ZARAKOLU v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
ZARAKOLU v. TURKEY (CtEDO, 2002)
DECIZIA PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 52780/99 de către Ayșenur ZARAKOLU împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 5 decembrie 2002 în calitate de ședință compusă de președinte Cabral Barreto Caflesch Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja, judecători și dl V. Berger având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Ayșenur Zarakolu, care a murit la 28 ianuarie 2002 a fost național turc și a trăit la Istanbul. A fost reprezentată în fața Curții de către dl Özcan Kılıç, avocat practicant la Istanbul. La 25 aprilie 2002, Curtea a fost informată de dna Moartea lui Zarakolu și faptul că dl Ragıp Zarakolu, văduvă ei, a dorit ca procedurile să continue și să participe la acestea, menținând avocatul reclamantului ca reprezentant al său. Din motive practice, dna Zarakolu va continua să fie numită „reclamantul”, deși dl Zarakolu este acum considerat ca acela (a se vedea Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI, și a se vedea și Ahmet Sadık v. Grecia , hotărârea din 15 noiembrie 1996, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1996-V, p. 1641, § 3). Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost proprietarul unei companii publice, Belge Ulullararası Yayıncılık , la Istanbul. În februarie 1997, reclamantul a publicat o carte intitulată Alevi Kimliğini Tartıșmak Kitap-I (Discusing the Alevi Identity, Book I), scris de H.K. Cartea, în total 144 de pagini, a examinat originile și dezvoltarea sectei Alevi. La 28 aprilie 1997, procurorul public principal la Tribunalul de Securitate de Stat de la Istanbul a depus o cerere la instanța de judecată cere o ordonanță de confiscare a cărții. În aceeași zi, prima Cameră a Curții de Securitate de Stat din Istanbul, ședința cu un singur judecător care este locotenent-colonel, a ordonat confiscarea cărții în conformitate cu art. 28 din Constituție, art. 86 din Codul de Procedură Penală și art. § 1 din Actul de Presă nr. 5680. Curtea a considerat că cartea, luată în ansamblu, a provocat sentimente de ură și de inimi în rândul poporului prin discriminarea pe motive de rasă, religie, sectă sau regiune. Ordinea de criză a împiedicat în mod eficient reclamantul să anunțe mai multe copii, precum și să înregistreze, să publice, să distribuie sau să vândă mai multe copii ale cărții. Ideea inițială a reclamantului a fost ulterior să publice volumele 2-5 din cărți, dar acest lucru a fost făcut imposibil de către comanda de criză. Procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat a cerut Sediul Poliției Istanbul să cheme reclamantul și autorul cărții la biroul său, astfel încât declarațiile să poată fi luate de la ei. La 5 mai 1997 a fost luată o declarație de la reclamantul de la biroul procurorului. Ea a contestat că cartea a provocat sentimente de ură și inimi în rândul poporului prin discriminarea pe motive de rasă, religie, sectă sau regiune. Ea a declarat că cartea a examinat doar probleme în jurul identității Alevi. La 7 mai 1997, reclamantul a depus o opunere la 1 Camera Curții de Securitate de Stat din Istanbul împotriva ordinului său de confiscare din 28 aprilie 1997. Ea a susținut că judecătorul a ordonat confiscarea cărții chiar în ziua în care procurorul i-a cerut să ia o astfel de decizie. În opinia reclamantului, judecătorul nu ar fi putut citi întreaga carte într-un timp atât de scurt și, prin urmare, concluzia judecătorului că „cartea luată ca un întreg incită la ură” nu avea nicio bază juridică. Ea a susținut că în publicarea cărții ea a exercitat dreptul de a exprima idei și de a transmite informații publicului. Ea a susținut, de asemenea, că ordinul instanței pentru confiscarea cărții contravenite articolele 6, 9 și 10 din Convenție. La 9 mai 1997, prima Camera a Curții de Securitate de Stat din Istanbul, ședința cu trei membri deplini, inclusiv un locotenent-colonel, a respins în unanimitate obiecția reclamantului și a susținut ordinul de confiscare a cărții. Între timp, la 7 mai 1997, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus un acuzat cu instanța de instigare la ură, o infracțiune în temeiul articolului 312 § 2 din Codul Penal. Procurorul a solicitat, de asemenea, confiscarea cărții neîncurcate. Procurorul a susținut, în special, că reclamantul a publicat o carte în care a fost făcută o încercare de a descrie Imperiul Otoman și Republica Turcia drept vinovată de masacrare și denigrat Alevi În cursul audierii din 30 iulie 1997 în fața Curții de Securitate de Stat din Istanbul, reclamantul a refuzat acuzațiile împotriva ei și a cerut instanței să-și anuleze ordinul de criză. Această cerere a fost respinsă de către instanță. La 13 octombrie 1997, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a amânat procedura penală împotriva reclamantului în temeiul art. 1 § 3 din Legea nr. 4304 din 14 iulie 1997. În conformitate cu art. 2 din aceeași lege, instanța a hotărât, de asemenea, ca procedura penală să fie anulată, cu condiția ca reclamantul să nu comită în mod intenționat nicio infracțiune în calitate de redactor în termen de trei ani de la prezenta decizie. Reclamantul, argumentând că instanța ar fi trebuit să o achite în loc de a amâna procesul, a recurs împotriva deciziei. La 24 decembrie 1997, Curtea de Cassare a respins recursul. Legea internă relevantă Constituția (în vigoare în 1997) prevede următoarele dispoziții: „Presa este liberă și nu trebuie censurată. ... Statul ia măsurile necesare pentru a asigura libertatea presei și libertatea informațiilor. ... Publicațiile periodice și non-periodicale pot fi confiscate prin decizia unui judecător în cazurile de anchetă în curs sau de urmărire a infracțiunilor prevăzute de lege și în situațiile în care întârzierea ar putea pune în pericol integritatea indivizibilă a statului cu teritoriul și națiunea sa, securitatea națională, ordinea publică a autorității competente desemnate de lege. Autoritatea care emite ordinul de criză notifică judecătorului competent decizia sa în termen de douăzeci și patru de ore cel târziu. Ordinea de criză devine nulă și nulă, cu excepția cazului în care instanța competentă a susținut în termen de patruzeci și opt de ore cel târziu. ...” Codul de procedură penală art. 86 citește după cum urmează: „Materiale care pot fi utilizate ca dovezi în cadrul unei anchete sau care sunt supuse crizelor, sunt păstrate separat de alte materiale sau securizate într-un alt mod. Dacă aceste materiale sunt în posesia unei persoane care refuză să le renunțe la cerere corectă, acestea pot fi luate în forță.” Actul de presă nr. 5680 art. 2 § 1 prevede după cum urmează: „În cazurile de condamnare pentru comisioarea actelor prin intermediul presei împotriva securității naționale sau a moralelor... instanța poate ordona închiderea periodicului în care articolul incriminat a fost publicat pentru o perioadă de trei zile până la o lună ...” art. 312 din Codul Penal se citește după cum urmează: „O persoană care lăudează sau tolerează în mod expres un act pedepsit de lege ca infracțiune sau incită populația să încalce legea este responsabilă, pe condamnare, de între șase luni și doi ani de închisoare și de o amendă grea de la șase mii până la treizeci de mii de lira turcă. O persoană care incită poporul la ură sau ostilitate pe baza unei distincții între clasele sociale, rasele, religiile, confesiunile sau regiunile, este responsabilă, pe condamnare, cu o condamnare între unu și trei ani de închisoare și cu o amendă de nouă mii până la treizeci și șase mii de lire. Dacă această incitație pune în pericol siguranța publică, sentința se ridică cu o treime până la jumătate. Sancțiunile care urmează să fie impuse celor care au comis infracțiunile definite în paragraful anterior se dublează atunci când au făcut acest lucru prin mijloacele enumerate la art. 311 § 2”. Legea nr. 4304 din 14 august 1997 privind amânarea hotărârii și executarea condamnărilor în ceea ce privește infracțiunile comise de editori înainte de 12 iulie 1997 Următoarele dispoziții se aplică pedepselor în ceea ce privește infracțiunile în temeiul Legii de presă: art. 1 „Execuția condamnării celor condamnați în temeiul art. 16 din Legea de presă (Legea nr. 5680) sau a altor legi ca editor pentru infracțiuni comise înainte de 12 iulie 1997 se amânează. Dispoziția din primul paragraf se aplică, de asemenea, editorilor care își îndeplinesc deja condamnarea. Instituția procedurilor penale sau eliberarea hotărârilor finale se amânează în cazul în care nu au fost încă introduse proceduri împotriva redactorului sau în cazul în care a fost inițiată o anchetă preliminară, dar nu a fost instituită o procedură penală, sau în cazul în care ancheta judiciară finală a fost inițiată, dar nu a fost încă pronunțată hotărârea, sau în cazul în care hotărârea nu a devenit încă finală.” art. 2 „În cazul în care un editor care a beneficiat de dispozițiile articolului 1 primul paragraf este condamnat ca redactor pentru comiterea unei infracțiuni intenționate în termen de trei ani de la data amânării, acesta trebuie să îndeplinească integralitatea sentinței suspendate. ... În cazul în care s-a constatat o amânare, se instituie sau se pronunță o procedură penală în cazul în care un redactor este condamnat ca atare pentru comiterea unei infracțiuni intenționate în termen de trei ani de la data amânării. Orice condamnare în calitate de redactor pentru o infracțiune comisă înainte de 12 iulie 1997 este considerată o nulitate în cazul în care perioada menționată anterior de trei ani expiră fără condamnare suplimentară pentru o infracțiune intenționată. În mod similar, dacă nu au fost instituite proceduri penale, nu mai este posibilă aducerea oricărui și, dacă au fost instituite, acestea se întrerupe.” COMPLAINTE Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că, în acțiunea privind confiscarea cărții, nu a primit o ședință echitabilă din cauza prezenței unui judecător militar pe banca Curții de Securitate de Stat din Istanbul. În conformitate cu art. 6 § 2 din Convenție, reclamantul susține că ordinul Curții de Securitate de Stat din Istanbul pentru confiscarea cărții, care nu s-a bazat pe o constatare de vinovăție în urma procedurilor echitabile, a încălcat dreptul ei de a fi presupus nevinovat până când s-a dovedit vinovat. Ea se plânge în temeiul articolelor 9 și 10 din Convenție că a existat o ingerință în dreptul ei la libertatea de exprimare de către o autoritate publică în sensul faptului că dreptul ei de a transmite informații și idei a fost subminat de Curtea de Securitate de Stat din Istanbul care a ordonat confiscarea cărții și înainte de care au fost instituite proceduri penale ulterioare împotriva ei. În temeiul articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unor remedii eficace în legislația internă în ceea ce privește plângerile de mai sus. Ea susține, în special, că nu are remedii de la dispoziția sa pentru a contesta amânarea procedurii penale. Reclamantul invocă în cele din urmă art. 14 din Convenție, coroborat cu articolele 9 și 10 din Convenție, și susține că deținerea cărții din cauză că conține avize incompatibile cu ideologia oficială a statului, constituie discriminare pe baza opiniei politice. 1. Reclamantul susține că a fost respinsă o procedură echitabilă în ceea ce privește ordinul de criză din cauza prezenței unui judecător militar de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul. Ea susține, în continuare, că darea ordinului de criză în absența condamnării anterioare i-a încălcat dreptul de a fi presupus nevinovat până când s-a dovedit vinovat. Reclamantul invocă art. 6 § § 1 și 2 din Convenție, al căror elemente relevante prevăd următoarele: „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. ... Toată lumea acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea.” Curtea observă că hotărârea de a confisca copii ale cărții a fost un preludiu al depunerii acuzațiilor penale împotriva reclamantului și a urmăririi sale în fața Curții de Securitate de Stat. Garanțiile articolului 6 din Convenție se atașează numai la determinarea vinovăției sau inocenției ei în procesul său și la apelul său, și nu la etapa în care a fost confiscată dovezile de presupusă infracțiune (a se vedea Gerger v. Turcia (dec.), nr. 42436/98,25.6.2000, nedeclarat). Curtea observă, de asemenea, că scopul ordinului de criză nu a fost condamnarea sau achiziționarea reclamantului și că elaborarea ordinului de criză nu a avut implicații asupra cazului său penal. Pentru Curte, acestea sunt, de asemenea, considerații relevante pentru a concluziona că art. 6 nu se aplică procedurii de criză în cazul instantaneu (a se vedea Butler c. Regatul Unit) (dec.), nr. 41661/98, 27.6.2002, nedeclarat). Curtea constată, prin urmare, că decizia judecătorului single de a ordona confiscarea copiilor cărții intitulate Alevi Kimliğini Tartıșmak nu a implicat determinarea unei „acuzații criminale” în sensul articolului 6 din Convenție. Curtea concluzionează, în consecință, că plângerile prevăzute la art. 6 din convenție trebuie considerate ca fiind incompatibile ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 § 3 din convenție și trebuie respinse în temeiul articolului 34 § 4. Reclamantul se plâng în temeiul articolelor 9 și 10 din Convenție că a existat o ingerință în dreptul ei la libertate de exprimare de către o autoritate publică, deoarece dreptul ei de a transmite informații și idei a fost subminat de Curtea de Securitate de Stat din Istanbul care a ordonat confiscarea cărții și înainte de care au fost instituite proceduri penale ulterioare împotriva ei. Articolele 9 și 10 prevăd după cum urmează: art. 9 „1. Oricine are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința și libertatea, fie singură, fie în comunitate cu alții și în public sau privat, de a-și manifesta religia sau credința, în închinare, în învățare, în practică și în respectare. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile unei persoane este supusă numai la limitele prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică în interesul siguranței publice, la protecția ordinului public, a sănătății sau a moralității sau la protecția drepturilor și libertăților altora.” art. 10 „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare, care include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere. Acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Curtea consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să se notifice această plângere guvernului contestat. (3) În conformitate cu art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unor remedii eficace în legislația internă în ceea ce privește plângerile de mai sus. Ea susține, în special, că nu dispune de remedii de la dispoziția sa pentru a contesta amânarea procedurii penale. art. 13 prevede următoarele: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea remarcă că, în măsura în care reclamantul se plânge de lipsa unui remediu național pentru a contesta ordinul de criză, a constatat deja că procedura de criză nu implică determinarea unei „acuzații penale” în sensul articolului 6 din convenție. În măsura în care reclamanta se plânge că nu a avut nici un remediu eficace pentru a contesta decizia Curții de Securitate de Stat din Istanbul din 13 octombrie 1997 privind amânarea procedurii penale împotriva ei, aceasta observă că reclamantul a fost, de fapt, în măsură să apeleze, deși nu a fost înșelat, împotriva acestei decizii. În acest sens, Curtea observă că cuvântul „remedie” în sensul articolului 13 nu înseamnă un remediu obligatoriu de a reuși, ci pur și simplu un remediu accesibil în fața unei autorități competente pentru examinarea meritelor unei plângeri (a se vedea, mutadistis mutandis, Bensaid v. Regatul Unit, nr. 44599/98 § 56, CEDH 2001-I; a se vedea și Said v. Olanda (dec.), nr. 2345/02, 17.9.2002). Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că nu apar probleme în temeiul articolului 13 din Convenție, care rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul invocă în cele din urmă art. 14 din Convenție, coroborat cu articolele 9 și 10 din Convenție, și susține că confiscarea cărții din cauză că conține avize incompatibile cu ideologia oficială a statului, constituie discriminare pe baza avizului politic. art. 14 prevede după cum urmează: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă parte, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să se anunțe această plângere guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la presupusa interferență cu libertatea de exprimare a acesteia și a presupusei discriminări în exercitarea acestui drept din cauza avizului politic al acesteia; declara restul cererii inadmisibil.