MORAIS SARMENTO contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53793/00 prezentate de Berta Maria MORAIS SARMENTO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători domnul V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 3 ianuarie 2000 și înregistrată la 11 ianuarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie în fața recurentei, Berta Maria Morais Sarmento este un resortisant portughez, născut în 1944 și rezident la Lisabona.

Ea este reprezentată în fața Curții de către J. Pires de Lima, avocat în Cascais. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 iunie 1986, reclamanta a introdus în fața Tribunalului din Cascais o acțiune în culpă de un teren împotriva a două persoane. Inculpații au prezentat, împreună cu concluziile lor în răspuns, o cerere reconvențională. La o dată nespecificată, instanța și-a dat hotărârea de a desconsidera reclamanta și de a accepta cererea reconvențională. Tribunalul da Relação ) de la Lisabona a anulat această decizie, însă Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça ), printr-o hotărâre din 26 februarie 1992, a anulat decizia Tribunalului de Primă Instană și a confirmat decizia Tribunalului de Primă Instană.

Întrucât hotărârea respectivă era în contradicție cu alte hotărâri ale Curții Supreme referitoare la aceeași chestiune de drept, recurenta sesizează în martie 1992 Curtea Supremă cu privire la o acțiune în fixare a jurisprudenței. Prin hotărârea din 13 octombrie 1993, Curtea Supremă, considerând că această contradicție exista, a declarat acțiunea admisibilă și a dispus urmărirea sa. După ce părțile și procurorul public și-au depus memoriile, consilierul raportor a ordonat, la 31 septembrie 1994, transmiterea dosarului celorlalți judecători pentru examinare. Prin Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Curtea Supremă, în cadrul sesiunii sale plenare a camerelor civile, a decis că nu avea nici o identitate între cele două situații de fapt în cauză.

Într-o cerere anterioară, nr. 27761/95, introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, reclamanta își prezentase deja plângerea cu privire la durata aceleiași proceduri și se adresase art. 6 alin. (1) din Convenție. În raportul său întocmit în conformitate cu art. 31 din Convenție și adoptat la 21 mai 1997, Comisia considerase că, în speță, a existat o încălcare a dispoziției invocate, deoarece reclamanta nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale într-un termen rezonabil. Prin Rezoluția DH(98)141 din 11 iunie 1998, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei și-a exprimat punctul de vedere al Comisiei, luând act de faptul că guvernul a acordat reclamantei suma de 1 000 000 PTE drept satisfacție echitabilă și a pus capăt examinării cauzei.

Tribunalul constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 mai 1997, adică a doua zi după adoptarea raportului Comisiei privind încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza duratei procedurii până în acel moment (a se vedea Hotărârea Pailotc. Franța din 22 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-II, p. 802 § 57. Aceasta se încheie la 28 noiembrie 2000 prin hotărârea Curții Supreme. Perioada în cauză se extinde, prin urmare, pe o perioadă de trei ani și șase luni. Potrivit recurentei, durata procedurii nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție. Guvernul a recunoscut că au avut loc întârzieri în desfășurarea procedurii.

Curtea apreciază, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53793/00 présentée par Berta Maria MORAIS SARMENTO contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 janvier 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 janvier 2000 et enregistrée le 11 janvier 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Berta Maria Morais Sarmento, est une ressortissante portugaise, née en 1944 et résidant à Lisbonne.

Elle est représentée devant la Cour par M e J. Pires de Lima, avocat à Cascais. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 6 juin 1986, la requérante introduisit devant le tribunal de Cascais une action en revendication d’un terrain contre deux personnes. Les défendeurs présentèrent, avec leurs conclusions en réponse, une demande reconventionnelle. A une date non précisée, le tribunal rendit son jugement déboutant la requérante de ses prétentions et faisant droit à la demande reconventionnelle. La cour d’appel ( Tribunal da Relação ) de Lisbonne annula cette décision mais la Cour suprême ( Supremo Tribunal de Justiça ), par un arrêt du 26 février 1992, annula la décision de la cour d’appel et confirma celle du tribunal de première instance.

Considérant que cet arrêt était en contradiction avec d’autres arrêts de la Cour suprême portant sur la même question de droit, la requérante saisit en mars 1992 la Cour suprême d’un recours en fixation de jurisprudence. Par un arrêt du 13 octobre 1993, la Cour suprême, considérant que ladite contradiction existait, déclara le recours recevable et ordonna sa poursuite. Après que les parties et le ministère public eurent déposé leurs mémoires, le conseiller rapporteur ordonna, le 31 septembre 1994, la transmission du dossier aux autres juges pour examen. Par un arrêt du 28 novembre 2000, la Cour suprême, dans sa formation plénière des chambres civiles, décida qu’il n’y avait pas d’identité entre les deux situations de fait en question.

Dans une précédente requête, n° 27621/95, introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme, la requérante s’était déjà plainte de la durée de cette même procédure et avait invoqué l’article 6 § 1 de la Convention. Dans son rapport établi conformément à l’article 31 de la Convention et adopté le 21 mai 1997, la Commission avait estimé qu’il y avait eu, en l’espèce, violation de la disposition invoquée, car la requérante n’avait pas bénéficié d’un examen de sa cause dans un délai raisonnable. Par une Résolution DH(98)141 du 11 juin 1998, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe avait fait sien l’avis de la Commission, pris note de ce que le Gouvernement avait octroyé à la requérante la somme de 1 000 000 PTE à titre de satisfaction équitable, et mis un terme à l’examen de l’affaire.

EN DROIT Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure. La Cour constate d’emblée que la période à considérer a débuté le 22 mai 1997, soit le lendemain de l’adoption du rapport de la Commission constatant une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure jusqu’à ce moment-là (voir l’arrêt Pailot c. France du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 802, § 57). Elle s’est terminée le 28 novembre 2000 par l’arrêt de la Cour suprême. La période en cause s’étend donc sur trois ans et six mois. Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu des retards dans le déroulement de la procédure. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président