- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
Di Fabio împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DI FABIO c. ITALIA Cerere nr. 49355/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Di Fabio c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, Vittoria Di Fabio ( este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 13 septembrie 1994, recurenta, profesoră la Roma, a inițiat o acțiune în despăgubire împotriva ministrului educației naționale în fața Tribunalului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de faptul că nu ar fi putut lucra decât câteva luni la Bruxelles, unde fusese transferată, în loc de cei trei ani la care ar fi avut dreptul. La data de 22 martie 1995, părțile și-au prezentat concluziile, iar pledoariile au fost stabilite în fața camerei competente la data de 12 ianuarie. 1998. Printr-o decizie din 15 iulie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din ziua următoare, instanța a respins o cerere a reclamantei de a avansa data la care a avut loc în instanță.
Această audiere a fost amânată din oficiu la 8 februarie 1999. sau, printr-o ordonanță în afara ședinței din 21 ianuarie 1999, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) și a fixat lacul următor în aprilie 1999. În ziua următoare, pârâtul fiind absent, în ședința sa a fost retrimis la 27 mai 1999 pentru a încerca să trimită părțile la o soluționare la termen a cauzei. La această dată, a avut loc la tribunalul de pledoarii în fața camerei competente, pârâtul a fost declarat defect, iar judecătorul a autorizat părțile să depună la grefa de memorii în termen de 90 de zile.
Printr-o ordonanță în afara audierii din 13 octombrie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 20 octombrie 1999, judecătorul a ordonat reînnoirea notificării și a fixat o audiere la 10 februarie 2000. Prin hotărârea din 31 mai 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 17 iulie 2000, Tribunalul a acceptat cererea recurentei. La 4 ianuarie 2001, ministrul de l'Education National Interjeta apel la instanța de judecată din Roma. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant la 16 septembrie 2001, o audiere fusese stabilită pentru o dată nespecificată a lunii octombrie 2001. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIA 10. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite … 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 18. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere.
În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
PRIN CES, CURTEA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va fi majorată cu un interes simplu de 3,5 % la an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE DI FABIO c. ITALIE ( Requête n° 49355/99 ) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Di Fabio c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V.H. B utkevych, M mes N. Vajić , juges , M. D el Tufo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Vittoria Di Fabio (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49355/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000. EN FAIT
Le 13 septembre 1994, la requérante, professeur à Rome, entama une action en dédommagement à l’encontre du ministre de l’Éducation nationale devant le tribunal de Rome afin d'obtenir réparation du préjudice découlant du fait qu'elle n'avait pu travailler que quelques mois à Bruxelles, où elle avait été mutée, au lieu des trois ans auxquels elle aurait eu droit.
La mise en état de l’affaire commença le 2 décembre 1994. Le 22 mars 1995, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12 janvier 1998. Par une décision du 15 juillet 1996, dont le texte fut déposé au greffe le jour d’après, le tribunal rejeta une demande de la requérante visant à avancer la date de l’audience. Cette audience fut reportée d’office au 8 février 1999. T outefois, par une ordonnance hors audience du 21 janvier 1999, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ) et fixa l’audience suivante au 28 avril 1999. Le jour venu, le défendeur étant absent, l’audience fut renvoyée au 27 mai 1999 afin d’essayer de faire parvenir les parties à un règlement à l’amiable de l’affaire.
A cette date, eut lieu l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente, le défendeur fut déclaré défaillant et le juge autorisa les parties à déposer au greffe des mémoires dans les quatre-vingt jours suivants.
Par une ordonnance hors audience du 13 octobre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 20 octobre 1999, le juge ordonna le renouvellement de la notification et fixa une audience au 10 février 2000. Le jour venu le défendeur resta défaillant et le juge mit en délibéré l’affaire.
Par un jugement du 31 mai 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 17 juillet 2000, le tribunal fit droit à la demande de la requérante.
Le 4 janvier 2001, le ministre de l’Éducation nationale interjeta appel devant la cour d’appel de Rome.
Selon les information fournies par le requérant le 16 septembre 2001, une audience avait été fixée pour une date non précisée du mois d’octobre 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 13 septembre 1994 et était encore pendante au mois d’octobre 2001.
Elle avait à cette date déjà duré plus de sept ans pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage et frais et dépens
La requérante réclame au moins 35 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral qu’elle aurait subis et pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. B. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président