ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1549 din 05 octombrie 2010, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții: D.E., G.K., K.V., în contradictoriu cu pârâții: Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local al municipiului Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, și pe cale de consecință: a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Municipiul Constanța, str. C.V.; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, față de reclamanți, la plata sumei de 348.380 lei reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Constanța, str. C.V.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Imobilul litigios a fost dobândit de către frații Ș.K. și A.K. prin actul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 20 septembrie 1949 și transcris la Grefa Tribunalului Constanța la data de 22 octombrie 1949 sub nr. 705/1949. În temeiul acestui act de vânzare - cumpărare, vânzătorul J.D. le transmitea fraților Ș.K. și A.K. dreptul de proprietate asupra imobilului proprietatea sa situat în „Constanța, str. C.V. constând în teren în suprafața de 136 mp pe care se află construită o casă având trei camere și dependințe. Imobilul vândut prin acest act se mărginește pe de o parte cu strada Str. C.V. pe 15,30 m., cu proprietatea T. pe 11,10 m., cu proprietatea I.B.

pe 10,55 m. și pe a patra parte cu proprietatea M. pe 11,20 m.” În cadrul acestui act translativ de proprietate se menționează modalitatea în care vânzătorul a devenit proprietar la bunului imobil vândut, anume „prin cumpărare de la M.G. cu actul autentificat la Tribunalul Constanța sub nr. 2039 din 10.iunie 1938 și transcris la același tribunal sub nr. 3445 din 10 iunie 1938”. Reclamanții D.E. și G.K. sunt descendenții defunctului A.K., conform actelor de stare civilă, respectiv certificate de naștere și căsătorie depuse în probațiune, iar reclamantul K.V. este descendentul defunctului Ș.K., potrivit actelor de stare civilă atașate la dosarul cauzei. Potrivit adresei din 03 martie 2009 emisă de către S.P.I.T.V.B.L.

Constanța se consemnează istoricul de rol fiscal al imobilului situat în Municipiul Constanța, strada Str. C.V., astfel: - în perioada 1942-1950, la matricola nr. 71 a figurat inițial I.D., după care au figurat frații Ș.K. și A.K., înscrierea fiind făcută în temeiul unui act de vânzare - cumpărare cu nr. ilizibil, dar care a fost încheiat în anul 1949; - în perioada 1952-1954 la matricola nr. 58 au figurat frații Ș.K. și A.K.; - în perioada 1958-1961 la matricola nr. 86/86 au figurat frații Ș.K. și A.K.; - în perioada 1966-1982 la matricola nr. 80/86 au figurat moștenitorii fraților Ș.K. și A.K.; imobilul teren clădit și curte a fost „trecut la stat conform Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 157 a Consiliului Popular Județean Constanța.” În prezent la adresa din Municipiul Constanța, strada Str. C.V., figurează M.M.

cu imobil dobândit la data de 05 noiembrie 1996 în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 27382/1996 încheiat cu Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, având suprafața construită desfășurată de 92 mp, subsol locuit în suprafața de 22,50 mp și teren în folosință în suprafața de 75,01 mp. Din interpretarea adresei referitoare la istoricul de rol fiscal al imobilului, rezultă că autorii reclamanților, apoi înșiși aceștia, au figurat în evidențele fiscale ale Municipiului Constanța până în anii 1982, când imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, și predat spre administrare către fostul I.C.R.A.L. Constanța, actual Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța.

Potrivit adresei din 05 mai 2009 emisă de către Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanța privind situația juridică a imobilului litigios la adresa din Municipiul Constanța, strada Str. C.V., a figurat posesor G.N., identificarea realizându-se cu ajutorul careurilor „C4 D4” scara 1:500 și a carnetului de schițe de teren nr. 211; în planul cadastral întocmit în anii 1994-1997 în fișa bunului imobil este consemnat I.C.R.A.L. actual Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța. Din interpretarea adresei referitoare la situația juridică a imobilului s-a reținut că în evidențele autorității administrației publice locale figurează înscris autorul G.N., acela de la care a dobândi dreptul de proprietate, vânzătorul J.D., respectiv cel de la care au dobândit dreptul de proprietate autorii reclamanților, frații Ș.K.

și A.K. Mențiunea aceasta, coroborată cu aceea care rezultă din istoricul de rol fiscal, a conturat faptul că autorii reclamanților au exercitat în mod public dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, fiind înscriși în calitate de proprietari asupra imobilului până la momentul preluării acestuia în proprietatea statului. Prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză de către expert B.E. s-a stabilit identitatea dintre imobilul preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și imobilul care formează obiectul prezentei acțiuni, s-a constatat că acestea este înstrăinat în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 112/1996 către o terță persoană, numai suprafața de 35 mp fiind liberă de construcții, s-a precizat că valoarea întregului imobil este de 348 380 lei, respectiv 85 695 euro.

În speță, reclamanții D.E., G.K. și K.V. au demonstrat probator că sunt moștenitorii foștilor titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanța, strada Str. C.V., compus din teren în suprafața de 147,72 mp în valoare de 172 880 lei și construcție cu destinație de locuință în valoare de 175 500 lei, astfel încât justifică fără echivoc existența calității lor procesuale active, respectiv îndreptățirea de a solicita justiției repararea prejudiciului produs prin preluarea abuzivă a imobilului litigios în patrimoniul statului, în virtutea dispozițiilor art. 480 C. civ.

În cadrul acțiunii în revendicare promovată de către cel care se pretinde titularul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, dar care a pierdut posesia acestuia, instanța a fost chemată să evalueze titlurile în virtutea cărora reclamantul pretindea recunoașterea legitimității dreptului său asupra imobilului litigios, iar pârâtul pretinde legitimitatea posesiei exercitate asupra aceluiași imobil. În operațiunea de evaluare a titlurilor de proprietate opuse de către părțile participante la prezentul litigiu, instanța a acordat preferință celui prezentat de către reclamanți, întrucât titlul prin care pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța a devenit proprietar, respectiv decizia dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974, este ineficace în a demonstra transferul dreptului de proprietate de la foștii proprietari, respectiv autorii reclamanților, la stat.

Astfel, s-a reținut că norma juridică care a fundamentat decizia de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului era în vădită contradicție cu constituția R.S.R. în vigoare la acea dată, prin care dreptul de proprietate era garantat, precum și cu taratele și convențiile internaționale la care R.S.R. era parte și care, de asemenea, instituiau cu valoarea de principiu, garanția liberei exercitări a dreptului de proprietate imobiliară, perspectivă din care, în respectarea dispozițiilor cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998 se constată că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, care nu justifică vreun titlu de proprietate asupra acestui bun.

Cu toate acestea, în vederea salvgardării dreptului câștigat cu bună credință de către terțul cumpărător al imobilului, care a beneficiat de prevederile cuprinse în Legea nr. 112/1996, spre a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, restituirea bunului nu s-a realizat în natură, ci prin echivalentul valorii actuale de circulație a acestui imobil. Pârâtul Statului Roman are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare a acestuia la plata despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți pentru imobilul preluat abuziv si care nu poate fi restituit în natură.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului poate desemna atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe, al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în temeiul cărora reclamantul a putut pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă”, de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viașu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008). Curtea Europeană a mai afirmat că, atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1, adopta o legislație care prevede restituirea totală sau parțiala a bunurilor confiscate in temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerata ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 in cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire.

Aceleași principii se pot aplica în ceea ce privește dispozițiile de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției în cazul în care o asemenea legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 si 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viașu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9 decembrie 2008). Instanța a considerat că reclamanții au o „creanță patrimonială" certă, irevocabilă și exigibilă, care intra sub incidente noțiunii de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenta oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.

În acest context se impune a fi subliniată hotărârea Curții Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăților confiscate in mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativa, administrativa sau legată de practicile aplicate de autorități, este in măsură să genereze, atunci când persista in timp si in absenta unei reacții coerente si rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficierea efectiva de dreptul de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. l (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 si 112, dee.2005).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparație echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea, de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale si/ sau, după caz individuale pe care să le include în ordinea sa juridică internă, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a anula, pe cât posibil, consecințele acestei încălcări.(hotărârea din 22 iunie, cauza Broniowski contra Poloniei).

S-a reținut că, în condițiile în care statul „nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește în prezent funcțional, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii imobilului proprietatea lor, (cauza Pàduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007). A pretinde reclamanților să aștepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei, și a finalității, asupra cărora reclamanții nu pot avea niciun control, după ce autoritățile au lăsat să treacă ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care sunt îndreptățite în schimbul imobilului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, care încalcă echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților și care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin urmare, chiar dacă art. 480 C. civ. nu prevede în mod expres obligația Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, față de jurisprudența C.E.D.O.

(obligatorie pentru instanțele naționale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectiva si rapida a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale, enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținându-se cont și de principiile afirmate de către jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri, instanța a constatat că Statul Român avea calitate procesual pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamanții, prin care se solicita plata echivalentului bănesc al imobilului care nu putea fi restituit în natura și pentru care, s-a statuat dreptul reclamanților la despăgubiri, urmând a fi obligat la plata sumei de 348 380 lei reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Constanța, strada Str. C.V.

Deoarece imobilul nu se mai afla în patrimoniul unității administrativ teritoriale ai cărei reprezentanți sunt Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, iar aceștia nu mai exercita posesia asupra imobilului litigios, întrucât imobilul a fost înstrăinat către terțul cumpărător de bună credință, chiriaș în imobil la momentul apariției Legii nr. 112/1996, s-a respins, ca nefondată acțiunea civilă având ca obiect obligarea acestora de a preda imobilul către reclamanți. S-a reținut că pârâții Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța nu puteau fi titularii obligației de plată a contravalorii sumei de bani reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului, deoarece imobilul nu a fost preluat în patrimoniul acestora, ci în patrimoniul statului.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 54 din 31 ianuarie 2011, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței civile nr. 1549 din 05 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu reclamanți D.E., G.K. și K.V., și intimații pârâți Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul local al municipiului Constanța, și a schimbat în tot sentința apelată și pe fond acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 19 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au dedus judecății, încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, strada Str. C.V., județul Constanța și au pretins în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, conform Decretului nr. 213/1974.

Anterior solicitărilor de restituire menționate anterior, reclamanții nu au mai formulat nici o altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (pct. I), în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa – exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale. Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – și că în acest sens este și decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi – și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 republicat ă – a fost promovată în 2009, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

O astfel de concluzie se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că prin imobilele preluate în mod abuziv, se înțelege orice imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, din care rezultă că persoanele în cauză pot să-și exercite dreptul lor numai potrivit reglementării legii speciale. Existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ.

și cel prevăzut de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda și care vizează, în cazul revendicării compararea titlurilor exhibate de părți și originii acestora pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins. Deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O. - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008). Pe de altă parte trebuie avut în vedere că potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenție”.

Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. – iar în raport de elemente se constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său. În egală măsură, reclamanții nu au nici „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar C.E.D.O. a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României, 2005). În cuprinsul aceleiași decizii instanța europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective’’. Din cele ce preced a rezultat, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O.

ca fiind,,concret și efectiv” și că în cauză nu s-a dovedit că reclamanții mai beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare. Prin urmare respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentele expuse nu aduce atingere liberului acces la justiție și nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului. S-a constatat că instanța de fond nu a făcut o aplicare corectă a principiilor generale de drept și normelor de drept material incidente în cauză, motiv pentru care în baza art. 296 C. proc. civ. s-a admite apelul, s-a schimbat în tot sentința apelată și pe fond s-a respins acțiunea. În baza art. 274 C. proc.

civ. au fost obligați reclamanții, către Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța la 372 lei cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs reclamanții D.E., G.K., K.V., criticând-o ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - În mod greșit, a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă cu motivarea că a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această lege ar suprima dreptul de a se folosi acțiunea clasică de revendicare imobiliară pentru cei care, la data apariției Legii nr. 10/2001, nu aveau un „bun” în sensul Convenției. - Foștii proprietari, care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenul prevăzut de dispozițiilor art. 22, nu și-au pierdut dreptul subiectiv de proprietate.

- Chiar și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevede că este admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cazul în care există neconcordanță între legea specială și convenție. - Au dovedit, pe fondul cauzei, calitatea procesuală activă, precum și temeinicia dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu. Recursul declarat de reclamanți este nefondat. Prin acțiunea formulată la data de 19 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții: D.E., G.K., K.V. au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, str. Str. C.V. nr. 67, județul Constanța. Ei și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

Anterior solicitărilor de restituire a imobilului în litigiu, reclamanții nu au mai formulat niciodată acțiune și nici nu au uzat de procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În mod corect, instanța de apel a apreciat că, în definirea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul „generalia specialibus derogant” care generează concursul dintre legea generală și cea specială. Problema concursului dintre legea generală și legea specială a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în sensul că se exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat în patrimoniul autorilor săi, și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2009, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcut decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât și pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se restituie persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, cunoscute pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Este adevărat că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, totuși nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției „recunoscut anterior și suspus protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Așadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune pronunțată ulterior datei de 14 februarie 2011 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în existența unei speranțe legitime în legătură cu aceasta. Noțiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate.

În egală măsură, reclamanții nu au nici „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în temeiul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar C.E.D.O.

a recunoscut, anterior dezlegării date prin hotărârea menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României 2005). Instanța de apel, în mod judicios, a reținut că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective”. Că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, afișat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

ca fiind „concret și efectiv”, în cauză nu s-a dovedit că reclamanții mai beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare. Prin urmare, se reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a principiilor generale de drept și normelor de drept material incidente în cauză. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 54 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.E., G.K., K.V. împotriva deciziei nr. 54/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.