CtEDO 10.10.2002 Auto

POLLIFRONE v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
10.10.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
POLLIFRONE v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 60391/00 de Elisabetta POLLIFRONE împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 10 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh grefier Având în vedere cererea de mai sus, la 30 martie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1962 și locuiește în Livorno. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna M. Danieli, un avocat practicant în Livorno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Bunica reclamantului a fost proprietara unui apartament din Livorno, pe care l-a lăsat I.B.C. Într-o scrisoare înregistrată din 6 mai 1987, bunica reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 1 ianuarie 1988 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Inchiriatul a spus bunica reclamantului că nu va părăsi sediul și că a căzut în achiziții de închiriere. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 11 iulie 1989, bunica reclamantului a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Livorno. Prin decizia din 31 iulie 1989, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Livorno a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 1 ianuarie 1991. La 9 august 1991, bunica reclamantului a murit și reclamantul a moștenit apartamentul. La 6 noiembrie 1991, reclamantul a furnizat anunțuri privind chiriașul care o cere să-i deplaseze. La 22 ianuarie 1992, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 19 februarie 1992. La 12 noiembrie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru ea. Între 19 februarie 1992 și 3 octombrie 2000, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 10 iulie 1997, reclamantul a făcut o a doua declarație legală care a solicitat urgent locurile ca ca cazare pentru ea. La o dată neespecificată din iunie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă