AFFAIRE MANNA c. ITALIE

SECȚIUNEA A MANNA c. ITALIA (solicitarea nr. 54312/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Manna c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv o resortisantă italiană, M Rosa Manna ( La 13 noiembrie 1998, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( Elvira Manna, doi dintre cei șase moștenitori ai recurentei, au informat grefa că doresc să continue procedura în fața Curții. Recurenta este reprezentată de domnul Biamonte, avocat la Torano Castello (Cosence). Guvernul italian (atlanțul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 Aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 1 din Regulamentul de procedură). Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 24 noiembrie 1970, soțul recurentei a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării unei decizii a ministrului Apărării prin care a refuzat să îi acorde o pensie, pe motiv că incapacitatea sa nu se datora exercitării funcțiilor sale în timpul serviciului militar. La 22 decembrie 1973, reclamanta a depus certificatul de deces al soțului, precum și alte documente și a solicitat stabilirea datei la care a fost pronunțată. La 11 februarie 1975, reclamanta a solicitat stabilirea datei la care soțul a fost acuzat. La 6 mai 1992, procurorul general și-a prezentat concluziile. Ca urmare a descentralizării în 1994 a Curții de Conturi, la o dată nespecificată dosarul a fost transmis Camerei Regionale a Calabriei Curții de Conturi. La 19 noiembrie 1998, a avut loc deliberarea cauzei. Prin Hotărârea din 19 noiembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 3 noiembrie 1998, aprilie 2000, Camera Regională a respins cererea pe motiv că nu a fost demonstrat faptul că a existat o legătură de cauzalitate între infirmitatea sa și serviciul său militar. ÎN SPECIAL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 24 noiembrie 1970 și a luat sfârșit la 3 aprilie 2000 11. Prin urmare, a durat mai mult de douăzeci și nouă de ani și patru de luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai odată cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de douăzeci și șase de ani și opt de luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă morală 15. Cei doi moștenitori ai recurentei solicită fiecare o șaseme din suma pe care Curtea i-ar fi recunoscut-o, în general 33 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că moștenitorii în cauză ar trebui să primească suma de 16 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral, respectiv 8 000 EUR pentru fiecare dintre cei doi moștenitori. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 17. De asemenea, recurenta solicită o sumă mai mare de 6 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 1 000 EUR fiecăruia dintre cei doi moștenitori. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d Adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES DE LA CURȚA, ÎN LÂNAANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre moștenitorii recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru pagubă morală și 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicate în scris la 28 martie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE MANNA c. ITALIE

(Requête n° 54312/00)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

28/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Manna c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L. F

errari Bravo

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Rosa Manna («

la requérante

»), a saisi la Cour le 13 novembre 1998 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25

janvier

2000 sous le numéro de dossier 54312/00. La requérante est décedée le 10

février 2000. Par une lettre arrivée le 11 octobre 2000, M.

Francesco De

Lio et M

me

Elvira Manna, deux des six héritiers de la requérante, ont informé le greffe qu’ils souhaitaient poursuivre la procédure devant la Cour. La requérante est représentée par M

e

M.

Biamonte, avocat à Torano Castello (Cosence). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12

avril

2001.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article

25

§

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 24 novembre 1970, le mari de la requérante introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation d’une décision du ministre de la Défense refusant de lui accorder une pension, au motif que son infirmité n'était pas due à l'exercice de ses fonctions pendant le service militaire.

5.

Le 22 décembre 1973, la requérante déposa le certificat de décès du mari, ainsi que d’autres documents, et sollicita la fixation de la date de l’audience. Le 11

février

1975, la requérante demanda la fixation de la date de l’audience. Le 6

mai

1992, le procureur général déposa ses conclusions.

6.

Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, à une date non précisée le dossier fut transmis à la chambre régionale de la Calabre de la Cour des comptes. Le 19

novembre 1998, eut lieu la mise en délibéré de l’affaire.

7.

Par un arrêt du 19 novembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 3

avril 2000, la chambre régionale rejeta la demande au motif qu'il n’était pas démontré qu’il y avait un lien de causalité entre son infirmité et son service militaire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 24 novembre 1970 et s’est terminée le 3 avril 2000.

11.

Elle a donc duré plus de vingt-neuf ans et quatre mois pour une instance.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc de vingt-six ans et huit mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

15.

Les deux héritiers de la requérante réclament chacun un sixième du montant que la Cour lui aurait reconnu, soit globalement 33 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer aux héritiers en question la somme de 16 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral, soit 8 000 EUR pour chacun des deux héritiers.

B.

Frais et dépens

17.

La requérante demande également un montant supérieur à 6

500

000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 1 000 EUR a chacun des deux héritiers.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chacun des héritiers de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président