AFFAIRE DE CESARIS c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CESARS c. ITALIA (Cercetarea nr. 56217/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Cesaris c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președinte L. F everari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant italian, domnul Pietro De Cesaris ( La 22 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (pe data de 22 ianuarie 1998). Cererea a fost înregistrată la data de 3 aprilie 2000 sub numărul de dosar 56217/00. Reclamantul este reprezentat de domnul A. De Cesaris, avocat la Grosseto. Guvernul italian ( La 11 aprilie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. Reclamantul a fost transferat de la Centrul de Spitali din Grosseto la Serviciul de Sănătate Locală (U.S.L.) din lacul Grosseto în calitate de director administrativ, șef de serviciu. În temeiul unei decizii a municipalității din 8 noiembrie 1982, reclamantul a fost retrogradat la funcția de director administrativ. La 26 februarie 1983 reclamantul a formulat o acțiune la Tribunalul Administrativ Regional din Florența, care intenționa să obțină, pe de o parte, suspendarea execuției și, pe de altă parte, anularea deciziei menționate. La 3 martie 1983 reclamantul a prezentat o cerere pentru ca data la care a fost pronunțată în instanță să fie stabilită. printr-o ordonanță din 24 martie 1983, Tribunalul Administrativ a respins cererea de suspendare a executării deciziei. Ulterior, reclamantul a încetat să mai primească indemnizațiile datorate șefilor de departament. Prin decizia din 11 martie 1985 Consiliul Comunal și-a modificat decizia și i-a acordat reclamantului gradul inițial începând cu 20 decembrie 1979, apoi a mandatat U.S.L. pentru a lua măsurile necesare în acest scop. Cu toate acestea, la 28 octombrie 1985, reclamantul, care s-a pensionat între timp, a fost informat printr-o notă a serviciilor de la I.U.S.L. pe care nu a fost luat în considerare, la calcularea primei sale de plecare, cu privire la decizia consiliului respectiv. La 10 ianuarie 1986, reclamantul a formulat o nouă acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Florența în vederea recunoașterii dreptului său de a-și exercita dreptul de participare la Biroul de Direcie (indennità di partecip La 22 februarie 1994, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a avut loc prima acțiune să fie stabilită de urgență. La 24 martie 1998, instanța administrativă a adoptat ambele acțiuni printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 19 iunie 1998, instanța a constatat, în lumina primei acțiuni, că a avut mai multe diferende între părți. În ceea ce privește a doua acțiune, instanța a respins cererea reclamantului. La 17 octombrie 1998, reclamantul a luat o hotărâre în fața Consiliului de Stat. 10. Conform informațiilor furnizate de reclamant la 11 iunie 2001, nu fusese încă stabilită nicio instanță. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIA 11. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timpul rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. La acea dată, Curtea reamintea că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 16. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, există încă o manifestare a practicii menționate anterior. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral și că a prezentat Curții un prejudiciu pentru a stabili cuantumul acestuia. 19. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 26 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Provizioane și cheltuieli de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 26 000 EUR (26 000 EUR) pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la expirarea acestuia. la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE DE CESARIS c. ITALIE

(Requête n° 56217/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire De Cesaris c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L. F

errari Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pietro De Cesaris («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 3 avril 2000 sous le numéro de dossier 56217/00. Le requérant est représenté par M

e

A. De Cesaris, avocat à Grosseto. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le requérant, fut muté du Centre Hospitalier de Grosseto aux services de l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.) de l’aire de Grosseto en qualité de Directeur administratif, chef de service. En vertu d’une décision de la municipalité du 8 novembre 1982 le requérant fut rétrogradé aux fonctions de Directeur administratif.

4.

Le 26 février 1983 le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif régional de Florence tendant à obtenir, d’une part, le sursis à exécution et, d’autre part, l’annulation de ladite décision. Le 3 mars 1983 le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Par une ordonnance du 24

mars

1983, le tribunal administratif rejeta la demande de sursis à exécution de la décision.

5.

Par la suite, le requérant cessa de percevoir les indemnités dues aux chefs de service. Par une décision du 11 mars 1985 le conseil communal modifia sa décision et conféra au requérant son grade initial à compter du 20

décembre 1979 puis mandata l’U.S.L. afin de prendre les mesures nécessaires à cet effet. Toutefois, le 28 octobre 1985, le requérant, ayant entre-temps prit sa retraite, fut informé par une note des services de l’U.S.L. qu’il n’avait pas été tenu compte, lors du calcul de sa prime de départ, de la décision dudit conseil.

6.

Le 10 janvier 1986, le requérant déposa un nouveau recours devant le tribunal administratif régional de Florence tendant à obtenir la reconnaissance de son droit à percevoir l’indemnité de participation au Bureau de Direction (

indennità di partecipazione all’ufficio di direzione)

. Le même jour, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée.

7.

Le 22 février 1994, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience relative au premier recours fût fixée en urgence.

8.

Le 24 mars 1998, le tribunal administratif joignit les deux recours. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 19

juin

1998, le tribunal constata, eu égard au premier recours, qu’il n’y avait plus de différend entre les parties. En ce qui concerne le deuxième recours, le tribunal rejeta la demande du requérant.

9.

Le 17 octobre 1998, le requérant interjeta appel du jugement devant le Conseil d’Etat.

10.

Selon les informations fournies par le requérant le 11 juin 2001, aucune audience n’avait encore été fixée.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

12.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

13.

La période à considérer a débuté le 26 février 1983 et la procédure était encore pendante au 11 juin 2001.

14.

Elle avait à cette date duré plus de dix-huit ans et trois mois pour deux instances.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant affirme avoir subi un préjudice matériel et moral et s’en remet à la Cour pour qu’elle en établisse le montant.

19.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 26 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

Le requérant demande également le remboursement

pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

22.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 26 000 EUR (vingt-six mille euros) pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président