STRASBURG 28 februarie 2002 DEFINIF 28/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Santina Pelosi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Tulkens, dnii L. Ferrari Bravo, Lorenzen mis Vajić dnii Levits Kovler judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, înmânarea hotărârii că aici, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Santina Pelosi ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 10 septembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului).
Cererea a fost înregistrată la 20 septembrie 1999 sub numărul dosarului 51165/99. Recurenta este reprezentată de M. G. Del Vecchio, avocat în Benevent. Guvernul italian ( oficiul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 30 noiembrie 2000. La 18 noiembrie 1992, recurenta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benévent, în calitate de judecător al muncii, în vederea recunoașterii dreptului său la o pensie de invaliditate civilă (pensie di nesatisfăcută) și a unei despăgubiri pentru o persoană la domiciliu (nedennità di acompaniamentamento La 5 ianuarie 1993, instanța din Instanță a stabilit prima ședință la 24 În ianuarie 1994. În ziua aceea, judecătorul a numit un expert și a prezentat dezbaterile la tribunalul din 26 februarie 1996. În acea zi, judecătorul a constatat că expertul depășise termenul de depunere a raportului său și i s-a cerut să depună raportul său, precum și toate celelalte documente din dosar aflate în posesia sa, și apoi a retrimis la tribunal la data de 11 octombrie 1996. În cadrul acestei ședințe, pârâtul a ridicat la cunoștință cererea recurentei din cauza faptului că aceasta din urmă nu îndeplinește condițiile impuse de administrația în cauză.
În aceeași zi, judecătorul l-a convocat pe judecător pentru clarificări în ședința din 5 martie 1997. Cu toate acestea, din cauza mutației judecătorului, procedura a fost suspendată. Între timp, la 3 februarie 1997 1998, recurenta a înaintat grefei o cerere de a numi un nou judecător cât mai curând posibil, din cauza stării sale de sănătate. Noul judecător a fost desemnat și o ședință stabilită la 20 martie 1998. În ziua următoare, părțile au comentat raportul de competenă. Judecătorul, care se afla la incoerența concluziilor formulate de raport, a decis să convoace expertul la ședința din 29 mai 1998. La această ședință, expertul furnizează clarificările necesare. Prin intermediul unei decizii din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 18 iunie 1998, judecătorul a acceptat cererea recurentei.
ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Se referă la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1992 și s-a încheiat la 18 iunie 1998. Prin urmare, a durat cinci ani și șapte luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerina de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 5 500 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 40 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 7 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, o sumă pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. Totalul sumelor indicate este de 1 182 200 ITL.
16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 610,56 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul acordat recurentei. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an.
Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune, cu cinci voturi împotriva a două, că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 7 000 EUR (7 000 EUR) pentru daune morale și 610,56 EUR (șase sute zece euro cincizeci și șase de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, a cererilor de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din regulament, la următoarele opinii separate: În toate aceste cazuri, Curtea, pe baza hotărârii Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de glazură Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care erau circumstanțele cauzei, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu îl mai face.
Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că afacerile de astăzi proveneau, toate, din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată (art. 6 mai 1) nu ridicase mișcări similare. Trebuia să se tragă concluzia că numai în acel loc lipsea justiția? Nu mi s-a părut așa. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cauza Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care există, desigur, posibilitatea de a obține o imagine în judecăți atât de sintetice, se vede că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi a fost exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (înseamnă la inițiativa grefei instanței), fără ca nimeni să nu protesteze.
În acel moment cazul a fost rezolvat deoarece la 15 decembrie 1998 părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai durat ceva până când judecătorul a observat că nu mai există o dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A existat vreo pagubă pentru reclamant? În opinia mea, nu a existat nici o activitate tehnică pentru proces. ? Nu, deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii de activitate (repetate probabil în alte cauze). În cazul în care este deci prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său din Strasbourgul italian de 25 000 000 de lire (cu aproximativ 12 700 de euro) și de 8 850 620 de lire italiene de cheltuieli (care?).
Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri. Dar, în cele din urmă, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultra-rapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de recurs, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții.
În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este vorba doar despre chestiuni de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în scopul unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ne apucăm de o cale pe care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. În timp ce împărtășim punctul de vedere al majorității Camerei pe care a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din cauza nerespectării cerinței de termen rezonabil a procedurii civile și pe care instanța de judecată trebuie să o plătească reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu pot să subscrie la decizia de a atribui, de asemenea, o pagubă morală din mai multe motive.
În toate cele 133 de cereri din Benevent și examinate de Cameră, este vorba despre situații similare: reclamanții(e) care au depus acțiuni în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător de muncă, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plata despăgubirilor datorate în temeiul titlului, fie al unui concediu pentru creșterea copilului, fie al unei pensii de invaliditate civilă, fie al unui ajutor pentru o persoană la domiciliu etc. În ciuda procedurilor destul de lungi, unii reclamanți au obținut satisfacția cererilor lor înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la cazurile lor. Astfel, Curtea ar fi putut constata că art. 41 din Convenția nr. 51123/99) care face parte din cele 133 de cereri în cauză, cererile de satisfacție echitabilă.
Or, Curtea a preferat să raționeze în termeni de acumulare a delincvențelor față de cerința termenului rezonabil în Italia care constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1) În mai multe alte cazuri, Curtea a constatat încălcări mult mai grave ale articolului 6′1 în cadrul unei proceduri penale (a se vedea mutatis mutandis Daktaras c. Lituania, nr. 4990/98, din 10 octombrie 2000; Riepan c. Austria, nr. 35115/97, hotărârea din 14 noiembrie 2000), dar a respins cererea de satisfacție pentru daune morale, în timp ce aloca sume importante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. C În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să reducă sau chiar să respingă, în anumite cazuri, daunele morale sau să motiveze mai mult raționamentul.
Prin urmare, am votat împotriva acestei părți a sistemului de hotărâri.
AFFAIRE SANTINA PELOSI c. ITALIE (Requête n° 51165/99) ARRÊT STRASBOURG 28 février 2002 DÉFINITIF 28/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Santina Pelosi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens, MM. L. Ferrari Bravo, P. Lorenzen , M mes N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Santina Pelosi (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 septembre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 20 septembre 1999 sous le numéro de dossier 51165/99. La requérante est représentée par M e G. Del Vecchio, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.La Cour a déclaré la requête recevable le 30 novembre 2000. EN FAIT
3.Le 18 novembre 1992, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son droit au versement d’une pension d’invalide civil ( pensione di inabilità ) et d’une indemnité pour une personne à domicile ( indennità di accompagnamento ).
4.Le 5 janvier 1993, le juge d’instance fixa la première audience au 24 janvier 1994. Le jour venu, le juge nomma un expert et remit les débats à l’audience du 26 février 1996. Ce jour-là, le juge constata que l’expert avait outrepassé le délai imparti pour le dépôt de son rapport, et il lui enjoignît de déposer son rapport ainsi que toutes les autres pièces du dossier en sa possession, puis renvoya l’audience au 11 octobre 1996. Lors de cette audience, la partie défenderesse souleva l’irrecevabilité de la demande de la requérante faute pour cette dernière de satisfaire aux conditions requises par l’administration concernée. Le même jour, le juge convoqua l’expert pour des éclaircissements à l’audience du 5 mars 1997. Toutefois, en raison de la mutation du juge, la procédure fut suspendue. Entre-temps, le 3 février 1998, la requérante déposa au greffe une demande tendant à ce qu’un nouveau juge fut désigné au plus tôt, en raison de l’état de sa santé. Le nouveau juge fut désigné et une audience fixée au 20 mars 1998. Le jour venu, les parties commentèrent le rapport d’expertise. Le juge, relevant l’incohérence des conclusions émises par le rapport, décida de convoquer l’expert à l’audience du 29 mai 1998. A cette audience, l’expert fournit les éclaircissements requis.
5.Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18 juin 1998, le juge fit droit à la demande de la requérante. EN DROIT I.
6. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
7.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.La période à considérer a débuté le 18 novembre 1992 et s’est terminée le 18 juin 1998.
9.Elle a donc duré cinq ans et sept mois pour une instance.
10.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
13.La requérante réclame 5 500 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 40 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
14.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 7 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
15.La requérante demande également une somme pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Le total des sommes indiquées est de 1 182 200 ITL.
16.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 610,56 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
17.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an.
1. Dit , par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , par cinq voix contre deux, a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral et 610,56 EUR (six cents dix euros cinquante-six centimes) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette , à l’unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions séparées suivantes : – opinion dissidente de M. Ferrari Bravo ; – opinion partiellement dissidente de M. Kovler. C.L.R. E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd’hui, mais je crois que la mesure est comble et que l’on ne peut plus se taire. Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l’arrêt Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu’en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquement” à l’exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l’Italie pour violation de l’article 6 § 1. Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l’affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n’est pas juste. Voyons brièvement pourquoi. Mon attention a été attirée, je l’avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd’hui venaient, toutes , de la même circonscription alors qu’à d’autres endroits la disposition incriminée (l’article 6 § 1) n’avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut ? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l’affaire Mario Francesco Palmieri c. Italie (requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l’on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6 décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi la première audience a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu’au 4 février 1999 (je suppose à l’initiative du greffe du tribunal) sans que personne ne proteste . A ce moment-là l’affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un règlement amiable ! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu’il n’y avait plus de différend entre les parties : 15 novembre 1999, fin de l’activité ! Y a-t-il eu un dommage pour le requérant ? A mon avis aucun.
Y a-t-il eu une activité technique pour le procès ? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l’exploit (répétées probablement dans d’autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25 000 000 lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8 850 620 lires italiennes de frais (lesquels ?). La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500 EUR pour la procédure (laquelle ?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j’aimerais bien le savoir. J’espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive, mutatis mutandis , pour la grande majorité des autres arrêts. Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés ? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d’appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d’imposer à l’Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l’Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d’autre part, le procès est si cher que l’on y recourt seulement dans des affaires de grande importance ? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l’Europe aux fins d’une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.
Tout en partageant l’opinion de la majorité de la Chambre qu’il y a eu violation de l’article 6 §1 à cause de manquement à l’exigence du « délai raisonnable » de la procédure civile et que l’Etat défendeur doit verser au requérant une somme déterminée pour frais et dépens, je ne peux pas souscrire à la décision d’allouer aussi un dommage moral pour plusieurs raisons. Dans toutes les 133 requêtes venant de Bénévent et examinées par la Chambre il s’agit de situations similaires : les requérant(e)s ayant déposé des recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge de travail, réclamèrent la reconnaissance de leur droit au versement des indemnités dues au titre, soit d’un congé parental, soit d’une pension d’invalide civil, soit d’une aide pour une personne à domicile, etc. Malgré les procédures assez longues, certains requérants ont obtenu la satisfaction de leurs demandes avant que la Cour ne se prononce sur leurs cas.
Donc la Cour aurait pu constater que l’article 41 de la Convention n’était que partiellement applicable, ou bien rejeter, comme dans l’affaire Natalina De Rosa c. Italie (n° 51123/99) faisant partie des 133 requêtes en question, les demandes de satisfaction équitable. Or, la Cour préféra raisonner en termes d’« accumulation des manquements à l’exigence du délai raisonnable » en Italie constituant « une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 §1 », peut-être en tenant compte du fait que les requêtes ont été déposées avant l’entrée en vigueur de la loi Pinto. Dans plusieurs autres affaires la Cour constata des violations beaucoup plus graves de l’article 6 §1 lors d’une procédure pénale (voir, mutatis mutandis, Daktaras c. Lituanie, n° 42095/98, du 10 octobre 2000 ; Riepan c. Autriche, n° 35115/97, jugement du 14 novembre 2000), mais rejeta la demande de satisfaction pour dommage moral, tout en allouant des sommes importantes pour frais et dépens.
C’est seulement en notant avec la constatation de la violation des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n° 1 que « le refus persistant des autorités de verser la somme due a provoqué chez le requérant angoisse et tension » (Georgiadis c. Grèce, n° 41209/98, § 39) que la Cour alloua un dommage moral à ce titre. A mon avis, la Cour aurait dû réduire, voire rejeter, dans certains cas, les dommages moraux, ou motiver davantage le raisonnement. J’ai donc voté contre cette partie du dispositif des arrêts.