AFFAIRE MARIO FIORE c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA Mario FIORE c. ITALIA (Cercetarea nr. 54294/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Mario Fiore c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto L. F emerari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Tribunalul a adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care un resortisant italian, dl Mario Fiore ( La 11 decembrie 1998, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale (precum și a Conveniei privind libertăile fundamentale). Tribunalul a fost înregistrat la 25 ianuarie 2000 sub numărul de dosar 54294/00. Reclamantul este reprezentat de domnul L. Coletta, avocat la Benevent. Guvernul italian ( Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 1 din Regulamentul de procedură). Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 19 decembrie 1968, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziei ministrului Apărării prin care a refuzat să îi acorde o pensie pe motiv că incapacitatea sa nu se datora exercitării funcțiilor sale în timpul serviciului său militar. La 10 iulie 1969, procurorul general din apropierea Curții de Conturi a prezentat grefei concluziile sale privind respingerea cererii și a solicitat stabilirea datei la care a fost pronunțată cererea. Ca urmare a descentralizării în 1994 a Curții de Conturi, dosarul a fost transmis Camerei Regionale din Campania a Curții de Conturi. La 26 noiembrie 1994, reclamantul indiqua quel intenționa să continue procedura. Ședința a avut loc la 19 iunie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 13 iunie 1997. În iulie 1998, Camera Regională din Campania a Curții de Conturi a acceptat cererea reclamantului. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Prin urmare, aceasta a durat mai mult de douăzeci și nouă de ani și șase de luni pentru o instanță. 12. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu luarea în considerare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de puțin peste douăzeci și patru de ani și 11 luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul moral 16. Reclamantul solicită 80 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 41 316,55 EUR (EUR), pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 351 786 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 5 195 758 ITL pentru cei care se află în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 20, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 41 316,55 EUR (cvartete și o mie trei sute șaisprezece euro cincizeci și cinci de cenți) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE Mario FIORE c. ITALIE

(Requête n° 54294/00)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

28/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mario Fiore c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L. F

errari Bravo

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Mario Fiore («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 décembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25

janvier

2000 sous le numéro de dossier 54294/00. Le requérant est représenté par M

e

L. Coletta, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12

avril

2001.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article

25

§

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 19 décembre 1968, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministre de la Défense refusant de lui accorder une pension au motif que son infirmité n'était pas due à l'exercice de ses fonctions pendant son service militaire.

5.

Le 10 juillet 1969, le procurateur général près la Cour des comptes déposa au greffe ses conclusions tendant au rejet de la demande et demanda la fixation de la date de l’audience.

6.

Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, le dossier fut transmis à la chambre régionale de Campanie de la Cour des comptes. Le 26 novembre 1994, le requérant indiqua qu’il souhaitait continuer la procédure. L'audience se tint le 19

juin

1997.

7.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13

juillet 1998, la chambre régionale de Campanie de la Cour des comptes fit droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 19 décembre 1968 et s’est terminée le 13 juillet 1998.

11.

Elle a donc duré plus de vingt-neuf ans et six mois pour une instance.

12.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc d’un peu plus de vingt-quatre ans et onze mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

16.

Le requérant réclame 80

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

17.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 41

316,55 euros (EUR), au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 1

351

786 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5

195

758 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2

000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 41 316,55 EUR (quarante et un mille trois cent seize euros cinquante-cinq centimes) pour dommage moral et 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président