În conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură al Curții la 18 aprilie 2002 STRASBURG 28 februarie 2002 DEFINITIVF 28/05/2002 În cauza Gentile c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii L. Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen mei Vajić Botoutarova judecători și a dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care un resortisant italian, dl Agostino Gentile ( La 10 februarie 1999, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la 1 aprilie 1999 sub numărul de dosar 47186/99. Reclamantul este reprezentat de S. De Nigris De Maria, un avocat din Benevent. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 30 noiembrie 2000. La 17 octombrie 1996, reclamantul a înaintat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la un ajutor pentru o persoană la domiciliu (indennità di acompaniamento la 23 octombrie 1996, judecătorul de instanță a fixat prima ședință la 3 iunie 1997. Această ședință a fost trimisă din oficiu la 26 noiembrie 1998. În acea zi, judecătorul a amânat cazul la 10 decembrie 1998 pentru a desemna un expert. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și a stabilit ca cauza să fie luată în deliberare la 20 aprilie 1999. În cadrul acestei audieri, expertul și-a întors raportul de expertiză la dosar, apoi judecătorul a amânat ședința la 17 iunie 1999, pentru a permite reclamantului să examineze raportul menționat. Această ședință a fost amânată din oficiu la 21 iunie 1999. Cu toate acestea, judecătorul, constatând că grefa nu a informat părțile la data ședinței, a amânat ședința la 26 noiembrie 1999, din nou trimisă din oficiu la 29 noiembrie 1999. În acea zi, Consiliul reclamantului a subliniat faptul că a luat cunoștință de faptul că cazul trebuia dezbătut în aceeași zi și, în acest scop, a solicitat amânarea ședinței. Judecătorul, care a acceptat această cerere, a amânat ședința la 22 februarie 2000. Cu toate acestea, această audiere a fost trimisă din oficiu la 25 septembrie 2000. În ziua următoare, judecătorul a făcut trimitere la 15 ianuarie 2001 la cererea reclamantului. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 23 ianuarie 2001, judecătorul a respins cererea reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 octombrie 1996 și s-a încheiat la 23 ianuarie 2001. Prin urmare, a durat patru ani și trei luni pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu corespunde cerinței de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 11. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 9 604 176 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a declarat, cu șase voturi împotrivă, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu șase voturi împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului [1] , în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din regulament, expunerea de opinie separată a dlui Ferrari Bravo. CLR E.F. OINFORMION DISIDENTE DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă desparți de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea se bazează pe Hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDO 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de țevi de țesător la cerința ca cauza să fie ascultată într-un termen rezonabil. Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care au fost circumstanțele cazului, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că toate cazurile decise astăzi provin din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată [art. 6 alineatul (1) ] nu ridicase mișcări similare. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cazul Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care se poate face o idee în judecăți atât de sintetice, se constată că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (am presupus la inițiativa grefei instanței) fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment, cazul fusese rezolvat deoarece, la 15 decembrie 1998, părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai fost nevoie de ceva timp pentru ca judecătorul să constate că nu mai exista nicio dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A fost o pagubă pentru reclamant? Nu cred că a existat vreo activitate tehnică pentru proces. ? Nu deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii ale exploatării (repetate probabil în alte cauze). Unde este, prin urmare, prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său Strasbourgez 25 000 000 de lire italiene (acum aproximativ 12 700 EUR) și 8 850 620 lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis. , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri, dar, în final, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultrarapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de apel, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este folosit doar în cazuri de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în vederea unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ne îndreptăm către o cale care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. [1] Rectificată la 18 aprilie 2002.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE GENTILE c. ITALIE
(Requête n° 47186/99)
ARRÊT
Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81 du règlement
de la Cour le 18
avril
2002
28 février 2002
28/05/2002
En l'affaire Gentile c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Agostino Gentile («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 10 février 1999 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 1
er
avril 1999 sous le numéro de dossier 47186/99. Le requérant est représenté par M
e
Maria, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 30 novembre 2000.
3.
Le 17 octobre 1996, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une aide pour une personne à domicile (
indennità di accompagnamento
).
4.
Le 23 octobre 1996, le juge d'instance fixa la première audience au 3
juin 1997. Cette audience fut renvoyée d'office au 26 novembre 1998. Ce jour-là, le juge reporta l'affaire au 10 décembre 1998 afin de désigner un expert. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 20 avril 1999. Lors de cette audience, l'expert versa son rapport d'expertise au dossier, puis le juge reporta l'audience au 17 juin 1999, afin de permettre au requérant d'examiner ledit rapport. Cette audience fut reportée d'office au 21
juin 1999. Toutefois, le juge, constatant que le greffe n'avait pas informé les parties de la date de l'audience, reporta l'audience au 26 novembre 1999, à nouveau renvoyé d'office au 29
novembre 1999. Ce jour-là, le conseil du requérant fit observer qu'il venait de prendre connaissance du fait que l'affaire devait être débattue le jour même et à ce titre, il sollicita un report de l'audience. Le juge, faisant droit à cette demande, reporta l'audience au 22
février
2000.Toutefois, cette audience fut renvoyée d'office au 25 septembre 2000. Le jour venu, le juge renvoya au 15 janvier 2001 à la demande du requérant. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 23 janvier 2001, le juge rejeta la demande du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
5.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
6.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
7.
La période à considérer a débuté le 17 octobre 1996 et s'est terminée le 23 janvier 2001.
8.
Elle a donc duré quatre ans et trois mois pour une instance.
9.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
10.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
11.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
12.
Le requérant réclame 30
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
13.
La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
14.
Le requérant demande également 9 604 176 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
15.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
'
intérêt légal applicable en Italie à la date d
'
adoption du présent arrêt était de 3 % l
'
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant
[1]
, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents) euros pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
'
un intérêt simple de 3 % l
'
an à compter de l
'
expiration de ce délai et jusqu
'
au versement
;
3.
Rejette
, à l'unanimité,
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée de M.
Ferrari Bravo.
E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd'hui, mais je crois que la mesure est comble et que l'on ne peut plus se taire.
Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l'arrêt Bottazzi c.
Italie [GC], n°
34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu'en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquement” à l'exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l'Italie pour violation de l'article 6
§
1.
Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l'affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n'est pas juste. Voyons brièvement pourquoi.
Mon attention a été attirée, je l'avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd'hui venaient,
toutes
, de la même circonscription alors qu'à d'autres endroits la disposition incriminée (l'article 6 § 1) n'avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut
? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l'affaire
Mario Francesco Palmieri c. Italie
(requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l'on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6
décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi
la première audience
a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu'au 4
février 1999 (je suppose à l'initiative du greffe du tribunal)
sans que personne ne proteste
. A ce moment-là l'affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un
règlement amiable
! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu'il n'y avait plus de différend entre les parties
: 15 novembre 1999, fin de l'activité
!
Y a-t-il eu un dommage pour le requérant
? A mon avis aucun. Y a-t-il eu une activité technique pour le procès
? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l'exploit (répétées probablement dans d'autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25
000
000
lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8
850
620
lires italiennes de frais (lesquels
?).
La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500
EUR pour la procédure (laquelle
?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j'aimerais bien le savoir. J'espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive,
mutatis mutandis
, pour la grande majorité des autres arrêts.
Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés
? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d'appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d'imposer à l'Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l'Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d'autre part, le procès est si cher que l'on y recourt seulement dans des affaires de grande importance
? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l'Europe aux fins d'une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.
[1]
Rectifié le 18 avril 2002. Le texte précédent était «
…verser à chaque héritier du requérant…
».