AFFAIRE ARMANDO GRASSO c. ITALIE

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA ARMANDO GRASSO c. ITALIA (solicitarea nr. 48411/99) HOTĂRÂREA Această hotărâre a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul Curții printr-o hotărâre pronunțată la 29 aprilie 2003 STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Armando Grasso c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaides Biersan Jungwiert Butkevych Municipaloni judecători L. Farecari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Armando Grésío, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la data de 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48411/99. Reclamantul este reprezentat de domnul A. Mandato și W. Rossi, avocați din San Giorgio del Sannio (Benevent). Guvernul italian (atmos) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 13 februarie 2001. La 23 mai 1990, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie ordinară de invaliditate. La 29 iunie 1990, instanța judecătorului din Benevent a fixat prima audiere la 7 octombrie 1991. Această audiere a fost inițiată din oficiu la 25 noiembrie 1991. La 27 aprilie 1993, judecătorul a numit un expert și a stabilit ca data a fost înaintată la data de 27 aprilie 1995. Această audiere a fost amânată din oficiu la data de 8 mai 1995, apoi, la cererea reclamantului, data a fost înaintată la data de 20 iunie 1994. Prin decizia din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 9 iulie 1994, judecătorul a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului. La 28 iunie 1995, la Curtea din Benevent s-a făcut apel la securitatea socială. La 19 iulie 1995, președintele a numit un judecător raportor al dosarului și a stabilit în instanță pledoariile la 17 ianuarie 1996. Această audiere a fost trimisă din oficiu la 1 octombrie 1997, apoi la 25 februarie 1998. În acea zi, tribunalul a numit un expert și a amânat cazul la 23 februarie 1998. În septembrie 1998. Întrucât raportul de competență nu a fost depus la grefă, instanța a amânat cauza la 10 februarie 1999. La acea dată, a fost numit un nou expert și a fost amânat la 9 iunie 1999, apoi din oficiu la 12 aprilie 2000. Prin hotărârea din 12 aprilie 2000, al cărui text a fost depus la gref la 28 aprilie 2000, instanța a făcut parte din dreptul la recurs. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 mai 1990 și s-a încheiat la 28 aprilie 2000. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile morale. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi) În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 (opt mii) EUR pentru daune morale și 1 500 (o mie cinci cenți) EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE ARMANDO GRASSO c. ITALIE

(Requête n

o

48411/99)

ARRÊT

Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour

par un arrêt prononcé le 29 avril 2003

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Armando Grasso c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Armando Grasso («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 28

mai

1999 sous le numéro de dossier 48411/99. Le requérant est représenté par M

es

A. Mandato et W. Rossi, avocats à San Giorgio del Sannio (Bénévent). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 23 mai 1990, le requérant déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension ordinaire d’invalidité.

4.

Le 29 juin 1990, le juge d’instance fixa la première audience au 7

octobre 1991. Cette audience fut renvoyée d’office au 25 novembre 1991. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l’affaire au 27 avril 1993. Cette audience fut reportée d’office au 8 mai 1995, puis, à la demande du requérant, la date fut avancée au 20 juin 1994. Par décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 9 juillet 1994, le juge fit en partie droit à la demande du requérant.

5.

Le 28 juin 1995, la sécurité sociale interjeta appel devant le tribunal de Bénévent. Le 19 juillet 1995, le président chargea un juge rapporteur du dossier et fixa l’audience de plaidoiries au 17 janvier 1996. Cette audience fut renvoyée d’office au 1

er

octobre 1997, puis au 25 février 1998. Ce jour-là, le tribunal nomma un expert et ajourna l’affaire au 23

septembre 1998. Le rapport d’expertise n’ayant pas été déposé au greffe, le tribunal ajourna l’affaire au 10 février 1999. A cette date, un nouvel expert fut nommé et l’affaire fut reportée au 9 juin 1999, puis d’office au 12 avril 2000.

6.

Par un jugement du 12 avril 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 28 avril 2000, le tribunal fit en partie droit à l’appel.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 23 mai 1990 et s’est terminée le 28 avril 2000.

10.

Elle a donc duré plus de neuf ans et onze mois, pour deux instances.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n

o

34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 30

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante s’en remet à la Cour pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 (huit mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président