AFFAIRE BRUNO c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure nationale) - demande rejetée;Dommage matériel - demande rejetée
AFFAIRE BRUNO c. ITALIE (CtEDO, 2002)
SECȚIA A PATRA
CAUZA BRUNO c. ITALIEI
(Cererea nr. 52914/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 februarie 2002
DEFINITIVĂ
12/05/2002
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Bruno c. Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
Dnii M. Pellonpää,
A. Pastor Ridruejo,
L. Ferrari Bravo,
M. Fischbach,
J. Casadevall,
S. Pavlovschi, judecători,
și de dl O'Boyle, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 22 ianuarie 2002,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care un resortisant italian, dl Paolo Bruno („reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 18 mai 1995 în temeiul vechiului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Cererea a fost înregistrată la 25 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52914/99. Reclamantul este reprezentat de avocatul A. Le Pera, din Aprigliano (Cosenza). Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de coagentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001.
ÎN FAPT
La 14 decembrie 1990, reclamantul a chemat în judecată municipalitatea Aprigliano în fața tribunalului din Cosenza pentru a obține plata unei indemnizații în urma exproprierii unui teren.
Cercetarea cauzei a început la 12 martie 1991. Din cele unsprezece ședințe fixate între 14 mai 1991 și 10 octombrie 1994, patru au fost amânate din oficiu, cinci au privit o expertiză, una depunerea de documente și una a fost amânată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 5 octombrie 1995.
Ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost fixată la 6 mai 1998. Printr-o ordonanță din 17 iunie 1998, tribunalul, considerând că o nouă expertiză era necesară, a numit un expert și a fixat depunerea jurământului în fața judecătorului de cercetare la 9 februarie 1999. În ziua respectivă, pârâta a contestat necesitatea unei noi expertize și a cerut judecătorului să revoce această ordonanță; reclamantul, la rândul său, i-a cerut judecătorului să examineze toate documentele produse până în prezent. Judecătorul și-a rezervat să decidă cu privire la necesitatea unei expertize până la 29 februarie 1999, dată la care nu a considerat-o necesară și a amânat cauza la 20 aprilie 1999 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. În ziua respectivă, cauza a fost reținută pentru deliberare.
Printr-o hotărâre din 3 februarie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 4 februarie 2000, tribunalul a respins cererea reclamantului.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție, astfel redactat:
„Orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie examinată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
Guvernul se opune acestei teze.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 decembrie 1990 și s-a încheiat la 4 februarie 2000.
A durat deci mai mult de nouă ani și o lună pentru o instanță.
Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției rezultate dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței „termenului rezonabil". În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 § 1.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii litigioase nu răspunde cerinței „termenului rezonabil" și că există încă o manifestare a practicii menționate mai sus.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul solicită global 150 000 000 lire italiene (ITL) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care le-ar fi suferit.
Curtea nu desprinde o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material alegat și respinge această cerere. În schimb, consideră că este cazul să acorde reclamantului 12 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită de asemenea 6 709 600 ITL pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea acestora și caracterul rezonabil al cuantumului lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bottazzi citată mai sus, § 30). În speță și ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile de judecată ale procedurii naționale.
C. Dobânzi moratorii
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro) pentru prejudiciu moral;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3% pe an de la expirarea acestui termen și până la plată;
Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 februarie 2002, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Michael O'Boyle Sir Nicolas Bratza
Grefier Președinte