AFFAIRE CENTINEO c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CENTINEO c. ITALIA (solicitarea nr. 44377/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Centineo c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care un resortisant italian, domnul Giovanni Centineo, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 mai 1993 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Hotărârea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44377/98. Guvernul italian (inclusiv mai mult) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. S., soția reclamantului, și compania de asigurări N. în fața Tribunalului din Marsala pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. La data de 18 mai 1988, la care reclamantul, care conducea mașina soției sale în timpul accidentului, a intervenit în mod voluntar în procedură pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite și a solicitat punerea în discuție a societății de asigurări, dl La 18 În ianuarie 1989, avocatul reclamantului s-a întors la dosarul la zz/ll/aaaa, care a fost notificat societății domnului Lal din 17 mai 1989, a fost retrimis la data de 14 ianuarie 1989. Iunie 1989 din cauza unui obstacol în calea avocatului reclamantului. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, această instanță nu a avut loc. Printr-o ordonanță din 14 mai 1990, președintele instanței a ordonat ca prezenta cauză și o a doua cauză având același obiect, al cărui reclamant era reclamantul, să fie tratate de același judecător și să stabilească data de 5 În decembrie 1990, a avut loc o audiere la 12 decembrie 1990, data la care domnul A. a vărsat un document la dosar și judecătorul a ordonat reunirea celor două proceduri. La 30 octombrie 1991, judecătorul a amânat cazul la data de 8 aprilie 1992, deoarece un martor nu a prezentat și a ordonat ca raportul poliției privind accidentul să fie depus la dosar. Această audiere a avut loc la data de 6 mai 1992, data la care judecătorul și-a reînnoit ordonanța din 30 octombrie 1991. În noiembrie 1992, un nou apărător s-a constituit pentru reclamant, primul care a renunțat la mandatul său, iar judecătorul și-a reînnoit ordonanța. La 23 martie 1993, părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul poliției depus între timp la grefă. La 20 octombrie 1993, reclamantul a insistat pentru audierea unui martor și, printr-o ordonanță din 9 octombrie 1993, februarie 1994, judecătorul a aprobat audierea respectivă, care a avut loc la 17 martie 1994. În luna ianuarie 1995. În acea zi, domnul A. a declarat că nu mai are interes în continuarea procedurii. La 8 februarie 1995, părțile nu s-au prezentat și la 22 martie 1995 judecătorul a ordonat radierea cauzei din rol în temeiul articolului 309 din Codul de procedură civilă. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 februarie 1988 și a fost încheiată la 22 martie 1995 și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și o lună pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 15 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma solicitată de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului.interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE CENTINEO c. ITALIE

(Requête n°

44377/98)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Centineo c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B. Baka

G.

Bonello

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits

,

juges

,

M

me

M.

Del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giovanni Centineo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 mai 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44377/98. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 17 février 1988, M. A. assigna M

me

S., femme du requérant, et la compagnie d’assurances N. devant le tribunal de Marsala afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.

4.

L’instruction de l’affaire commença le 18 mai 1988, date à laquelle le requérant, qui conduisait la voiture de sa femme lors de l’accident, intervint volontairement dans la procédure afin d’obtenir réparation des dommages subis et demanda la mise en cause de la compagnie d’assurances M. Le 18

janvier 1989, l’avocat du requérant versa au dossier l’acte de citation notifié à la compagnie M. L’audience du 17 mai 1989 fut renvoyée au 14

juin 1989 en raison d’un empêchement de l’avocat du demandeur. Selon les informations fournies par le requérant, ladite audience n’a pas eu lieu. Par une ordonnance du 14 mai 1990, le président du tribunal ordonna que la présente affaire et une deuxième affaire ayant le même objet, dont le requérant était le demandeur, fussent traitées par le même juge et fixa au 5

décembre 1990 l’audience prévue à cette fin. Ladite audience eut lieu le 12

décembre 1990, date à laquelle M. A. versa un document au dossier et le juge ordonna la jonction des deux procédures.

5.

Le 30 octobre 1991, le juge ajourna l’affaire au 8 avril 1992 car un témoin ne s’était pas présenté et ordonna de verser au dossier le rapport de police concernant l’accident. Ladite audience se tint le 6 mai 1992, date à laquelle le juge renouvela son ordonnance du 30

octobre 1991. Le 11

novembre 1992, un nouveau défenseur se constitua pour le requérant, le premier ayant renoncé à son mandat, et le juge renouvela son ordonnance. Le 23 mars 1993, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport de police entre-temps déposé au greffe. Le 20 octobre 1993, le requérant insista pour l’audition d’un témoin et, par une ordonnance du 9

février 1994, le juge admit ladite audition, qui se tint le 17 mars 1994. L’audience prévue pour le 21 décembre 1994 fut reportée d’office au 25

janvier 1995. Ce jour-là, M. A. déclara ne plus avoir intérêt à la continuation de la procédure. Le 8 février 1995 les parties ne se présentèrent pas et le 22 mars 1995 le juge ordonna la radiation de l’affaire du rôle aux termes de l’article 309 du Code de procédure civile.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 17 février 1988 et s’est terminée le 22 mars 1995.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et un mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 300 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 15

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 1 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et

1 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme demandée de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président