AFFAIRE CASSIN c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CASSIN c. ITALIA (Cercetarea nr. 5179/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Casin c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, domnul Romana C'i ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Fundamentale la data de 10 martie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51679/99. Recurenta este reprezentată de M. L. Monteverde, avocat în Genova. Guvernul italian ( . a fost reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. La 25 februarie 1992, reclamanta și alte nouă persoane l-au numit pe domnul S. și compania de asigurări L. în fața tribunalului din Pordenone pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul unui accident de circulație. După accidentul respectiv, soțul reclamantei a decedat. 1992, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat prezentarea reclamantei și a amânat cauza la 25 martie 1993. Această audiere a fost amânată din oficiu la 21 decembrie 1993. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert. printr-o ordonanță din 11 februarie 1994, judecătorul a respins cererea reclamantei de a obține o sumă cu titlu de provizion. 1994, expertul a depus jurământul. După o audiere, la 18 ianuarie 1995 judecătorul a fixat data la care au fost prezentate concluziile la 14 iunie 1995. În ziua următoare, judecătorul a amânat cauza la 24 ianuarie 1996 din cauza grevei avocaților. Această audiere a fost amânată din oficiu la 9 octombrie 1996. printr-o ordonanță din 20 octombrie 1996. La data de 13 noiembrie 1996, judecătorul pentru punerea în funcțiune a dispus o nouă competență în privința dlui S. S. La data de 13 noiembrie 1996, acesta din urmă a renunțat la competență. La 27 noiembrie 1996, părțile și-au prezentat concluziile. La data de 9 iulie 1997 a avut loc o judecată în fața camerei competente. Prin aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 15 iulie 1997. September 1997, Tribunalul a acceptat cererea recurentei. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai lung, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea referitoare la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 februarie 1992 și s-a încheiat la 15 septembrie 1997; prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și șase luni pentru o instanță. 10. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 13 350 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 20 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 7 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, 6 791 600 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 6 799 320 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 17. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 7 000 (șapte mii) de euro pentru daune morale și 2 500 (două mii cinci cenți) de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE CASSIN c. ITALIE

(Requête n° 51679/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Cassin c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Romana

Cassin («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 6

octobre

1999 sous le numéro de dossier 51679/99. La requérante est représentée par M

e

L. Monteverde, avocat à Gênes. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 25 février 1992, la requérante et neuf autres personnes assignèrent M. S. et la compagnie d’assurances L. devant le tribunal de Pordenone afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation. Suite audit accident, le mari de la requérante décéda.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 8 mai 1992. Le 18

novembre

1992, le juge de la mise en état ordonna la comparution de la requérante et ajourna l’affaire au 25 mars 1993. Cette audience fut reportée d’office au 21

décembre 1993. Le jour venu, le juge nomma un expert. Par une ordonnance du 11 février 1994, le juge rejeta la demande de la requérante visant à obtenir une somme à titre de provision. Le 11

mars

1994, l’expert prêta serment. Après une audience, le 18

janvier

1995 le juge fixa la date de l’audience pour la présentation des conclusions au 14 juin 1995. Le jour venu, le juge ajourna l’affaire au 24

janvier

1996 en raison de la grève des avocats. Ladite audience fut reportée d’office au 9 octobre 1996. Par une ordonnance du 20

octobre

1996, le juge de la mise en état ordonna une nouvelle expertise à l’égard de M. S. Le 13 novembre 1996, ce dernier renonça à l’expertise. Le 27

novembre 1996, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 9 juillet 1997.

5.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15

septembre 1997, le tribunal fit droit à la demande de la requérante.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 25 février 1992 et s’est terminée le 15 septembre 1997.

9.

Elle a donc duré plus de cinq ans et six mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

La requérante réclame 13 350 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 7 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

La requérante demande également 6 791 600 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 6 799 320 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 7 000 (sept mille) euros pour dommage moral et 2 500 (deux mille cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président