AFFAIRE GIUSEPPINA ROMANO c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GIUSEPPINA ROMANO c. ITALIA (solicitarea nr. 48407/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Giuseppina Romano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P.

Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F emerari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Giuseppina Romano, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană cu privire la Drepturile Lapei, la 25 noiembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (□ Convenția Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. La 30 octombrie 1991, recurenta a formulat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Benevent, care acționează ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea existenței unui raport de muncă între reclamantă și tatăl său și, prin urmare, includerea acesteia pe lista lucrătorilor agricoli de către serviciul de contribuții agricole (SCAU - Servizio per i Contributi Agricoli Unitati) La 2 noiembrie 1991, judecătorul de instanță a stabilit prima audiere la 14 octombrie 1992. 1995, cinci au vizat mijloace de probă (cum ar fi audierea recurentei,

audierea a trei martori și depunerea la grefa dosarului biroului de inspecție a muncii din Benevent) și ultima a fost prezentată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. În octombrie 1995, procedura a fost întreruptă deoarece o lege din 1994 eliminase SCAU. Recurenta a reînceput procedura la o dată nespecificată și prima ședință a avut loc la 9 decembrie 1996. În acea zi, reclamanta a solicitat o încuviințare pentru a permite celeilalte părți să se constituie în procedură și judecătorul de instanță a amânat cauza la 16 decembrie 1996. Această ședință a fost pronunțată din oficiu la 2 aprilie 1997, la 29 iunie 1998 și, în cele din urmă, la 3 mai 1999. În ziua respectivă, reclamantul și-a prezentat concluziile și judecătorul a amânat cauza la 6 octombrie 1999 solicitând grefei să o comunice securității sociale.

Această ședință a fost revocată din oficiu la 26 iunie 2000 și la 18 decembrie 2000, deoarece trimiterea din oficiu nu a fost comunicată părților. Conform informațiilor furnizate de reclamant la cauza respectivă era încă în curs de desfășurare la 6 iunie 2000. September 2001. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil.

Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 octombrie 1991 și procedura era încă în curs de desfășurare la 6 septembrie 2001. La acea dată, Curtea reamintea că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.

Cu toate acestea, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantei 12 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile morale. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi) În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.

Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 (doisprezece mii) EUR pentru daune morale și 1 500 (o mie cinci cenți) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.

Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GIUSEPPINA ROMANO c. ITALIE (Requête n° 48407/99) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Giuseppina Romano c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage