FABI v. ITALY

Primă secțiune DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA DECIZIE nr. 48145/99 de către Giuseppe FABI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecătorii doamnei Steiner și dl. Fribergh Registrar, având în vedere cererea depusă la 20 aprilie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl A. Barbàra, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat A.M.S. Într-o scrisoare înregistrată din 10 aprilie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 14 octombrie 1987, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 1 februarie 1988, care a fost făcută executivă la 22 aprilie 1988, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 1 februarie 1989. La 24 mai 1989, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul, iar la 18 iulie 1989 a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 25 iulie 1989. Între 25 iulie 1989 și 10 decembrie 1998, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. În conformitate cu art. 6 din Legea 431/98, procedurile de evacuare au fost suspendate până la 30 noiembrie 2000. La 11 octombrie 2000, reclamantul a efectuat un al doilea anunț cu privire la chiriașul care a solicitat-o să abandoneze sediul. La 3 noiembrie 2000, el a comunicat în legătură cu chiriașul care i-a informat că ordinul de posesie ar fi aplicat de către un judecător la 28 noiembrie 2000. La februarie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Curtea a examinat, de asemenea, această plângere în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. Guvernul afirmă că Curtea nu ar trebui să ridice o chestiune de oficiu atunci când reclamantul nu s-a plângut de aceasta. Curtea reamintește că organele din Convenția au competența de a revizui în funcție de întregile cerințe ale Convenției, circumstanțele reclamate de către un reclamant. În îndeplinirea sarcinii lor, acestea sunt libere de a atribui faptelor cazului, astfel cum se constată pe dovezile din fața lor, o caracterizare legislativă diferită de cea dată de reclamant sau, dacă este necesar, de a vedea faptele într-un mod diferit (a se vedea, Streletz, Kessler și Krenz v. Germania , § 111, Hotărârea din 22 martie 2001 [GC]. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordine a priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 48145/99

by Giuseppe FABI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27 June 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 20 April 1999,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, living in Rome. He is represented before the Court by Mr A. Barbàra, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to A.M.S.

In a registered letter of 10 April 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 14 October 1987, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 1 February 1988, which was made enforceable on 22

April 1988, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 1 February 1989.

On 24 May 1989, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 18 July 1989 he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 25 July 1989.

Between 25 July 1989 and 10 December 1998 the bailiff made fourteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

Pursuant to article no. 6 of Law 431/98, the evictions proceedings were suspended until 30 November 2000.

On 11 October 2000, the applicant served a second notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 3 November 2000, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 28 November 2000.

On February 2001, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Court has also examined this complaint under Article 1 of Protocol No.

1 of the Convention.

The Government state that the Court should not raise an issue

ex officio

when the applicant has not complained about it.

The Court recalls that the Convention organs have jurisdiction to review in the light of the entirety of the Convention’s requirements circumstances complained of by an applicant. In the performance of their task, they are free to attribute to the facts of the case, as found to be established on the evidence before them, a characterisation in law different from that given by the applicant or, if need be, to view the facts in a different manner (see,

Streletz, Kessler and Krenz v. Germany

, § 111, Judgment of 22 March 2001 [GC]. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President