CASE OF MARKASS CAR HIRE LTD v. CYPRUS

Societatea reclamantă este proprietarul și angajează cumpărătorul unei flote de vehicule înmatriculate în Cipru și licențiate ca vehicule “Z”. La 1 iulie 1996, Curtea de district din Nicosia a pronunțat hotărâre într-o acțiune civilă depusă de reclamant împotriva unei alte societăți, Diprose Ltd, de asemenea, în afacerea de închiriere de autovehicule. Curtea de District a susținut, printre altele, că reclamantul care a încheiat legal un acord cu Diprose, permițând utilizarea și exploatarea de către ultima flotă “Z” de mașini, a avut dreptul să ia posesia acestora și să le vândă în satisfacție unei datorii de 667 776 de lire cipriotă datorată de către Diprose, prin închiriere în temeiul respectivului acord, și să plătească suma rămasă în satisfacție de datorii datorate de către reclamant către o serie de bănci care au finanțat achiziționarea flotei de către solicitant. În plus, Curtea de District a ordonat ca Diprose să livreze mașinile reclamantului. Diprose a obținut o ședere de executare a hotărârii, cu condiția ca aceasta să plătească periodic anumite tranșe reclamantului pentru utilizarea vehiculelor pe care reclamantul le-a dat în trecut pentru închiriere către terți. 10. Diprose nu a menținut tranzacțiile și, ca urmare, la 8 ianuarie 1998, Curtea de District din Nicosia a permis reclamantului să colecteze vehiculele. Între timp, Diprose a fost încheiat și, prin scrisoarea din 11 februarie 1998, lichidatorul a declarat că a fost dispus să returneze vehiculele, care aparent a fost dat în mod incorect unei alte societăți, Kemtours Ltd, aparținând același grup ca Diprose, fără consimțământul reclamantului. 11. Între timp, Kemtours a instituit o procedură (acțiunea 3315/98) care solicită daune din partea reclamantului pentru încălcarea acordului pe care se presupunea că l-a încheiat la 3 februarie 1997. Kemtours a susținut că, în temeiul acordului respectiv, 127 de vehicule au fost închiriate de către solicitant, dar o serie de vehicule erau încă în posesia reclamantului. Kemtours a încercat, în continuare, să obțină o decizie care împiedică societatea reclamantă să intervină asupra activităților Kemtours în temeiul acordului și să-i ordone să le predea lui Kemtours o serie de vehicule care erau încă în posesia reclamantului. 12. În timp ce reclamantul a fost în curs de colectare a vehiculelor, Kemtours a obținut în procedură proaspătă dinaintea Curții de District din Nicosia și, în mod ex parte, o decizie interzisă care a ordonat reclamantului să livreze vehiculele respective către Kemtours. Această ordonanță a fost eliberată la 31 martie 1998 și a servit la aceeași dată la solicitant. 13. Ordinea a fost executată la 13 aprilie 1998. În această dată, avocatul reclamantului a apărut în fața instanței și a solicitat timp pentru a face apel împotriva ordinului. Curtea a stabilit cazul pentru instrucțiunile din 5 mai 1998 și apoi din nou pe 7, 20 și 25 mai pentru a permite părților să își rezolve litigiul. Curtea a invitat avocatul să depună recursul cel puțin patru zile înainte de 5 mai 1998. 14. Cu toate acestea, reclamantul a depus recursul la 5 mai 1998. Reclamantul a susținut că instanța a fost înșelată de către Kemtours, care nu a dezvăluit faptele reale ale cauzei și hotărârea și hotărârea anterioară a Curții de District. Reclamantul a invitat Curtea de District să organizeze o audiere cât mai curând posibil, având în vedere faptul că flota de mașini “Z” a valorat peste 500 000 de lire cipriote. În plus, reclamantul a susținut că utilizarea neautorizată a vehiculelor în temeiul deciziei intermediare ar implica o reducere a valorii lor și ar împiedica reclamantul să le prezinte autorităților competente pentru reînnoirea licențelor. În sfârșit, reclamantul a afirmat că nu s-a încheiat niciodată un astfel de acord cu Kemtours. 15. În timp ce părțile nu au ajuns la soluționarea cazului până la 27 mai 1998, Curtea de District a stabilit audierea pentru 8 iulie 1998. În această dată, judecătorul a oprit audierea la miezul nopții, din cauza „latării ora” și a suspendat-o până la 17 iulie 1998, în timpul pauzei de vară. Cu toate acestea, judecătorul a subliniat că va lucra în această perioadă. 16. Audierea a început la 17 iulie 1998. Potrivit reclamantului, audierea ar trebui să fi fost finalizată în aceeași lună sau la începutul lunii august 1998, însă, aceaceasta a fost suspendată în mod repetat datorită bolii fie avocatului reclamantului, fie a judecătorului care se ocupă de acest caz, precum și transferului acestuia la alte proceduri judiciare în așteptare. 18. La sfârșitul audierii din 17 iulie 1998, avocatul reclamantului a indicat cinci date în iulie în care el ar putea pune la dispoziție pentru continuarea audierii, dar avocatul reclamantului a declarat că nu va fi disponibil din cauza altor angajamente ale instanței. 19. În acest sens, la 7 și 9 septembrie 1998 s-au ordonat perturbări (pentru că avocatul reclamantului trebuia să facă o operațiune), 5 noiembrie 1998, 12 noiembrie 1998, 17 decembrie 1998 (datorită lipsei de timp a instanței și a bolii avocatului pentru reclamant), 7 ianuarie 1999, 14 ianuarie 1999, 25 februarie 1999 (pentru care data a fost auzită de un alt judecător pentru că judecătorul care se ocupă de acest caz a fost bolnav), 18 martie 1999, 22 aprilie 1999, 13 mai 1999, 2 iunie 1999, 17 iunie 1999, 1 iulie 1999, 6 iulie 1999, și 9 și 10 septembrie 1999. 20. La 27 aprilie 1999 și ca urmare a repetării amânărilor, reclamantul a depus o cerere de certiorari și interzicerea Curții Supreme. A solicitat anularea ordinii interioare din cauza întârzierii excesive în cadrul procedurii în fața Curții de District. Reclamantul a susținut, de asemenea, că instanța și-a depășit competența cu privire la o chestiune de construcție care implică art. 9 din Legea de procedură civilă. La 27 mai 1999, Curtea Supremă a refuzat cererea. În aceeași dată, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii și, prin intermediul unei scrisori adresate președintelui Curții Supreme, l-a invitat să accelereze procedura. 21. În urma unei scrisori ale avocatului reclamantului, care s-a plâns de întârzierea procedurii, președintele Curții de District a atribuit cazul unui nou judecător la 10 iunie 1999. 22. Între timp, la 21 aprilie 1999, Kemtours a solicitat o ordonanță de încarcerare a administratorilor reclamantului pentru dispreț de ordinul interimar din 31 martie 1998. Inițial stabilită pentru 2 iunie 1999, a fost suspendată audierea până la 17 iunie și apoi până la 6 iulie 1999, din cauza relevanței directe a acestor proceduri față de cele referitoare la ordinul interimar. Datorită retragerii de vară, ambele seturi de proceduri au fost stabilite pentru audierea la 9 și 10 septembrie 1999. 23. La 9 septembrie 1999, Curtea de District a hotărât că audierea referitoare la ordinul interimar ar trebui să precede audierea de dispreț. Audierea a început la 10 septembrie și a fost suspendată până la 30 septembrie și apoi până la 8 octombrie, deoarece avocatul reclamantului nu a reușit să cheme un martor pe care dorește să îl cheme pentru a da dovezi. Audierea a continuat la 8 și 20 octombrie, dar la 27 octombrie a fost suspendată până la 9 noiembrie 1999 la cererea avocatului reclamantului. Curtea a respins obiecția avocatului reclamantului din cauza faptului că a fost acordată suspendarea pentru a permite cealaltă parte să pregătească un document care ar accelera procedura. Audierea a continuat la 9, 12 și 18 noiembrie 1999 și Curtea a auzit șase martori. 24. La 3 decembrie 1999, când audierea urma să fie reluată, avocatul reclamantului a cerut o suspendare deoarece starea sa de sănătate rea a cerut o operațiune în străinătate. Continuarea audierii a fost stabilită pentru 22 decembrie 1999. 25. La 9 decembrie 1999, data în care au avut loc audierea în cadrul procedurii de dispreț, Curtea de District a ordonat din nou o suspendare până la 14 ianuarie 2000 și apoi până la 24 ianuarie, deoarece avocatul reclamantului a fost spitalizat în străinătate. Cu toate acestea, în urma unui protest al avocatului reclamantului, Curtea a afirmat că nu va fi acordată nici o nouă cerere de amânare. 26. La 21 ianuarie 2000, Curtea de District a suspendat din nou audierea până la 28 februarie 2000, pentru a acorda timp avocatului nou desemnat pentru ca reclamantul să se familiarizeze cu cazul. Avocatul reclamantului nu a contestat pentru că a afirmat că avea alte angajamente în instanță. 27. Audierea a reluat la 28 februarie 2000 cu mărturiile de doi martori, aducând astfel la opt martori totali auziți. La 17 martie 2000, părțile au făcut adresele finale. 28. Prin hotărârea din 11 mai 2000, Curtea de District a susținut că ordinul interimar nu mai era în vigoare. Acesta a declarat nul și nul pentru că reclamantul nu și-a demonstrat acuzațiile; de asemenea, la pagina 16 a hotărârii, a declarat că eșuarea Kemtour de a depune declarația de reclamație pe o perioadă de doi ani nu a putut fi atribuită bolii avocatului. 29. Secțiunea 4 din Cap. 6 (Procedură civilă) se citește după cum urmează: „Curtea poate, în orice moment, în timpul unei acțiuni în așteptare, să dispună de o ordonanță de ...preservare, custodie, vânzare, detenție sau inspecție a oricărui bun fiind obiectul acțiunii sau de o ordonanță de prevenire a pierderilor, prejudiciilor sau a prejudiciilor care, în afară de a face ordinea, ar putea fi ocazionate oricărei persoane sau bunuri, în așteptarea unei hotărâri finale cu privire la o anumită chestiune care afectează o astfel de persoană sau proprietate sau în așteptarea executării hotărârii.” 30. Secțiunea 9 din capitolul 6 (Procedură Civil) citește după cum urmează: „(1) Orice ordine pe care instanța are competența de a face poate fi, după dovadă de urgență sau de alte circumstanțe speciale, în aplicarea oricărei părți la acțiune fără notificare către cealaltă parte. (2) Înainte de a face o astfel de procedură fără notificare, instanța solicită persoanei care solicită o recunoaștere, cu sau fără garanții sau garanții pe care le consideră adecvate, ca garanție pentru a fi răspunzător în daune față de persoana împotriva căreia se solicită ordonanța. (3) Nici o astfel de ordine făcută fără notificare nu rămâne în vigoare pentru o perioadă mai lungă decât cea necesară pentru notificarea acesteia pentru toate persoanele afectate de aceasta și permițându-le să apară în fața instanței și să se opună la aceasta; și fiecare astfel de ordine încetează să fie în vigoare la sfârșitul perioadei respective, cu excepția cazului în care instanța, după auzirea părților sau a oricărui dintre ele, se îndreaptă în alt mod; și fiecare astfel de hotărâre va fi tratată în acțiune, după cum consideră justă instanța. În unele hotărâri recente, Curtea Supremă a decis că procedura de decizie a unei hotărâri interioare eliberată pe o bază ex-partie este excepțională și, prin urmare, trebuie tratată și tratată ca o chestiune de urgență. În două cazuri, Curtea Supremă a hotărât că o astfel de ordonanță trebuie să fie îndeplinită în termen de două până la patru zile și să fie adusă în fața judecătorului pentru proces în termen de șapte zile (juri din 25 iunie 1999 și 10 septembrie 1999). Curtea Supremă a constatat că perioadele de 17 și 21 de zile pentru a îndeplini ordinul și a oferi cealaltă parte o oportunitate de a se opune, au fost excesive. În cazul SPE Agias Fylas v. Christoforou (alegerea din 4 octombrie 1999), Curtea Supremă a hotărât că, în cazul în care o instanță a emis o decizie ex parte care nu este urgentă, aceasta va fi anulată pentru excesul de competență.