FORLANI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 50779/99 prezentată de Arnaldo FORLANI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 12 decembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii S. Nielsen Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 19 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Arnaldo Forlani, este un resortisant italian, născut în 1925 și rezident la Roma. Fost parlamentar, a fost în mai multe rânduri președinte al Consiliului de Miniștri, Ministru și Secretar politic al Democrației Creștine.

Este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Fiorella, avocat la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și co-agentul său, dl. Esposito. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală care face obiectul prezentei inculpate și care face parte din procedurile penale inițiate de Parchetul din Milano în timpul campaniei cunoscute sub numele de mâini proprii La o dată nespecificată, reclamantul a fost înscris, de către Parchetul din Milano, în registrul persoanelor împotriva cărora era în curs de investigare. El era suspectat că primise, în calitate de secretar politic al Democrației Creștine, fonduri oculte pentru partidul său.

În timpul investigațiilor, procurorul a interogat șase persoane în aceeași anchetă. : a fost vorba despre S., Ga., Ci., P., Gr., și B. Parchetul a efectuat în total 19 interogatorii și numai avocatul persoanei intervievate a fost prezent de fiecare dată. Cererea reclamantului de a-și soluționa cazul printr-o procedură prescurtată a fost respinsă, la 24 mai 1994, el a fost trimis în instanță în fața instanței din Milano împreună cu alte politici și organizații de afaceri. Trei șefi de prevenire au fost reținuți împotriva reclamantului pentru că a primit de trei ori finanțare pentru partidul său la încheierea cauzei.

5 și 7) și cu ocazia alegerilor parlamentare din 1992 (conducătorul de prevenire nr. 10), printr-o hotărâre din 27 octombrie 1995 depusă la grefa din 18 iulie 1996, Tribunalul din Milano l-a considerat vinovat pe reclamant pentru infracțiunile de care a fost avertizat și l-a condamnat la doi ani și două luni de detenție cu patruzeci de milioane de lire pe zi. La data de 20 noiembrie 1996, reclamantul a făcut apel. (l) unul dintre mijloacele de apel care se refereau la posibilitatea de a-i contrazice pe cei care îl acuzau. Procesul de apel a început la 2 iunie 1997. În acest sens, unii co-preveniți, în special S. și Ga., au făcut declarații spontane. Printr-o hotărâre din 7 iunie 1997, depusă la 24 iulie 1997, instanța de apel a confirmat hotărârea în primă instanță.

La 28 octombrie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 13 iunie 1998, depusă la grefa din 29 septembrie 1998, Înalta Instană a respins recursul după respingerea unei excepții de neconstituționalitate a articolului 513 din Codul de procedură penală invocat de reclamant. În așteptările sale, ea a considerat că hotărârea de recurs a constatat că declarațiile împotriva reclamantului erau univoce și au fost confirmate, după caz, de investigația poliției fiscului (sef de prevenire n 5), printr-un fapt, și anume primirea unei sume de bani de către G. pentru grupul reclamantului din cadrul partidului (membru de prevenire nr. 7) și prin declarațiile reclamantului (membru de prevenire nr. 10) GRIEF.

Invocând art. 6 alineatul (1) coroborat cu alineatul (3) litera (d) din convenție, reclamantul se plânge de ceea ce a fost condamnat fără a fi avut posibilitatea de a interoga persoanele care au fost acuzate și ale căror depoziții fuseseră colectate în lipsa avocatului său. Printr-o scrisoare din 4 octombrie 2002, reclamantul a informat Curtea că a intenționat să își retragă cererea. Guvernul a fost informat cu privire la intenția reclamantului și a fost invitat să prezinte comentarii. Prin scrisoarea din 5 noiembrie 2002, guvernul a indicat că nu se opune voinței reclamantului de a abandona procedura în fața Curții. Curtea constată că, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, reclamantul și-a exprimat dorința de a nu-și menține cererea.

În plus, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n o 50779/99 présentée par Arnaldo FORLANI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 décembre 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mars 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Arnaldo Forlani, est un ressortissant italien, né en 1925 et résidant à Rome. Ancien parlementaire, il a été à plusieurs reprises président du Conseil des Ministres, ministre et secrétaire politique de la Démocratie Chrétienne.

Il est représenté devant la Cour par M e A. Fiorella, avocat à Rome. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. U. Leanza, et son co ‑ agent, M. V. Esposito. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. La procédure pénale objet de la présente requête s’inscrit dans le cadre des procédures pénales engagées par le parquet de Milan pendant la campagne connue sous le nom de « mains propres » (« mani pulite »). A une date non précisée, le requérant fut inscrit, par le parquet de Milan, dans le registre des personnes contre lesquelles une enquête était en cours. Il était soupçonné d’avoir reçu, en tant que secrétaire politique de la Démocratie Chrétienne, des financements occultes pour son parti.

Pendant les investigations, le parquet interrogea six personnes inculpées dans la même enquête : il s’agissait de S., Ga., Ci., P., Gr., et B. Le parquet procéda à dix-neuf interrogatoires au total et seul l’avocat de la personne interrogée était présent à chaque fois. La demande du requérant de régler son cas par une procédure abrégée ayant été rejetée, le 24 mai 1994, il fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Milan avec d’autres politiques et brasseurs d’affaires.

Trois chefs de prévention étaient retenus contre le requérant pour avoir reçu, à trois reprises, des financements pour son parti à la conclusion de l’affaire « Enimont » (chefs de prévention n o 5 et 7) et à l’occasion des élections législatives de 1992 (chef de prévention n o 10). Par un jugement du 27 octobre 1995, déposé au greffe le 18 juillet 1996, le tribunal de Milan considéra le requérant coupable des infractions dont il était prévenu et le condamna à deux ans et deux mois de détention avec quarante millions de lires d’amende. Le 20 novembre 1996, le requérant interjeta appel. L’un des moyens d’appel concernait l’impossibilité pour lui de contredire les personnes qui l’accusaient. Le procès d’appel commença le 2 juin 1997. Au cours de celui ‑ ci, certains coprévenus, en particulier S. et Ga., firent des déclarations spontanées.

Par un arrêt du 7 juin 1997, déposé le 24 juillet 1997, la cour d’appel confirma le jugement en première instance. Le 28 octobre 1997, le requérant se pourvut en cassation. L’un de ses moyens concernait aussi l’impossibilité pour lui de contredire les personnes qui l’accusaient. Par un arrêt du 13 juin 1998, déposé au greffe le 29 septembre 1998, la haute juridiction rejeta le pourvoi après avoir rejeté une exception d’inconstitutionnalité de l’article 513 du code de procédure pénale soulevée par le requérant.

Dans ses attendus, elle estima que l’arrêt d’appel avait constaté que les déclarations contre le requérant étaient univoques et étaient confirmées selon le cas par les investigations de la police du fisc (chef de prévention n o 5), par un élément de fait, à savoir la réception d’une somme d’argent par G. pour le groupe du requérant au sein du parti (chef de prévention n o 7) et par les déclarations du requérant (chef de prévention n o 10). GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 combiné avec le paragraphe 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été condamné sans avoir eu la possibilité d’interroger les personnes qui l’avaient accusé et dont les dépositions avaient été recueillies en l’absence de son avocat.

EN DROIT Par une lettre du 4 octobre 2002, le requérant a informé la Cour qu’il entendait retirer sa requête. Le Gouvernement a été informé de l’intention du requérant et a été invité à présenter d’éventuels commentaires. Par un courrier du 5 novembre 2002, le Gouvernement a indiqué qu’il ne s’opposait pas à la volonté du requérant d’abandonner la procédure devant la Cour. La Cour constate que, en application de l’article 37 § 1 a) de la Convention, le requérant a exprimé le souhait de ne pas maintenir sa requête. La Cour considère, en outre, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président