu claimed the sums of 1,100,000 and 1,202,540 French francs (FRF), respectively, by way of compensation for pecuniary and non-pecuniary damage. They referred in this connection to the unjustified length of the criminal proceedings and to their claims,
inter alia
, that they were arbitrarily detained in prison for three years, that they could not continue their profession and that they finally had to leave their country.
41.
The Government did not make any comments on the applicants’ claims.
42.
The Court considers that the applicants must have suffered a certain amount of distress, having regard to the total length of the proceedings against them. Deciding on an equitable basis, it awards them each the sum of FRF
100,000.
B.
Costs and expenses
43.
The applicants each claimed the sum of FRF 45,000 at the material for their lawyer’s fees and expenses.
44.
The Government did not make any observations under this head of claim either.
45.
Deciding on an equitable basis and having regard to the criteria laid down by its case-law (see, among other authorities, the Demicoli v. Malta judgment of 27 August 1991, Series A no. 210, p. 20, § 49), the Court considers it reasonable to award the applicants FRF 15,000 by way of reimbursement of their costs and expenses.
C.
Default interest
46.
According to the information available to the Court, the statutory rate of interest applicable in France at the date of adoption of the present judgment is 4,26% per annum.
1.
Holds
that there has been a violation of Article
6 § 1 of the Convention on account of the length of the criminal proceedings;
2.
Holds
that there has been no violation of Article 6 § 1 of the Convention in respect of the applicants’ trial by the Martial Law Court;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months
from the date on which the judgment becomes final according to Article
44
§
2 of the Convention, the following amounts, to be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of settlement:
(i)
to each applicant 100,000 (one hundred thousand) French francs in respect of non-pecuniary damage;
(ii)
for costs and expenses 15,000 (fifteen thousand) French francs, together with any tax that may be chargeable, to the applicants;
(b)
that simple interest at an annual rate of 4,26% shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement;
4.
Dismisses
the remainder of the applicants’ claims for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 25 September 2001, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Registrar
President