AFFAIRE BRUNO c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care un resortisant italian, dl Paolo Bruno („reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 18 mai 1995 în temeiul vechiului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Cererea a fost înregistrată la 25 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52914/99. Reclamantul este reprezentat de avocatul A. Le Pera, din Aprigliano (Cosenza). Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de coagentul său, dl V. Esposito.

Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. ÎN FAPT

La 14 decembrie 1990, reclamantul a chemat în judecată municipalitatea Aprigliano în fața tribunalului din Cosenza pentru a obține plata unei indemnizații în urma exproprierii unui teren.

Cercetarea cauzei a început la 12 martie 1991. Din cele unsprezece ședințe fixate între 14 mai 1991 și 10 octombrie 1994, patru au fost amânate din oficiu, cinci au privit o expertiză, una depunerea de documente și una a fost amânată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 5 octombrie 1995.

Ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost fixată la 6 mai 1998. Printr-o ordonanță din 17 iunie 1998, tribunalul, considerând că o nouă expertiză era necesară, a numit un expert și a fixat depunerea jurământului în fața judecătorului de cercetare la 9 februarie 1999. În ziua respectivă, pârâta a contestat necesitatea unei noi expertize și a cerut judecătorului să revoce această ordonanță; reclamantul, la rândul său, i-a cerut judecătorului să examineze toate documentele produse până în prezent. Judecătorul și-a rezervat să decidă cu privire la necesitatea unei expertize până la 29 februarie 1999, dată la care nu a considerat-o necesară și a amânat cauza la 20 aprilie 1999 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. În ziua respectivă, cauza a fost reținută pentru deliberare.

Printr-o hotărâre din 3 februarie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 4 februarie 2000, tribunalul a respins cererea reclamantului. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze.

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 decembrie 1990 și s-a încheiat la 4 februarie 2000.

A durat deci mai mult de nouă ani și o lună pentru o instanță.

Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției rezultate dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței „termenului rezonabil". În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 § 1.

După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii litigioase nu răspunde cerinței „termenului rezonabil" și că există încă o manifestare a practicii menționate mai sus. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Reclamantul solicită global 150 000 000 lire italiene (ITL) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care le-ar fi suferit.

Curtea nu desprinde o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material alegat și respinge această cerere. În schimb, consideră că este cazul să acorde reclamantului 12 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită de asemenea 6 709 600 ITL pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea acestora și caracterul rezonabil al cuantumului lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bottazzi citată mai sus, § 30). În speță și ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro) pentru prejudiciu moral; b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3% pe an de la expirarea acestui termen și până la plată; 3. Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 februarie 2002, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Sir Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Paolo Bruno (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mai 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 25 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52914/99. Le requérant est représenté par M e A. Le Pera, avocat à Aprigliano (Cosenza). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001. EN FAIT

Le 14 décembre 1990, le requérant assigna la municipalité de Aprigliano devant le tribunal de Cosenza afin d’obtenir le paiement d’une indemnité suite à l’expropriation d’un terrain.

La mise en état de l’affaire commença le 12 mars 1991. Des onze audiences fixées entre le 14 mai 1991 et le 10 octobre 1994, quatre furent renvoyées d’office, cinq concernèrent une expertise, une le dépôt de documents et une fut reportée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu’elles firent le 5 octobre 1995.

L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 6 mai 1998. Par une ordonnance du 17 juin 1998, le tribunal, estimant qu’une nouvelle expertise était nécessaire, nomma un expert et fixa la prestation de serment devant le juge de la mise en état au 9 février 1999. Le jour venu, la défenderesse contesta la nécessité d’une nouvelle expertise et demanda au juge de révoquer cette ordonnance ; le requérant pour sa part demanda au juge d’examiner tous les documents produits jusqu’à présent. Le juge se réserva de décider quant à la nécessité d’une expertise jusqu’au 29 février 1999, date à laquelle il ne l’estima pas nécessaire et ajourna l’affaire au 20 avril 1999 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, l’affaire fut mise en délibéré.

Par un jugement du 3 février 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 4 février 2000, le tribunal rejeta la demande du requérant. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 14 décembre 1990 et s’est terminée le 4 février 2000.

Elle a donc duré plus de neuf ans et un mois pour une instance.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

Le requérant réclame globalement 150 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 6 709 600 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’ Boyle Sir Nicolas B ratza Greffier Président