Această hotărâre a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul de procedură al Curții printr-o hotărâre pronunțată la 2 octombrie 2003 STRASBURG 4 iulie 2002 DEFINITIVF 04/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție. În cauza Andrea Corsi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Tulkens, dnii Bonello Lorenzen mei Vaj La originea cauzei se află o cerere (nr. 4221/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Andrea Corsi ( Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Iorio, avocat în Baroul de la Roma.
Guvernul italian ( Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (2) ] 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. În noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni reformulate [art. 52 alineatul (1) ]. Printr-un act din 9 iulie 1992, Parchetul din Roma l-a informat pe reclamant că a fost adusă o acuzație de sfidare împotriva sa și l-a invitat să se prezinte la 17 iulie 1992 pentru a fi interogat.
Acest act a fost notificat reclamantului la 10 iulie 1992. 10. La 20 ianuarie 1993, Parchetul din Roma l-a trimis în judecată pe reclamant în fața instanței judecătorești din același oraș. La data de 8 ianuarie 1996, reclamantul a numit un avocat și a solicitat o retrimitere de la inculpat, din cauza unui impediment al acestuia din urmă. Procedura a fost amânată la data de 6 iunie 1996, data la care a fost audiat un martor și reclamantul a făcut declarații spontane. noiembrie 1996, cauza a fost din nou suspendată din cauza unui impediment al avocatului reclamantului. 12. La 12 februarie 1997, procedura a fost retrimisă la 25 februarie 1997 deoarece procesul-verbal al ședinței din 22 februarie noiembrie 1996 nu a fost notificat avocatului reclamantului.
În ziua următoare, cauza a fost amânată, din cauza unei greve a asistenților judiciari. La 3 martie 1997, după examinarea unui martor și a reclamantului, părțile și-au prezentat pledoaria. 13. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 18 martie 1997, În martie 1997, judecătorul judecător din Roma l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de o lună de închisoare. 14. La 27 noiembrie 1997, dosarul a fost transmis instanței din Roma. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1998, instanța de apel a reieșit că faptele care constituiau încălcarea dreptului comunitar erau prevăzute începând cu data de 6 octombrie 1997 și pronunțat un refuz. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE.
16. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 17… Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 iulie 1992, data la care reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa, și se încheie la 12 ianuarie 1998, cu ocazia pronunțării hotărârii judecătorești din Roma.
19. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, șase luni și două zile pentru două grade de jurisdicție. Caracter rezonabil al procedurii 20. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care a avut loc o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [G.C.], nr. 25444/94, 67, CEDH 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). 21. În speță, Curtea constată că nu este vorba despre o cauză complexă și că două ședințe au fost retrimise din cauza neajunsurilor avocatului reclamantului în perioada 8 ianuarie 1996-6 iunie 1996 și în perioada 22 iunie 1996 noiembrie 1996 la 12 februarie 1997, adică o întârziere de șapte luni.
Cu toate acestea, Curtea constată o perioadă importantă de inactivitate imputabilă instanțelor naționale : din 20 ianuarie 1993, în cazul în care reclamantul a fost trimis în judecată la data de 10 ianuarie 1996, data prevăzută pentru prima ședință. Nicio explicație pertinentă a acestui termen, care a condus la o întârziere de aproximativ trei ani, a fost furnizată de guvern. 22. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că: 23 În consecință, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
25. Recurentul susține că a trimis o cerere de satisfacție echitabilă la 27 martie 2001 și a formulat o cerere din 26 aprilie 2002. 26. Curtea constată că nu a fost primit niciun document după decizia privind admisibilitatea și că, de altfel, nicio confirmare de primire a grefei nu a fost anexată pentru a demonstra că scrisoarea a fost primită în mod corespunzător. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că … Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
AFFAIRE Andrea CORSI c. ITALIE (Requête n° 42210/98) ARRÊT Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour par un arrêt prononcé le 2 octobre 2003 STRASBOURG 4 juillet 2002 DÉFINITIF 04/10/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Andrea Corsi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens, MM. G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Z agrebelsky , juges, et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 juin 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 42210/98) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Andrea Corsi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 9 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté devant la Cour par M e P. Iorio, avocat au barreau de Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
3.Le requérant alléguait que la durée d’une procédure pénale dirigée contre lui ne répondait pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.Par une décision du 15 mars 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT
8. Le 13 avril 1990, un agent de police porta plainte contre le requérant pour outrage et menaces.
9.Par un acte du 9 juillet 1992, le parquet de Rome informa le requérant qu’une accusation d’outrage avait été portée à son encontre et l’invita à se présenter le 17 juillet 1992 afin d’être interrogé. Cet acte fut notifié au requérant le 10 juillet 1992.
10.Le 20 janvier 1993, le parquet de Rome renvoya le requérant en jugement devant le juge d’instance de cette même ville. Le 17 juillet 1995, le requérant fut informé qu’une audience avait été fixée au 10 janvier 1996.
11.Le 8 janvier 1996, le requérant nomma un avocat et demanda un renvoi de l’audience, en raison d’un empêchement de ce dernier. La procédure fut ajournée au 6 juin 1996, date à laquelle un témoin fut entendu et le requérant fit des déclarations spontanées. Le 22 novembre 1996, l’affaire fut à nouveau ajournée en raison d’un empêchement de l’avocat du requérant.
12.Le 12 février 1997, la procédure fut renvoyée au 25 février 1997 car le procès-verbal de l’audience du 22 novembre 1996 n’avait pas été notifié à l’avocat du requérant. Le jour venu, l’affaire fut ajournée, en raison d’une grève des assistants judiciaires. Le 3 mars 1997, après l’examen d’un témoin et du requérant, les parties présentèrent leurs plaidoiries.
13.Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18 mars 1997, le juge d’instance de Rome condamna le requérant à une peine d’un mois d’emprisonnement.
14.Le requérant interjeta appel.
15.Le 27 novembre 1997, le dossier fut transmis à la cour d’appel de Rome. Par un arrêt du 12 janvier 1998, la cour d’appel observa que les faits constitutifs de l’infraction étaient prescrits depuis le 6 octobre 1997 et prononça un non-lieu. EN DROIT I.
16. Le requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »
17.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et souligne que la durée de la procédure s’explique principalement par le comportement du requérant. A. Période à prendre en considération
18.La période à considérer a débuté le 10 juillet 1992, date à laquelle le requérant a été informé de l’accusation portée à son encontre, et s’est terminée le 12 janvier 1998, lors du prononcé de l’arrêt de la cour d’appel de Rome.
19.Elle a donc duré cinq ans, six mois et deux jours pour deux degrés de juridiction. B. Caractère raisonnable de la procédure
20.Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Pélissier et Sassi c. France [G.C.], n° 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, et Philis c. Grèce (n° 2) du 27 juin 1997, Recueil 1997-IV, p. 1083, § 35).
21.En l’espèce, la Cour constate qu’il ne s’agissait pas d’une affaire complexe et que deux audiences furent renvoyées en raison des empêchements de l’avocat du requérant du 8 janvier 1996 au 6 juin 1996 et du 22 novembre 1996 au 12 février 1997, soit un retard de sept mois. Toutefois, la Cour relève une importante période d’inactivité imputable aux juridictions nationales : du 20 janvier 1993, lorsque le requérant fut renvoyé en jugement, au 10 janvier 1996, date prévue pour la première audience. Aucune explication pertinente de ce délais, qui a entraîné un retard d’environ trois ans, n’a été fournie par le Gouvernement.
22.Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l’on ne saurait considérer comme « raisonnable » une durée globale de cinq ans, six mois et deux jours pour deux degrés de juridiction.
23.Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
24. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
25.Le requérant soutient avoir envoyé une demande de satisfaction équitable le 27 mars 2001 et en formule une datée du 26 avril 2002.
26.La Cour observe qu’aucun document n’a été reçu par le greffe après la décision sur la recevabilité et que, du reste, aucun accusé de réception du greffe n’a été joint tendant à démontrer que la lettre était bien parvenue. Partant, étant donné l’absence de réponse dans les délais fixées à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer au requérant de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juillet 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président