AFFAIRE PACE ET AUTRES c. ITALIE

A DOUA SECȚIUNEA PACE ȘI ALTE C. ITALIA (Cercetarea nr. 44351/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pace și altele c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domni. J.-P. Costa președinte Ferrari Bravo, Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și al dlui T.L. E Arly, grefier adjunct de secțiune, După ce ați deliberat în camera Consiliului la 25 iunie 2002, înmânați hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv cetățeni italieni, dle Mes. Marianna Pace, Eusapia Tarricone, Maria Grazia Tarricone și Luciana Tarricone și dl Pasquale Tarricone, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 18 septembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44351/98. Reclamanții sunt reprezentați de domnul G. Romano, avocat în Benevent. Guvernul italian (atractul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. La 3 decembrie 1987, dl T. a depus recurs la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Campania pentru a obține reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului ținând cont de o indemnizație suplimentară specială. În aceeași zi, dl T. a prezentat o cerere de stabilire a datei ședinței. La 3 februarie 1998, dl T. a prezentat o cerere de obținere de urgență a stabilirii datei ședinței. În urma decesului dlui T., la 4 iulie 1998, reclamanții în calitate de titulari de drept s-au constituit în procedură. printr-o hotărâre din 22 septembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 8 octombrie 1998, Tribunalul Administrativ Regional a declarat încetarea procedurii în litigiu în temeiul articolului 4 din Legea nr. 87 din 1994, având ca obiect reevaluarea indemnizației de încheiere a contractului cu indemnizația suplimentară specială. În conformitate cu articolul menționat anterior, procedurile pendinte la data intrării în vigoare a acestei legi sunt declarate din oficiu stinse cu compensația cheltuielilor de judecată. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamanții susțin că, în conformitate cu o circulară a administrației competente și pentru a obține noul calcul, trebuie să demonstreze că instanța a pronunțat încetarea procedurii. 10. Guvernul se opune acestei teze și contestă această necesitate în măsura în care consideră că, în cazul în care circulara ar putea sugera o astfel de obligație, aceasta ar fi putut fi atacată pentru ilegalitate în fața instanțelor interne. Potrivit guvernului, reclamanții nu ar fi putut pretinde că sunt victime ale unor astfel de infracțiuni. În cazul în care hotărârea instanței ar fi avut loc înainte de legea din 6 februarie 1994, instanța nu ar fi putut decât să respingă cererea reclamanților. În plus, și presupunând că se poate considera că reclamanții ar trebui să aștepte cu nerăbdare să primească hotărârea instanței care constată încetarea procedurii, reclamanții nu ar fi avut niciun interes și, prin urmare, nu ar fi putut să se preocupe de victime. De la intrarea în vigoare a acestei legi din 1994, în măsura în care acestea ar fi trebuit să ia o hotărâre pentru a obține noul calcul și durata procedurii nu ar fi fost nejustificate. 11. Curtea nu vede cum ar fi trebuit să atace circulara administrativă a priori accelerează lucrurile din punctul de vedere al reclamanților în măsura în care acestea ar fi trebuit să aștepte din nou o decizie a instanței administrative care ar fi putut fi ulterioară celei privind prima acțiune și consideră că reclamanții aveau, prin urmare, un interes să aștepte pronunțarea hotărârii pentru a putea solicita un nou calcul administrației. 12. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamanții nu ar putea să se declare victime ale procedurii, Curtea amintește că astfel de argumente ar trebui invocate înainte de examinarea admisibilității cererii (a se vedea, printre altele, Hotărârile Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 31, § 57, Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 13, § 27), și România [GC], nr. 28342/95, § 52 și 53, CEDO 1999-VII. Cu toate acestea, guvernul a formulat acest argument pentru prima dată la 23 aprilie 2001, după decizia Curții din 29 februarie 2000 de declarare a cererii admisibile; prin urmare, există o obligație. 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 decembrie 1987 și s-a încheiat la 8 octombrie 1998 14. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri de la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 16. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită 40 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea consideră că fiecărui reclamant 2 800 de euro (EUR) trebuie să i se acorde pentru prejudiciul moral. Costă și cheltuieli de judecată 20. Solicită, de asemenea, 21 774 960 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 300 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 22. Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fie stabilită pe cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 800 EUR (două mii opt sute de euro) pentru daune morale și 300 EUR (trei sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată; respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE PACE ET AUTRES c. ITALIE

(Requête n° 44351/98)

ARRÊT

STRASBOURG

9 juillet 2002

DÉFINITIF

09/10/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Pace et autres c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Ferrari Bravo,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de M. T.L. E

arly,

greffier adjoint de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 juin 2002,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M

mes

Marianna Pace, Eusapia Tarricone, Maria Grazia Tarricone et Luciana Tarricone et M.

Pasquale Tarricone («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 18 septembre 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44351/98. Les requérants sont représentés par M

e

G. Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29

février

2000.

EN FAIT

3.

Le 3 décembre 1987, M. T. déposa un recours au greffe du tribunal administratif régional de Campanie visant à obtenir la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat en tenant compte d'une indemnité complémentaire spéciale.

4.

Le même jour, M. T. présenta une demande tendant à ce que la date de l'audience fût fixée.

5.

Le 3 février 1998, M. T. présenta une demande tendant à obtenir en urgence la fixation de la date de l'audience.

6.

Suite au décès de M. T., le 4 juillet 1998 les requérants en qualité d'ayants droit se constituèrent dans la procédure.

7.

Par un jugement du 22 septembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 8

octobre

1998, le tribunal administratif régional déclara l'extinction de la procédure litigieuse aux termes de l'article 4 de la loi n°

87 de 1994, ayant pour objet la réévaluation de l'indemnité de fin de contrat avec l'indemnité complémentaire spéciale. Selon ledit article, les procédures pendantes à la date d'entrée en vigueur de cette loi, sont déclarées d'office éteintes moyennant compensation des dépens.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Les requérants soutiennent qu'ils devaient, conformément à une circulaire de l'administration compétente et afin d'obtenir le nouveau calcul, démontrer que le tribunal avait prononcé l'extinction de la procédure.

10.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et conteste cette nécessité dans la mesure où il estime que, si la circulaire pouvait laisser entendre une telle obligation, elle aurait pu être attaquée pour illégalité devant les juridictions internes. Selon le Gouvernement les requérants ne pourraient se prétendre «

victimes

» de la longueur de la procédure puisque cette durée leur a permis d'obtenir ce qu'une procédure rapide leur aurait nié. En effet, si la décision du tribunal était intervenue avant la loi du 6 février 1994, le tribunal n'aurait pu que rejeter la demande des requérants. En outre, et à supposer que l'on puisse considérer que les requérants devaient bien attendre d'avoir le jugement du tribunal constatant l'extinction de la procédure, les requérants n'auraient eu un intérêt et ne pourraient donc se prétendre «

victimes

» qu'à partir de l'entrée en vigueur de cette loi de 1994, dans la mesure où il leur aurait fallu le jugement pour obtenir le nouveau calcul et la durée de la procédure ne serait alors pas déraisonnable.

11.

La Cour ne voit pas comment le fait d'attaquer la circulaire administrative aurait

a priori

accéléré les choses du point de vue des requérants dans la mesure où il leur aurait fallu à nouveau attendre une décision du tribunal administratif qui aurait pu être postérieure à celle concernant le premier recours. Elle considère que les requérants avaient donc un intérêt à attendre le prononcé du jugement pour pouvoir demander un nouveau calcul à l'administration.

12.

Quant à l'argument selon lequel les requérants ne pouvaient se prétendre «

victimes

» de la procédure, la Cour rappelle que pareils arguments devraient être soulevés avant l'examen de la recevabilité de la requête (voir, parmi d'autres, les arrêts

Campbell et Fell c. Royaume-Uni

du 28 juin 1984, série A n° 80, p. 31, § 57,

Artico c. Italie

du 13 mai 1980, série A n° 37, p.

13, § 27, et

Brumãrescu c. Roumanie

[GC], n° 28342/95, §§ 52 et 53, CEDH 1999-VII). Or, le Gouvernement a formulé cet argument pour la première fois le 23

avril 2001, après la décision de la Cour du 29

février 2000 déclarant la requête recevable. Il y a donc forclusion.

13.

La période à considérer a débuté le 3 décembre 1987 et s'est terminée le 8 octobre 1998.

14.

Elle a donc duré plus de dix ans et dix mois pour une instance.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Les requérants réclament chacun 40 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

19.

La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 2

800

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

Les requérants demandent également 21 774 960 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 300 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

22.

La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l'Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 800 EUR (deux mille huit cents euros) pour dommage moral et 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement ;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2002, en application de l'article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président