Secțiunea a doua din Regulamentul Curții la 4 iulie 2002 STRASBURG 25 octombrie 2001 În cauza Rizzo c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Levits judecători Del Tufo, judecător ad-hoc, și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care un resortisant italian, dl Giuseppe Rizzo ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 7 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( E. Di Filpo, avocat la Palermo. Guvernul italian (adică, . . . .) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul a decedat la 21 aprilie 2000. Dl Riccardo Rizzo și domnul Mauro Rizzo, moștenitorii săi, au continuat procedura în fața Curții. [1] Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. La 29 noiembrie 1985, reclamantul și soția sa au desemnat sindicatul proprietății V. în fața tribunalului din Palermo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a infiltrării apei în apartamentul lor. În iulie 1986, judecătorul de punere în funcțiune s-a reținut să decidă cu privire la numirea unui expert. Audierile din 2 decembrie 1986 și 28 mai 1987 au fost amânate deoarece ordonanța judecătorului nu fusese comunicată părților. La 8 octombrie 1987, ședința a fost trimisă la cererea părților la 21 ianuarie 1988, pentru a le permite să încerce să ajungă la o soluționare amiabilă. După două audieri dedicate depunerii la grefa de documente și o altă amânare la cererea reclamantului, la 16 februarie 1989 judecătorul a numit un expert. Acesta a depus jurământul la 1 iunie 1989. Cele cinci audieri stabilite între 26 octombrie 1989 și 21 Mai 1991, patru au fost amânate deoarece raportul de expertiză nu fusese depus la grefă și unul pentru a permite părților să examineze raportul menționat anterior. La 3 octombrie 1991, judecătorul l-a convocat pe expert pentru a prezenta clarificări. Cele trei audieri care au urmat între 14 decembrie 1991 și 23 aprilie 1992 au vizat o suplimentară de expertiză. octombrie 1992 și 7 iulie 1994, două au fost trimise înapoi la cererea pârâtului, două la cererea reclamantului, două la cererea părților și una din cauza decesului soției reclamantului. La 9 februarie 1995, părțile și-au prezentat concluziile, iar judecătorul de punere în funcțiune a amânat cazul la 16 februarie 1995. La acea dată, părțile au insistat asupra concluziilor deja prezentate. O ședință mai târziu, la 7 iunie 1996 a avut loc ședința pledoariilor. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 29 august 1996, tribunalul a primit cererea reclamantului. Pe baza informațiilor furnizate de solicitant, această hotărâre a devenit definitivă la 28 octombrie 1997. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 noiembrie 1985 și s-a încheiat la 28 octombrie 1997. 10. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri de la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu corespunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Moștenitorii reclamantului solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor. 15. Curtea consideră că fiecărui moștenitor 15 000 000 ITL [7 746,85 EUR] trebuie să i se acorde pentru prejudiciul moral. [2] Cheltuielile și cheltuielile de judecată 16. Moștenitorii solicită, de asemenea, 15 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 10 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții [3] 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL (2 582,28 EUR) pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 2 500 000 ITL (1 291,14 EUR) fiecărui moștenitor. [4] Interese moratoriu 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit Statul pârât trebuie să plătească fiecărui moștenitor al reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene [7 746,85 EUR (7 mii șapte sute patruzeci și cinci de cenți) ] pentru daune morale și 2 500 000 (două milioane cinci mii) lire italiene [1 291,14 EUR (o mie două sute nouăzeci și nouă de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată [5] că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77§ 2 și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte [1] Rectificat la 4 iulie 2002. Partea referitoare la decesul reclamantului și la numele moștenitorilor săi a fost adăugată. [2] Rectificată la 4 iulie Curtea consideră că este necesar să se dea reclamantului suma solicitată. [3] Rectificat la 4 iulie 2002 L În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. [5] Rectificat la 4 iulie 2002 L a fost formulat după cum urmează: că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE RIZZO c. ITALIE
(Requête n°
44409/98)
ARRÊT
Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81 du Règlement de la Cour le 4 juillet 2002
25 octobre 2001
En l'affaire Rizzo c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B. Baka
G.
Bonello
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
,
juges
,
M
me
M.
Del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giuseppe Rizzo («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 7 mars 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44409/98. Le requérant est représenté par M
e
[1]
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.
3.
Le 29 novembre 1985, le requérant et sa femme assignèrent le syndic de la copropriété V. devant le tribunal de Palerme afin d'obtenir réparation des dommages subis suite à une infiltration d'eaux dans leur appartement.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 14 janvier 1986. Le 29
avril
1986 fut mis en cause M. A. Le 1
er
juillet 1986, le juge de la mise en état se réserva de décider quant à la nomination d'un expert. Les audiences du 2
décembre 1986 et du 28 mai 1987 furent reportées car l'ordonnance hors audience du juge n'avait pas été communiquée aux parties. Le 8 octobre 1987, l'audience fut renvoyée à la demande des parties au 21
janvier 1988, afin de leur permettre de tenter de parvenir à un règlement amiable.
5.
Après deux audiences consacrées au dépôt au greffe de documents et une autre reportée à la demande du requérant, le 16 février 1989 le juge nomma un expert. Celui-ci prêta serment le 1
er
juin 1989. Des cinq audiences fixées entre le 26 octobre 1989 et le 21
mai 1991, quatre furent reportées car le rapport d'expertise n'avait pas été déposé au greffe et une pour permettre aux parties d'examiner ledit rapport. Le 3
octobre 1991, le juge convoqua l'expert pour présenter des éclaircissements. Les trois audiences qui se suivirent entre le 14 décembre 1991 et le 23 avril 1992 concernèrent un complément d'expertise. Des sept audiences fixées entre le 1
er
octobre 1992 et le 7 juillet 1994, deux furent renvoyées à la demande du défendeurs, deux à celle du requérant, deux à la demande des parties et une à cause du décès de la femme du requérant.
6.
Le 9 février 1995, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge de la mise en état ajourna l'affaire au 16 février 1995. A cette date, les parties déclarèrent insister quant aux conclusions déjà présentées. Une audience plus tard, le 7 juin 1996 eut lieu l'audience de plaidoiries. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29 août 1996, le tribunal fit droit à la demande du requérant. D'après les informations fournies par le requérant, ce jugement devint définitif le 28 octobre 1997.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
8.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 29 novembre 1985 et s'est terminée le 28 octobre 1997.
10.
Elle a donc duré plus de onze ans et onze mois pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
Sur l'application de l'article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
Les héritiers du requérant réclament 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral que leur père aurait subi.
15.
La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à chaque héritier 15
000
746,85 euros (EUR)] au titre du préjudice moral.
[2]
B.
Frais et dépens
16.
Les héritiers demandent également 15 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 10 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
[3]
17.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL (2 582,28 EUR) pour la procédure devant la Cour et donc accorde 2 500 000 ITL (1 291,14 EUR) à chaque héritier.
[4]
C.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
'
intérêt légal applicable en Italie à la date d
'
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
'
an.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser à chaque héritier du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes [7
746,85 EUR (sept mille sept cent quarante-six euros quatre-vingt-cinq centimes)] pour dommage moral
et 2
500
000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes [1
291,14 EUR (mille deux cent quatre-vingt-onze euros quatorze centimes) pour frais et dépens
;
[5]
b)
que ces montants seront à majorer d
'
un intérêt simple de 3,5 % l
'
an à compter de l
'
expiration de ce délai et jusqu
'
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
[1]
.
Rectifié le 4 juillet 2002. La partie relative au décès du requérant et aux noms de ses héritiers a été ajoutée.
[2]
.
Rectifié le 4 juillet 2002. L’ancien texte était formulé comme suit
:
«
14.
Le requérant réclame 30
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
15.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée.
»
[3]
.
Rectifié le 4 juillet 2002. L’ancien texte était formulé comme suit
:
«
16.
Le requérant demande également 15
000
000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 10
000
000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
»
[4]
.
Rectifié le 4 juillet 2002. L’ancien texte était formulé comme suit
:
«
17.
En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5
000
000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
»
[5]
.
Rectifié le 4 juillet 2002. L’ancien texte était formulé comme suit
:
«
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 30
000
000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral et 5
000
000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
»