SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64713/01 prezentate de Giovanni MONTERA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LEGATE (secțiunea I), care are loc la 9 iulie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botousarova Levits, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 decembrie 2000, după ce a intenționat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Giovanni Montera, este un cetățean italian, născut în 1932 și rezident la Reggio de Calabria. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Miccoli, avocat la Reggio de Calabria. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Înainte de a se pensiona, reclamantul a fost un magistrat al Curții de Casație. În mai multe rânduri au fost deschise proceduri disciplinare împotriva sa. În 1996 și 1997, Consiliul Suprem al Magistraturii (în continuare, La 26 iulie 2000, o comisie parlamentară responsabilă de anchetarea fenomenului mafiei și a altor organizații criminale similare (comisie interdicțională din partea Uniunii Europene) (numită în continuare "comisia parlamentară" A aprobat cu majoritate de voturi un raport privind stadiul luptei împotriva crimei organizate din Calabria, iar paginile 80-90 din raport conțin trimiteri la solicitant, în special în ceea ce privește relațiile existente dintre acesta din urmă și un anumit X, membru al unei asociații a răufăcătorilor din Calabria. Comisia parlamentară a precizat că aceste relații au făcut obiectul unor proceduri penale și disciplinare, încheiate cu relaxarea reclamantului și a decis să publice, într-o notă de subsol, o scrisoare în care reclamantul își prezenta apărarea. Comisia parlamentară a arătat în special că relațiile în cauză fuseseră analizate într-o ordonanță de clasificare a urmăririlor penale emisă de judecătorul investigațiilor preliminare din Messina la 18 decembrie 1995, menționând în special declarațiile notarului Z. Pe de altă parte, reclamantul însuși declarase că îl cunoștea pe X, precizând că acesta din urmă, deși a fost acuzat de o crimă, fusese achitat ulterior. Această crimă - a revăzut comisia parlamentară - fusese comisă împotriva W, unul dintre liderii criminalității organizate italiene, și ar fi trebuit să fie judecată apoi de curtea de judecată a Reggio de Calabria, la momentul respectiv prezidată de reclamant. Printr-o ordonanță din 25 iunie 1982, aceasta a decis să suspende procedura împotriva unuia dintre inculpați, cumnatul lui X. La 25 martie 1992, Y, noul președinte al instanței de judecată, a revocat ordonanța din 25 iunie 1982, observând că faptul că inculpatul a fost de mult timp pe fugă nu a fost un element care ar putea duce la concluzia că a decedat. Comisia parlamentară a citat apoi declarațiile făcute de Y în această privință, nota că reclamantul a încheiat cu X un contract pentru achiziționarea unui teren și că judecătorul investigațiilor preliminare ale Messinei excludea existența unor fapte delicvente în relațiile dintre solicitant și X, subliniind în același timp că acestea se refereau la două persoane ale căror roluri în societate ar fi trebuit să fie opuse. Comisia parlamentară se referă, de asemenea, la procedurile disciplinare inițiate împotriva reclamantului, care se refereau în special la relațiile pe care acesta le-ar fi avut cu anumite persoane - printre care X - acuzate sau suspectate de activități legate de Mafia. Raportul comisiei parlamentare menționează un fragment lung din această decizie de clasificare, din care reiese că cel puțin o întâlnire a avut loc între reclamant și X. Deși inoportună, aceasta nu constituia o relație de curtoazie și nu putea justifica adoptarea de sancțiuni disciplinare. Comisia parlamentară a subliniat faptul că nu a examinat o circumstanță menționată de Z, și anume că X ar fi solicitat reclamantului mai degrabă să aresteze (...) reclamațiile aduse anumitor magistrați din Reggio de Calabria. Aceste acuzații ale lui Z, considerate generale și nespecifice, au fost clasate de judecătorul investigațiilor preliminare din Messina la data de 29 februarie 1996. Cu toate acestea, comisia parlamentară a observat că nu reiese din dosar că, în cadrul acestei proceduri penale, s-au realizat controale specifice cu privire la grava afirmație a lui Z. Comisia parlamentară a reamintit, în cele din urmă, că a fost deschisă o procedură de transfer din oficiu împotriva reclamantului și a fost clasată la 22 mai 1996 pe motiv că reclamantul ar fi trebuit oricum să părăsească Reggio de Calabria. La paginile 129 și 130 din raportul său, Comisia parlamentară a citat anumite declarații ale lui Y. Acestea se refereau la experiența sa de magistrat din Messina, orașul în care a trebuit să renunțe la mai multe forme de viață socială, pentru a evita presiunile și cererile legate de activitatea sa de judecător, în măsura în care aceasta afecta mafia, politicienii sau antreprenorii locali. Y și-a încheiat expoziția după cum urmează: După aceea, [Y] a găsit într-un sertar ascuns (...) procesul privind uciderea [W] (...), cea mai importantă crimă a mafiei comisă în Calabria ; a fost uitat într-un sertar, a fost suspendat. S-a descoperit că, probabil, zidărie a avut o parte în acest proces. Prin aceasta, nu vreau să spun că este tragic că, în această realitate forțele răului pot utiliza pentru scopuri deturnate, de asemenea, acest tip de asociere, care urmărește obiective legitime obiectiv (...) Comisia parlamentară a declarat că împărtășește cerința, exprimată de Y, de a nu confunda zidărie nelegitimă cu zidărie autentică, și anume cea care fusese democratică și antifascistă. Raportul comisiei parlamentare a fost apoi făcut public și a făcut obiectul articolelor din ziare și din anumite emisiuni de televiziune. Copii ale raportului au fost trimise către numeroase instituții publice, cum ar fi președintele Republicii, administrațiile locale (regiuni, provincii, comune) și birourile judiciare. Cu toate acestea, chiar și înainte de data aprobării raportului (26 iulie 2000), cel puțin două ziare italiene au făcut trimiteri la conținutul său. În special, la 4 iulie 2000, el corriere della va publica un articol intitulat "Declarația de la "Andrangheta" [organizația de tip mafiot înrădăcinată în Calabria] nu este un restant arhaic În ediția sa din iunie/iulie 2000, revista "El dibatito" a publicat un articol lung intitulat "Alesul răufăcătorilor." În măsura în care se referă la reclamant, acest articol se citește astfel mai dezgustător este referirea la comisia în landuri a relațiilor dintre [X] și fostul magistrat al instanței de recurs a lui Reggio, dl Montera După ce a citat un pasaj din proiectul de raport, articolul a continuat după cum urmează: Conform informațiilor pe care le am, raportul mic al domnilor, profesioniștii mafiei, este complet greșit. Este adevărat, dimpotrivă, că nu numai că Montera a fost relaxată de magistratura Messinei de calomniile aduse împotriva lui, dar a refuzat, în fața martorilor încă vii, scuzele pe care notarul Z a încercat să i le prezinte înainte de a se sinucide. Cu magistrați și soții de magistrați complotând împotriva altor magistrați cinstiți? Cum se face că Z dispunea de numerele de telefon ale unor magistrați? La telefon Z vorbea și despre testamente cu unii magistrați. Cine și de ce s-a sinucis Z tocmai în momentul în care notarul, fiind conștient de faptul că a fost uzat, a decis să scoată gunoiul din coșul de gunoi? (...) Din întâmplare, Z întreținea relații nu cu Montera, ci cu magistrații Parchetului Național pentru Lupta Mafiei? Cu membri ai MSC 25 august 2000 El Corriere della va fi a publicat o scrisoare din partea reclamantului prin care acesta din urmă a făcut precizări cu privire la un articol referitor la acesta publicat la 23 august 2000. Pe de altă parte, după ce a aflat că comisia parlamentară dezbate chestiuni care ar fi putut fi abordate, reclamantul a solicitat, începând cu 28 iunie 2000, să fie ascultat, să trimită scrisori, de asemenea, președintelui Republicii Italiene și președintelui Senatului și al Camerei Deputaților. Cu toate acestea, la 2 octombrie 2000, reclamantul a prezentat un memoriu în care a contestat anumite afirmații referitoare la acest raport. La art. 68 alineatul (1) din Constituție recunoaște imunitatea senatorilor și deputaților. Această dispoziție este astfel formulată Membrii Parlamentului nu pot fi chemați să justifice opiniile și voturile exprimate în exercitarea funcțiilor lor. Curtea Constituțională a precizat că deliberarea unei Camere legislative prin care se afirmă că comportamentul unuia dintre membrii săi intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate mai sus împiedică sau continuă orice procedură penală sau civilă care vizează stabilirea răspunderii parlamentarului în cauză și obținerea reparării daunelor suferite (hotărârile n 1150 din 1988, 129 din 1996 și 265 din 1997. Comisia parlamentară d a investiga În conformitate cu art. 82 din Constituție, fiecare cameră [legislativă] poate dispune anchete asupra unor chestiuni de interes public. În acest scop, Comisia numește o comisie compusă din membrii săi și formată astfel încât să respecte proporționalitatea între diferitele grupuri [vorbești]. Comisia investighează investigațiile și interogările cu aceleași competențe și limite ale autorităților judiciare Comisia responsabilă de anchetarea fenomenului mafiei și a altor organizații similare a fost creată prin Legea nr. 509 din 1 octombrie 1996. În sensul articolului 82 din Constituție, se instituie, pe durata celei de a XIII-a legislaturi, o comisie parlamentară de anchetă privind fenomenul mafiei, care va avea ca sarcină verificarea executării legii n 646 din 13 septembrie 1982 [dispoziții privind măsurile de prevenire cu caracter patrimonial și crearea unei comisii parlamentare anterioare privind fenomenul mafiei] (...) și a altor legi de stat, precum și a directivelor Parlamentului, cu referire la fenomenul mafiot să stabilească dacă legislația în vigoare este adecvată, formulând propunerile cu caracter legislativ și administrativ considerate oportune pentru a face mai coordonată și mai eficientă inițiativa de la nivel național, regiunile și organele locale și mai adecvate acordurile internaționale privind prevenirea activităților infracționale, asistența și cooperarea judiciară stabilirea și evaluarea naturii și caracteristicilor mutațiilor și transformărilor fenomenului mafiot și a tuturor conexiunilor sale să informeze Parlamentul la sfârșitul lucrărilor sale, precum și de fiecare dată când aceasta consideră oportun, și cel puțin o dată pe an. Comisia efectuează investigații și examinări cu aceleași puteri și limite ale instanțelor judiciare La art. 22 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al comisiei de anchetă este astfel formulat atunci când comisia dorește să informeze Parlamentul în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (d) din Legea nr. 509 din 1 octombrie 1996, președintele pregătește un proiect de raport sau îl însărcinează pe unul dintre membrii [comisiei] să pregătească unul. Proiectul este prezentat de președinte sau de raportor într-o ședință ad hoc. . Documentul [în discuție] poate fi divulgat numai după o deliberare a comisiei. În cazul în care documentul este divulgat înainte de deliberarea comisiei, președintele informează președinții celor două camere ale Parlamentului (...) GrieFS Invocând art. 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de procedura urmată de comisia parlamentară pentru aprobarea raportului său și de o încălcare a principiilor prezumției de nevinovăție și a ne bis in idem invocând art. 6 alin. (2) și (8) din Convenție, reclamantul se plânge de divulgarea raportului comisiei parlamentare. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul solicită să nu dispună, în dreptul italian, de nicio acțiune eficientă pentru a contesta procedura urmată de comisia parlamentară și afirmațiile conținute în raportul acesteia. Reclamantul consideră că procedura în fața comisiei parlamentare a fost inechitabilă și a încălcat principiile prezumției de nevinovăție și ale ne bis in idem . Acesta: art. 6 alineatele (1), (2) și (3) din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale. să se apere pe sine sau să aibă dreptul de a-și adresa un susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un pledant, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției sunt interogat sau interogat martorii în cauză și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză. Reclamantul subliniază că nu a avut posibilitatea de a fi ascultat de comisia parlamentară și de a se apăra, personal sau prin intermediul unui avocat ales de aceasta, de acuzații Pe de altă parte, acestea din urmă nu ar fi fost comunicate în prealabil, iar reclamantul nu ar fi putut nici să interogheze martorii acuzați, nici să prezinte mărturii sau alte dovezi în cazul descărcării sale de gestiune. În plus, reclamantul consideră că comisia parlamentară, alcătuită din reprezentanți ai partidelor politice, nu era un tribunal. De asemenea, reclamantul se plânge de faptul că a fost "închis" de comisia parlamentară pe baza afirmațiilor unor mafioți remunerați, fără a ține seama de hotărârile Forumului și de instanțele judiciare de clasare a procedurilor penale și disciplinare împotriva sa. Acest lucru ar fi încălcat principiul ne bis in idem . Reclamantul a subliniat în cele din urmă că declarațiile lui Z și Y ar fi false, calomniatoare și inspirate de sentimente de răzbunare. Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă art. 6 din convenție trebuie să se aplice procedurii în fața comisiei parlamentare, altfel spus a verificat dacă a fost pronunțată în această procedură asupra unui drept civil al reclamantului sau asupra unei Pentru a decide dacă o acuzație în materie penală este în joc în sensul Convenției într-un anumit caz, este important mai întâi să se știe dacă textul care definește În conformitate cu tehnica juridică a statului pârât, este necesar să se examineze apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, în sensul obișnuit al termenilor săi și al dreptului statelor contractante, natura (a se vedea Hotărârea Garyfallou AEBE din 24 septembrie 1997, Rec., p. 1830, punctul 32, și Hotărârea Kadubec c. Slovacia din 2 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2529, punctul 50). În speță, procedura de investigare parlamentară a vizat stabilirea și evaluarea naturii și a caracteristicilor mutațiilor și transformărilor fenomenului mafiot. Comisia parlamentară a fost însărcinată sau să decidă dacă reclamantul a săvârșit o încălcare sau să pronunțe sancțiuni formale împotriva sa. Curtea amintește că este posibil ca o persoană să fie acuzată. În sensul articolului 6 din convenție, chiar dacă dreptul intern nu prevede nicio acuzație formală (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980 Deweer c. Belgia, seria A n 35, p. 23, § 44, și P. c. Austria, nr 17072/90, Decizia Comisiei din 29 iunie 1992, Deciziile și rapoartele (DR) 73, p. 186, 192). Cu toate acestea, în speță, rolul comisiei parlamentare se limita la examinarea fenomenului mafiot în scopul de a studia și de a verifica atât executarea legilor existente, cât și necesitatea de a efectua modificări legislative. În acest tip de probleme de interes general și cu adevărat public, nimic nu indică faptul că lucrările comisiei parlamentare au constituit o formă de deghizare a procedurilor penale. Comisia parlamentară nu este pronunțată cu privire la răspunderea penală, disciplinară sau administrativă a reclamantului, motiv pentru care ar fi trebuit examinată natura. Curtea constată, prin urmare, că problema a cărei comisie parlamentară a fost sesizată nu era de natură să ia o decizie asupra unei acuzații în materie penală (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea I.J.L., G.M.R. și A.K.P. c. Regatul Unit, n 29522/95, 30056/96, și 30574/96, § 100, CEDH 2000-IX și Ninn-Hansen c. Danemarca, (dec.), 28972/95, CEDH 1999-V privind procedura în fața instanței de judecată, pp. 376-377). Nimic din dosar nu permite să se presupună că aceasta a fost chemată să se pronunțe asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. La art. 6 din Convenție nu găsește, prin urmare, să se aplice în speță. Pe de altă parte, în măsura în care reclamantul invocă principiul ne bis in idem și afirmațiile sale ar putea fi gata să fie analizate sub aspect juridic al articolului 4 din Protocolul nr. 7, Curtea apreciază, din motivele menționate anterior, că comisia parlamentară nu a dat niciodată în judecată sau sancționat penal pe termen lung conform acestei dispoziții, care este, prin urmare, și ea nelegată în speță. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Reclamantul susține că anumite fapte menționate în raport au o natură privată și, neconstituind infracțiuni, ar fi trebuit să fie considerate confidențiale. În măsura în care recurentul: art. 6 alineatul (2) din Convenție, Curtea reamintește mai întâi că tocmai a constatat că, în cadrul procedurii în fața comisiei parlamentare pe reclamant nu era acuzat În sensul acestei dispoziții. Cu toate acestea, aplicabilitatea celui de-al doilea alineat din art. 6 a fost admisă în cauzele în care instanțele naționale nu erau obligate să se pronunțe asupra vinovăției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Lutz, Englert și Nölkenbockhoff c. Germania din 25 august 1987, seria A n 123-A, 123-B și 123-C), este necesar să se stabilească dacă raportul comisiei parlamentare reflecta sentimentul că reclamantul era vinovat de ceva pentru care răspunderea sa nu fusese stabilită în prealabil (a se vedea Hotărârea Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A n 308, p. 16, § 35-36). Curtea a examinat părțile relevante ale raportului în cauză. Aceasta consideră că: mai mult decât atât, niciuna dintre afirmațiile cuprinse în acesta nu a arătat că reclamantul a fost responsabil pentru o infracțiune, anumite pasaje putând fi interpretate, cel mult, ca descriind o stare de neîncredere care nu cuprindea o constatare a vinovăției (a se vedea mutatis mutandis Ceretti c. Italia (dec.), 42948/98, 17.1.2002 , nepublicată). Prin urmare, nu poate fi identificată nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Convenție în speță. În ceea ce privește art. 8 din Convenție, Curtea consideră că divulgarea raportului comisiei parlamentare, din care anumite pasaje priveau viața privată și deontologia profesională a reclamantului, are loc într-o singură analiză. o interferență a unei autorități publice în exercitarea unui drept garantat de alineatul (1) reclamantului. Această interferență nu respectă art. 8, cu excepția cazului în care aceasta urmărește unul sau mai multe obiective legitime în temeiul alineatului (2) și, în plus, este necesară într-o societate democratică pentru a le atinge (a se vedea Messina (n 2) c. Italia , n 2549 Affairs, 29.9.2000, § 63). Curtea observă că divulgarea raportului a fost acceptată în mod expres de art. 22 din Regulamentul de procedură al comisiei parlamentare. Pe de altă parte, reclamantul nu a indicat dispozițiile pe baza cărora raportul în cauză ar fi trebuit să fie considerat confidențial. Curtea arată apoi că sarcina încredințată comisiei parlamentare era, în esență, aceea de a studia natura și evoluția fenomenului mafiot pentru a contribui la crearea unor instrumente legislative eficiente pentru combaterea acestuia. Având în vedere ravagiile pentru care această boală este responsabilă în societățile moderne, Curtea consideră că faptul de a aduce la cunoștința publicului modalitățile sale de funcționare viza scopuri pe deplin compatibile cu Convenția, și anume siguranța publică, apărarea ordinii, prevenirea infracțiunilor și protecția drepturilor și libertăților altora. Rămâne de determinat dacă ingerința a dus la realizarea divulgării în litigiu cu viața privată a reclamantului era necesară într-o societate democratică Conform jurisprudenței constante a Curții, noțiunea de necesitate implică faptul că ingerința corespunde unei nevoi sociale impetuoase și, în special, că este proporțională cu scopul legitim urmărit. În orice caz, trebuie să se țină seama de faptul că o marjă de apreciere este lăsată la latitudinea autorităților naționale, a căror decizie rămâne supusă controlului Curții, competentă să verifice conformitatea acesteia cu cerințele Convenției (a se vedea mutatis mutandis, Z. c. Finlanda, din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 347, § 94 și următoarele). În speță, trebuie să se observe că faptele referitoare la viața privată și profesională a reclamantului menționate în raportul comisiei parlamentare au făcut deja obiectul unor anchete penale sau disciplinare deschise împotriva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Este adevărat că comisia parlamentară și-a exprimat rezerve cu privire la modul în care au fost efectuate unele anchete, însă Curtea consideră că, într-o societate democratică, este deschis unei autorități publice să critice metodele utilizate de alte autorități. Curtea a examinat partea din raport referitoare la solicitant. Comisia consideră că aceasta nu viza prezentarea faptelor într-un mod arbitrar sau în mod evident contrar realității, deoarece sursele informațiilor de care dispunea comisia parlamentară erau clar indicate, iar declarațiile făcute de particulari interogați în fața organului parlamentar erau prezentate ca fiind personale celor interesați. În plus, raportul incriminat menționa, de asemenea, în mod obiectiv, circumstanțe favorabile reclamantului, și anume că toate urmăririle împotriva sa au fost finalizate cu neadevăruri. În sfârșit, Comisia parlamentară a publicat, într-o notă de subsol, o scrisoare a reclamantului, oferind astfel reclamantului posibilitatea de a prezenta versiunea sa a faptelor în cadrul documentului de care se plânge în fața Curții. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a crede că, prin divulgarea raportului său, comisia parlamentară și-a depășit marja de apreciere sau că ingerința suferită de solicitant a fost disproporționată în raport cu obiectivele legitime urmărite. Reclamantul susține că nu dispune, în dreptul italian, de nicio cale de atac eficientă pentru a contesta procedura urmată de comisia parlamentară și afirmațiile conținute în raportul aprobat la 26 iulie 2000. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Reclamantul subliniază că, potrivit unei jurisprudențe urmate de Curtea de Casație, autoritățile judiciare nu sunt competente să se pronunțe asupra cererilor de anulare a actelor unei comisii parlamentare. În plus, membrii comisiei se bucură, pentru opiniile și voturile exprimate în cadrul funcțiilor lor, de imunitatea prevăzută la art. 68 alin. (1) din Constituție. Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită say-ului să se prevaleze de drepturile și libertățile Convenției, astfel cum pot fi și ele consacrate. Cu toate acestea, pentru ca art. 13 să găsească să se aplice unei căi de atac, acesta trebuie să poată trece drept apărător (a se vedea Conka c. Belgia, n 51564/99, §§ 75-76, 5 februarie 2002). În speță, Curtea tocmai a concluzionat că tărâmul întemeiat pe art. 6 din Convenție este incompatibil cu raționala materie cu dispozițiile Convenției și că plângerile formulate de reclamant din punct de vedere al art. 6 alin. (2) și (8) sunt vădit nefondate. Principalele obiecții ale reclamantului nu pot fi considerate ca fiind incriminabile, art. 13 nu se aplică. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos R ozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
64713/01
présentée par Giovanni MONTERA
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 9 juillet 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
E.
Levits,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Giovanni Montera, est un ressortissant italien, né en 1932 et résidant à Reggio de Calabre. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Avant de prendre sa retraite, le requérant était un magistrat de la Cour de cassation. Des poursuites disciplinaires furent ouvertes à son encontre à plusieurs reprises. En 1996 et 1997, le Conseil supérieur de la magistrature (ci-après, le «
CSM
») classa ces poursuites, vu l’absence de violations aux règles de la déontologie.
Le 26 juillet 2000, une commission parlementaire chargée d’enquêter sur le phénomène de la mafia et sur d’autres organisations criminelles similaires (
commissione parlamentare d’inchiesta sul fenomeno della mafia e delle altre associazioni criminali similari
, ci-après indiquée comme «
la commission parlementaire
») approuva à la majorité un rapport concernant l’état de la lutte à la criminalité organisée en Calabre. Les pages 80 à 90 de ce rapport contiennent des références au requérant, notamment en ce qui concerne les relations existantes entre ce dernier et un certain X, membre d’une association des malfaiteurs enracinée en Calabre. La commission parlementaire précisa que ces relations avaient fait l’objet de procédures pénales et disciplinaires, terminées avec la relaxe du requérant. Elle décida de publier, dans une note de bas de page, une lettre dans laquelle le requérant présentait ses défenses.
La commission parlementaire releva en particulier que les relations en question avaient été analysées dans une ordonnance de classement des poursuites émise par le juge des investigations préliminaires de Messine le 18
décembre 1995. Cette décision citait notamment les déclarations du notaire Z. Par ailleurs, le requérant lui-même avait avoué connaître X, précisant que ce dernier, bien qu’accusé d’un meurtre, avait ensuite été acquitté. Ce meurtre - observa la commission parlementaire - avait été perpétré à l’encontre de W, l’un des chefs de la criminalité organisée italienne, et aurait ensuite dû être jugé par la cour d’assises de Reggio de Calabre, à l’époque présidée par le requérant. Par une ordonnance du 25
juin
1982, cette dernière avait décidé de suspendre la procédure dirigée contre l’un des accusés, beau-frère de X. Le 25
mars 1992, Y, nouveau président de la cour d’assises, avait révoqué l’ordonnance du 25 juin 1982, observant que le fait que l’accusé était depuis longtemps en fuite n’était pas un élément pouvant amener à croire qu’il était décédé. La commission parlementaire cita ensuite les déclarations faites par Y à cet égard, nota que le requérant avait conclu avec X un contrat pour l’achat d’un terrain et que le juge des investigations préliminaires de Messine avait exclu l’existence de faits délictueux dans les relations entre le requérant et X, tout en soulignant que celles-ci concernaient deux personnes dont les rôles dans la société auraient dû être opposés.
La commission parlementaire se référa également aux poursuites disciplinaires entamées contre le requérant, qui concernaient notamment les relations que ce dernier aurait eues avec certaines personnes - parmi lesquelles X - accusées ou soupçonnées d’activités liées à la mafia. Les poursuites avaient été ensuite classées par le CSM. Le rapport de la commission parlementaire cita un long extrait de cette décision de classement, dont il ressortait qu’au moins une rencontre avait eu lieu entre le requérant et X. Bien qu’inopportune, celle-ci ne constituait pas une «
fréquentation
» et ne pouvait pas justifier l’adoption de sanctions disciplinaires.
La commission parlementaire releva que le CSM n’avait pas examiné une circonstance mentionnée par Z, à savoir que X aurait demandé au requérant «
d’arrêter les (...) plaintes portées contre certains magistrats de Reggio de Calabre
». Ces accusations de Z, jugées générales et peu précises, furent classées par le juge des investigations préliminaires de Messine le 29
février 1996. La commission parlementaire observa cependant qu’il ne ressortait pas du dossier que dans le cadre de cette procédure pénale des contrôles spécifiques eussent été accomplies quant à la grave affirmation de Z.
La commission parlementaire rappela enfin qu’une procédure pour transfert d’office avait été ouverte contre le requérant. Elle avait été classée le 22 mai 1996 au motif que le requérant aurait de toute manière dû quitter Reggio de Calabre.
Aux pages 129 et 130 de son rapport, la commission parlementaire cita certaines déclarations de Y. Celles-ci concernaient son expérience de magistrat à Messine, ville dans laquelle il avait dû renoncer à plusieurs formes de vie sociale afin d’éviter des pressions et demandes quant à son activité de juge dans la mesure où elle touchait la mafia, des hommes politiques ou des entrepreneurs locaux. Y termina son exposition comme suit
:
«
Après il est arrivé que [Y] trouva dans un tiroir caché (...) le procès concernant le meurtre de [W] (...), l’homicide de mafia le plus important perpétré en Calabre
; il avait été oublié dans un tiroir, il était suspendu. On a découvert que probablement la maçonnerie a eu une partie dans ce procès. Par là, je ne veux pas dire qu’il est tragique que dans cette réalité les forces du mal arrivent à utiliser pour des buts détournés aussi ce type d’association, qui poursuit des buts objectivement légitimes (...)
».
La commission parlementaire déclara partager l’exigence, exprimée par Y, de ne pas confondre la maçonnerie illégitime avec la maçonnerie authentique, à savoir celle qui avait été démocratique et antifasciste.
Le rapport de la commission parlementaire fut ensuite rendu public et fit l’objet d’articles de journaux et de certaines émissions télévisées. Des copies du rapport furent envoyées à des nombreuses institutions publiques, telles que le Président de la République, les administrations locales (régions, provinces, communes) et les bureaux judiciaires.
Cependant, même avant la date d’approbation du rapport (26
juillet
2000), au moins deux journaux italiens firent des références à son contenu.
En particulier, le 4 juillet 2000,
Il corriere della sera
publia un article intitulé «
Pourquoi la
‘ndrangheta
[organisation de type mafieux enracinée en Calabre] n’est pas un reliquat archaïque
», qui concernait notamment le projet de rapport sur l’état de la lutte à la criminalité organisée en Calabre, qui aurait dû être discuté et approuvé par la commission parlementaire. Cet article ne faisait aucune référence au requérant.
Dans son numéro de juin/juillet 2000, le périodique
Il dibattito
publia un long article intitulé «
Malhonnêtes
», qui contenait une critique dure et serrée du projet de rapport de la commission parlementaire. Dans la mesure où il concerne le requérant, cet article se lit ainsi
:
«
Plus dégoûtante est la référence de la commission à l’existence de relations entre [X] et l’ancien magistrat de la cour d’appel de Reggio, M. Montera
».
Après avoir cité un passage du projet de rapport, l’article continua comme suit
:
«
Selon les informations dont je dispose, le petit rapport de messieurs les professionnels de la lutte à la mafia est complètement faux. Il est vrai, au contraire, que non seulement Montera a été relaxé par la magistrature de Messine des calomnies portées contre lui, mais aussi a refusé, devant des témoins encore vivants, les excuses que le notaire Z avait essayé de lui présenter avant de se suicider. Et à propos du notaire Z, c’est quoi que la commission n’a pas dit
? Avec qui Z parlait-il au téléphone
? Avec des magistrats et des femmes de magistrats pour comploter contre d’autres magistrats honnêtes
? Comment cela se fait que Z disposait des numéros de portables de certains magistrats
? Au téléphone Z parlait-il aussi de testaments avec certains magistrats
? Qui et pourquoi a suicidé Z juste au moment où le notaire, s’étant aperçu d’avoir été usé, avait décidé de sortir les pourritures de la poubelle
? (...) Par hasard, Z entretenait-il des relations, non pas avec Montera, mais avec les magistrats du parquet national pour la lutte à la mafia
? Avec des membres du CSM
?
».
Le 25 août 2000
Il corriere della sera
publia une lettre du requérant par laquelle ce dernier fit des précisions quant à un article le concernant publié le 23 août 2000.
Par ailleurs, ayant appris que la commission parlementaire était en train de discuter des questions qui auraient pu le concerner, le requérant avait, depuis le 28 juin 2000, demandé d’être entendu, adressant des courriers également au Président de la République italienne et aux Présidents du Sénat et de la Chambre des Députés. Cependant, il n’obtint aucun résultat, et le rapport de la commission parlementaire fut adopté sans avoir, au préalable, procédé à l’audition du requérant. Le 2 octobre 2000, le requérant présenta un mémoire dans lequel il contesta certaines affirmations le concernant contenues dans ledit rapport.
B.
Le droit interne pertinent
1.
L’immunité des membres du Parlement
L’article 68 § 1 de la Constitution reconnaît une immunité aux sénateurs et députés. Cette disposition est ainsi libellé
:
«
Les membres du Parlement ne peuvent pas être appelés à justifier les opinions et les votes exprimés dans l’exercice de leurs fonctions
».
La Cour constitutionnelle a précisé que la délibération d’une Chambre législative affirmant que le comportement de l’un de ses membres tombe dans le champ d’application de la disposition précitée empêche d’entamer ou de continuer toute procédure pénale ou civile visant à établir la responsabilité du parlementaire en question et à obtenir la réparation des dommages subis (arrêts n
os
1150 de 1988, 129 de 1996 et 265 de 1997).
2.
La commission parlementaire d’enquête
Aux termes de l’article 82 de la Constitution,
«
Chaque chambre [législative] peut ordonner des enquêtes sur des matières d’intérêt public.
A ces fins, elle nomme une commission composée par ses membres et formée de manière à respecter la proportionnalité entre les différents groupes [parlementaires]. La commission d’enquête accomplit les investigations et interrogatoires avec les mêmes pouvoirs et les mêmes limites des autorités judiciaires
».
La commission chargée d’enquêter sur le phénomène de la mafia et sur d’autres similaires organisations criminelles a été crée par la loi n
o
509 du 1
er
octobre 1996. L’article 1 §§ 1 et 2 de celle-ci se lit comme suit
:
«
1.
Aux sens de l’article 82 de la Constitution, il est institué, pour la durée de la XIII législature, une commission parlementaire d’enquête sur le phénomène de la mafia, qui aura comme tâche de
:
a)
vérifier l’exécution de la loi n
o
646 du 13 septembre 1982 [dispositions en matière de mesures de prévention de caractère patrimonial et création d’une précédante commission parlementaire sur le phénomène de la mafia] (...) et des autres lois de l’état, ainsi que des directives du Parlement, avec référence au phénomène mafieux
;
b)
établir si la législation en vigueur est adéquate, formulant les propositions de caractère législatif et administratif estimées opportunes pour rendre plus coordonnée et efficace l’initiative de l’Etat, des régions et des organes locaux, et plus adéquats les accords internationaux concernant la prévention des activités criminelles, l’assistance et la coopération judiciaire
;
c)
établir et évaluer la nature et les caractéristiques des mutations et des transformations du phénomène mafieux et de toutes ses connexions
;
d)
informer le Parlement à la fin de ses travaux, ainsi qu’à chaque fois qu’elle l’estime opportun, et en tout cas au moins une fois par an.
2.
La commission procède aux enquêtes et aux examens avec les mêmes pouvoirs et les mêmes limites des juridictions judiciaires
».
L’article 22 § 1 du règlement de la commission d’enquête est ainsi libellé
:
«
Lorsque la commission souhaite informer le Parlement aux sens de l’article 1 § 1 d) de la loi n
o
509 du 1
er
octobre 1996, le Président prépare un projet de rapport, ou bien il charge l’un des membres [de la commission] d’un préparer un. Le projet est présenté par le Président ou le rapporteur dans une réunion
ad hoc
. Le document [en question] peut être divulgué seulement après une délibération de la commission. Si le document est divulgué avant la délibération de la commission, le Président en informe les Présidents des deux chambres du Parlement (...)
».
1.
Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure suivie par la commission parlementaire pour l’approbation de son rapport et d’une atteinte aux principes de la présomption d’innocence et du
ne bis in idem
.
2.
Invoquant les articles 6 § 2 et 8 de la Convention, le requérant se plaint de la divulgation du rapport de la commission parlementaire.
3.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant allègue de ne disposer, en droit italien, d’aucun recours efficace pour contester la procédure suivie par la commission parlementaire et les affirmations contenues dans le rapport de cette dernière.
1.
Le requérant considère que la procédure devant la commission parlementaire a été inéquitable et a porté atteinte aux principes de la présomption d’innocence et du
ne bis in idem
. Il invoque l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...).
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
».
Le requérant souligne ne pas avoir eu l’opportunité d’être entendu par la commission parlementaire et de se défendre, personnellement ou par les biais d’un avocat de son choix, des «
accusations
» portées à son encontre. Par ailleurs, ces dernières ne lui auraient pas été préalablement communiquées, et le requérant n’aurait pu ni interroger les témoins à charge, ni présenter des témoignages ou d’autres preuves à sa décharge.
Le requérant considère en outre que la commission parlementaire, étant composée de représentants des partis politiques, n’était pas un «
tribunal
» indépendant et impartial.
Le requérant se plaint également du fait d’avoir été «
condamné
» par la commission parlementaire sur la base des affirmations de mafieux repentis, sans tenir compte des décisions du CSM et des juridictions judiciaires de classer les poursuites pénales et disciplinaires à son encontre. Ceci aurait violé le principe du
ne bis in idem
. Le requérant souligna enfin que les déclarations de Z et Y seraient fausses, calomniatrices et inspirées par des sentiments de vengeance.
La Cour doit d’abord déterminer si l’article 6 de la Convention doit s’appliquer à la procédure devant la commission parlementaire, autrement dit vérifier s’il a été statué dans cette procédure sur un «
droit de caractère civil
» du requérant ou sur une «
accusation en matière pénale
» portée contre lui.
Pour décider si une «
accusation en matière pénale
» au sens de la Convention est en jeu dans un cas précis, il importe d’abord de savoir si le texte définissant «
l’infraction
» ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur ; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de «
l’infraction
» ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Garyfallou AEBE c. Grèce du 24
septembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V, p. 1830, § 32, et Kadubec c. Slovaquie du 2 septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p. 2529, §
50).
En l’espèce, la procédure d’enquête parlementaire visait à établir et évaluer la nature et les caractéristiques des mutations et des transformations du phénomène mafieux. La commission parlementaire n’était chargé ni de décider si le requérant avait commis une infraction ni de prononcer des sanctions formelles à son encontre.
La Cour rappelle qu’il est possible qu’une personne soit «
accusée
» au sens de l’article 6 de la Convention, alors même que le droit interne ne prévoit aucune accusation formelle (voir l’arrêt Deweer c. Belgique du 27
février 1980, série A n
o
35, p. 23, § 44, et P. c. Autriche, n
o
17072/90, décision de la Commission du 29 juin 1992, Décisions et rapports (DR) 73, pp. 186, 192). En l’espèce toutefois, le rôle de la commission parlementaire se bornait à examiner le phénomène mafieux dans le but de l’étudier et de vérifier tant l’exécution des lois existantes, tant la nécessité de procéder à des modifications législatives. Dans ce type de questions d’intérêt général et véritablement public, rien n’indique que les travaux de la commission parlementaire aient constitué une quelconque forme déguisée de procédure pénale. La commission parlementaire ne s’étant pas prononcée sur la responsabilité pénale, disciplinaire ou administrative du requérant, il n’existait pas d’infraction dont il aurait fallu examiner la nature.
La Cour constate dès lors que la question dont la commission parlementaire était saisie n’était pas de nature à emporter décision sur une «
accusation en matière pénale
» pesant sur le requérant (voir
mutatis mutandis
l’arrêt
I.J.L., G.M.R. et A.K.P. c. Royaume-Uni
, n
os
29522/95, 30056/96, et 30574/96, § 100, CEDH 2000-IX et
Ninn-Hansen c.
Danemark
, (déc.), n
o
28972/95, CEDH 1999-V concernant la procédure devant la juridiction d’instruction, pp. 376-377). Rien dans le dossier ne permet de penser qu’elle était appelée à trancher sur les droits et obligations de caractère civil de ce dernier. L’article 6 de la Convention ne trouve donc pas à s’appliquer en l’espèce.
Par ailleurs, dans la mesure où le requérant invoque le principe du
ne bis in idem
et ses allégations pourraient se prêter à être analysées sous l’angle de l’article 4 du Protocole n
o
7, la Cour estime, pour les raisons indiquées ci-dessus, que la commission parlementaire n’a jamais «
poursuivi ou puni pénalement
» l’intéressé aux termes de cette disposition, qui est donc elle aussi inapplicable en l’espèce.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
2.
Le requérant se plaint de la divulgation du rapport de la commission parlementaire et de la publication de certaines parties de son contenu par les journaux. Il invoque les articles 6 § 2 et 8 de la Convention. Cette dernière disposition se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Le requérant soutient que certains faits indiqués dans le rapport avaient une nature privée et, ne constituant pas des infractions pénales, auraient dû être considérés comme confidentiels.
Dans la mesure où le requérant invoque l’article 6 § 2 de la Convention, la Cour rappelle tout d’abord qu’elle vient de constater que dans le cadre de la procédure devant la commission parlementaire le requérant n’était pas «
accusé
» au sens de cette disposition. Cependant, l’applicabilité du deuxième paragraphe de l’article 6 ayant été admise dans des affaires où les juridictions nationales n’étaient pas amenées à statuer sur la culpabilité (voir par exemple l’arrêt Lutz, Englert et Nölkenbockhoff c. Allemagne du 25
août 1987, série A n
os
123-A, 123-B et 123-C), il convient d’établir si le rapport de la commission parlementaire reflétait le sentiment que le requérant était coupable d’infractions pour lesquelles sa responsabilité n’avait pas été préalablement légalement établie (voir l’arrêt Allenet de Ribemont c.
France du 10 février 1995, série A n
o
308, p. 16, §§ 35-36).
La Cour a examiné les parties pertinentes du rapport en question. Elle estime qu’aucune des affirmations y contenues ne donnait à penser que le requérant était responsable d’une infraction pénale, certains passages pouvant être interprétés, tout au plus, comme décrivant un «
état de suspicion
» qui ne renfermait pas un constat de culpabilité (voir,
mutatis mutandis
,
Ceretti c. Italie
(déc.), n
o
42948/98, 17.1.2002 , non publiée).
Dès lors, aucune apparence de violation de l’article 6 § 2 de la Convention ne saurait être décelée en l’espèce.
Pour ce qui est de l’article 8 de la Convention, la Cour estime que la divulgation du rapport de la commission parlementaire, dont certains passages concernaient la vie privée et la déontologie professionnelle du requérant, s’analyse en une «
ingérence d’une autorité publique » dans l’exercice d’un droit que le paragraphe 1 garantissait au requérant.
Pareille ingérence méconnaît l’article 8, sauf si « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est «
nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre (voir
Messina (n
o
2) c. Italie
, n
o
25498/94, 29.9.2000, § 63).
La Cour observe que la divulgation du rapport était expressément admise par l’article 22 du règlement de la commission parlementaire. Par ailleurs, le requérant n’a pas indiqué les dispositions sur la base desquelles le rapport en question aurait dû être considéré confidentiel. L’ingérence litigieuse avait donc une base légale aux termes du deuxième paragraphe de l’article 8 de la Convention.
La Cour relève ensuite que la tâche confiée à la commission parlementaire était, en substance, celle d’étudier la nature et l’évolution du phénomène mafieux afin de contribuer à la mise en place d’instruments législatifs efficaces pour le combattre. Compte tenu des ravages dont ce fléau est responsable dans les sociétés modernes, la Cour estime que le fait de porter à la connaissance du public ses modes de fonctionnement visait des fins pleinement compatibles avec la Convention, à savoir la sûreté publique, la défense de l’ordre, la prévention des infractions pénales et la protection des droits et libertés d’autrui.
Il reste à déterminer si l’ingérence que la divulgation litigieuse a réalisé avec la vie privée du requérant était «
nécessaire dans une société démocratique
».
D’après la jurisprudence constante de la Cour, la notion de nécessité implique que l’ingérence corresponde à un besoin social impérieux et, en particulier, qu’elle soit proportionnée au but légitime poursuivi. En tout état de cause, il y a lieu de tenir compte du fait qu’une marge d’appréciation est laissée aux autorités nationales, dont la décision demeure soumise au contrôle de la Cour, compétente pour en vérifier la conformité aux exigences de la Convention (voir,
mutatis mutandis
, Z. c. Finlande, du 25
février 1997,
Recueil
1997-I, p. 347, §§
94 et suivants).
En l’espèce, il convient d’observer que les faits relatifs à la vie privée et professionnelle du requérant mentionnés dans le rapport de la commission parlementaire avaient déjà formé l’objet d’enquêtes pénales ou disciplinaires ouvertes contre l’intéressé et de décisions de justice. Il est vrai que la commission parlementaire a exprimé des réserves quant à la manière dans laquelle certaines investigations avaient été menées. Cependant, la Cour considère que dans une société démocratique, il est ouvert à une autorité publique de critiquer les méthodes utilisées par d’autres autorités.
La Cour a examiné la partie du rapport concernant le requérant. Elle estime que celle-ci ne visait pas à présenter les faits d’une manière arbitraire ou manifestement contraire à la réalité. En effet, les sources des informations dont la commission parlementaire disposait étaient clairement indiquées et les déclarations faites par des particuliers interrogés devant l’organe parlementaire étaient présentées comme personnelles des intéressés. De plus, le rapport incriminé mentionnait également, de manière objective, des circonstances favorables au requérant, à savoir que toutes les poursuites ouvertes à son encontre s’étaient terminées par des non-lieux. Enfin, la commission parlementaire a publié, dans une note de bas de page, une lettre du requérant, ainsi donnant à ce dernier la possibilité de fournir sa version des faits dans la cadre même du document dont il se plaint devant la Cour.
Dans ces circonstances, la Cour estime que rien ne permet de penser qu’en divulguant son rapport la commission parlementaire a dépassé son marge d’appréciation ou que l’ingérence subie par le requérant a été disproportionnée par rapport aux buts légitimes poursuivis.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue ne disposer, en droit italien, d’aucun recours efficace pour contester la procédure suivie par la commission parlementaire et les affirmations contenues dans le rapport approuvé le 26 juillet 2000. Il invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le requérant souligne que selon une jurisprudence suivie par la Cour de cassation, les autorités judiciaires ne sont pas compétentes pour se prononcer sur des demandes en annulation des actes d’une commission parlementaire. Par ailleurs, les membres de la commission jouissent, pour les opinions et les votes exprimées dans le cadre de leurs fonctions, de l’immunité prévue à l’article
68 § 1 de la Constitution.
La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cependant, pour que l’article 13 trouve à s’appliquer à un grief, il faut que celui-ci puisse passer pour défendable (voir
Conka c. Belgique
, n
o
51564/99, §§
75-76, 5 février 2002).
En l’espèce, la Cour vient de conclure que le grief tiré de l’article 6 de la Convention est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et que les doléances formulées par le requérant sous l’angle des articles 6 § 2 et 8 sont manifestement mal fondées. Les griefs principaux du requérant ne pouvant pas être considérés comme défendables, l’article 13 ne trouve pas à s’appliquer.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos R
ozakis
Greffier
Président