- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 februarie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Carmine Falzarano împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CARMINE FALZARANO c. ITALIA (solicitarea nr. 52972/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Carmine Falzarano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Carmine Falzarano, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 19 martie 1988, reclamantul și soția sa, dl F., l-au numit pe dl C. și dl B. în fața judecătorului de instanță din Airola pentru a verifica limitele dintre terenurile proprietății lor și pentru a obține repararea daunelor suferite.
Septembrie 1988, părțile au solicitat judecătorului numirea unui expert și audierea martorilor și judecătorul s-a rezervat. Prin ordonanța din 4 octombrie 1988, judecătorul a aprobat audierea martorilor, care a avut loc la 17 ianuarie 1989. La acea dată, reclamantul a solicitat audierea altor martori și judecătorul s-a rezervat. În februarie 1989, judecătorul a respins cererea respectivă și a amânat cazul la 2 mai 1989. În ziua următoare, ședința a fost trimisă de două ori și, în ședința din 16 ianuarie 1990, reclamantul i-a cerut judecătorului să numească un expert.
printr-o ordonanță din 25 ianuarie 1990, judecătorul a numit un expert, care, după o trimitere din oficiu, a depus jurământul la 12 noiembrie 1991. Din cele nouă ședințe stabilite între 31 martie 1992 și 31 ianuarie 1995, două au fost trimise înapoi, deoarece expertul nu depunese la grefă raportul de expertiză, una a fost trimisă din oficiu și una la cererea părților, patru au vizat un supliment de expertiză și ultima a fost trimisă înapoi pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 28 În februarie 1995, dezbaterile au fost stabilite la 20 iunie 1995. După două trimiteri din oficiu, la 4 iunie 1996, părțile au solicitat o trimitere și, în urma unei noi trimiteri din oficiu, la 25 martie 1997 judecătorul a pus cazul în deliberare.
Cu toate acestea, printr-o ordonanță din 3 martie 1997 iulie 1997 judecătorul a redeschis punerea în funcțiune și a fixat următoarea ședință la 4 noiembrie 1997. La acea dată, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a pronunțat cazul în deliberare. printr-o hotărâre din 16 decembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 19 decembrie 1997, judecătorul de instanță a acceptat cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul la acțiune (...) Hotărârea referitoare la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 martie 1988 și s-a încheiat la 19 decembrie 1997. 10. Prin urmare, aceasta a durat nouă ani și nouă luni pentru o instanță.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) în temeiul prejudiciului material și 25 000 000 ITL în temeiul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 220 560 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an.
PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii de euro) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE CARMINE FALZARANO c. ITALIE (Requête n° 52972/99) ARRÊT STRASBOURG 12 février 2002 DÉFINITIF 12/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Carmine Falzarano c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , A. Pastor Ridruejo , L. Ferrari Bravo , M. Fischbach , J. Casadevall , S. Pavlovschi , juges , et de M. O’ Boyle , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carmine Falzarano (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52972/99. Le requérant est représenté par M es T. Verrilli, C. Marcellino et G. Palma, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001. EN FAIT
Le 19 mars 1988, le requérant et son épouse, M me F., assignèrent M. C. et M me B. devant le juge d'instance d'Airola afin de faire vérifier les limites entre des terrains de leur propriété et d’obtenir la réparation des dommages subis.
La mise en état de l'affaire commença le 29 mars 1988. Les 21 juin 1988 et le 27 septembre 1988, les parties demandèrent au juge la nomination d’un expert et l'audition de témoins et le juge se réserva. Par une ordonnance du 4 octobre 1988, le juge admit l'audition de témoins, qui eut lieu le 17 janvier 1989. A cette date, le requérant demanda l'audition d'autres témoins et le juge se réserva. Par une ordonnance du 8 février 1989, le juge rejeta ladite demande et ajourna l'affaire au 2 mai 1989. Le jour venu, l'audience fut renvoyée à deux reprises, et, lors de l'audience du 16 janvier 1990, le requérant demanda au juge de nommer un expert. Par une ordonnance du 25 janvier 1990, le juge nomma un expert, qui, après un renvoi d'office, prêta serment le 12 novembre 1991.
Des neuf audiences fixées entre le 31 mars 1992 et le 31 janvier 1995, deux furent renvoyées car l'expert n'avait pas déposé au greffe le rapport d'expertise, une fut renvoyée d'office et une à la demande des parties, quatre concernèrent un complément d'expertise et la dernière fut renvoyée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu'elles firent le 28 février 1995. Les débats furent fixées au 20 juin 1995. Après deux renvois d'office, le 4 juin 1996 les parties demandèrent un renvoi, et suite à un nouveau renvoi d'office, le 25 mars 1997 le juge mit l'affaire en délibéré. Toutefois, par une ordonnance du 3 juillet 1997 le juge rouvrit la mise en état et fixa l'audience suivante au 4 novembre 1997. A cette date, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge mit l'affaire en délibéré.
Par un jugement du 16 décembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 19 décembre 1997, le juge d'instance fit droit à la demande du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 19 mars 1988 et s’est terminée le 19 décembre 1997.
Elle a donc duré neuf ans et neuf mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du prejudice matériel et 25 000 000 ITL au titre du prejudice moral qu’il aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 6 220 560 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’ Boyle Sir Nicolas B ratza Greffier Président