Decizia nr. 28 din 9 mai 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 351/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Valentina Vrabie, preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 337/112/2018/a7, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; debitoarea a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, iar la solicitarea sa, Institutul Român de Drept Comercial a transmis o opinie asupra chestiunilor de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 31 ianuarie 2022, în Dosarul nr. 337/112/2018/a7, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: a) Dacă dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. k) şi o) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul existenţei competenţei judecătorului-sindic de a se pronunţa asupra viabilităţii planului de reorganizare şi de a confirma un plan de reorganizare, în cazul în care nu se poate adopta o hotărâre în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, sau în sensul că acesta confirmă planul numai în măsura existenţei unei hotărâri de aprobare de către adunarea creditorilor a planului de reorganizare. b) Dacă dispoziţiile art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) Art. 45. – ” (1) Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt: (…) k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori; (…) o) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi; (…).” Art. 138. – (…) „(4) Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.” Art. 139. – ” (1) Judecătorul-sindic fixează termenul pentru confirmarea planului în cel mult 15 zile de la depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. Judecătorulsindic poate să ceară unui specialist să îşi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de confirmarea lui. Planul este confirmat în următoarele condiţii: A. în cazul în care sunt 5 categorii, planul se consideră acceptat dacă cel puţin 3 dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele prevăzute la art. 138 alin. (3), acceptă planul cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul; B. în cazul în care sunt trei categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care cel puţin două categorii votează planul, cu condiţia ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul; C. în cazul în care sunt două sau patru categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care dacă este votat de cel puţin jumătate din numărul de categorii, cu condiţia ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul; D. fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan; E. vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă; F. planul respectă, din punct de vedere al legalităţii şi viabilităţii, prevederile art. 133 (…).” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin Încheierea civilă nr. 133 din 14 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 337/112/2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea debitoarei BN – S.R.L. şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei faţă de aceasta.

Prin Sentinţa civilă nr. 218 din 25 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 337/112/2018/a6, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea debitoarei şi a constatat prelungirea perioadei de observaţie şi a termenului pentru depunerea planului de reorganizare cu 3 luni, dispunând, totodată, prelungirea termenului pentru depunerea planului de reorganizare cu 30 de zile, calculat de la expirarea termenului prelungit.

La data de 17 septembrie 2020, administratorul judiciar al debitoarei a depus un plan de reorganizare a activităţii debitoarei pe o perioadă de 3 ani.

Prin rezoluţia de la termenul din 14 octombrie 2020 judecătorul-sindic a acordat termen în vederea întrunirii adunării creditorilor pentru votarea planului de reorganizare a activităţii debitoarei.

La data de 19 noiembrie 2020 a avut loc adunarea generală a creditorilor în vederea discutării planului de reorganizare a activităţii debitoarei, ordinea de zi fiind prorogată la solicitarea creditorului majoritar F Bank – S.A.

Prin rezoluţiile de la termenele din 25 noiembrie 2020, 24 februarie 2021, 7 aprilie 2021 şi 16 iunie 2021, judecătorulsindic a acordat succesiv termene în vederea întrunirii adunării creditorilor pentru votarea planului de reorganizare, la ultimul termen participanţii la procedură fiind citaţi cu menţiunea de a discuta intrarea debitoarei în procedura falimentului.

La data de 1 septembrie 2021 a avut loc adunarea generală a creditorilor în vederea discutării planului de reorganizare a activităţii debitoarei, fără a fi comunicat vreun vot de către creditori cu privire la ordinea de zi.

În contextul în care administratorul judiciar a convocat mai multe adunări ale creditorilor pentru ca aceştia să îşi exprime poziţia asupra planului de reorganizare, iar în cadrul acestor adunări s-a exprimat votul de prorogare de către creditorul majoritar F Bank – S.A., fără ca celelalte categorii de creanţe să comunice vreun vot, debitoarea a solicitat judecătorului-sindic să aplice dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014.

Administratorul judiciar a solicitat judecătorului-sindic confirmarea planului de reorganizare înregistrat cu nr. 4.047 din 15 mai 2020, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, cu motivarea că nu au existat opoziţii ale creditorilor cu privire la legalitatea planului.

Prin Sentinţa civilă nr. 339 din 16 septembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 337/112/2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, printre altele, infirmarea planului de reorganizare propus de administratorul judiciar şi deschiderea procedurii generale a falimentului împotriva debitoarei.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a constatat că planul de reorganizare a activităţii debitoarei nu a fost aprobat de creditori, deşi au fost acordate mai multe termene în vederea întrunirii adunării creditorilor, creditorul majoritar solicitând prorogarea ordinii de zi, fără să transmită votul său.

A apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, deoarece aprobarea planului de reorganizare de către adunarea creditorilor reprezintă o condiţie esenţială pentru confirmarea sa de către judecătorul-sindic. Astfel, este necesară exprimarea votului, pozitiv sau negativ, de către creditori cu privire la planul de reorganizare, aceştia fiind direct vizaţi şi interesaţi de modul în care evoluează activitatea debitoarei.

S-a mai reţinut că judecătorul-sindic se poate pronunţa asupra legalităţii planului de reorganizare, însă pentru a analiza viabilitatea acestuia trebuie parcurse toate fazele reglementate de lege. Or, planul de reorganizare a activităţii debitoarei nu a fost acceptat de adunarea creditorilor.

Dezinteresul creditorului majoritar şi al celorlalţi creditori nu poate fi interpretat decât ca un vot negativ faţă de planul de reorganizare propus de administratorul judiciar. Acest dezinteres al creditorilor nu vizează situaţia în care practicianul în insolvenţă nu poate lua măsurile necesare desfăşurării normale a procedurii insolvenţei, ci vizează chiar procedura de reorganizare a activităţii debitoarei. Or, fără aprobarea creditorilor, planul de reorganizare propus de administratorul judiciar nu poate fi confirmat de judecătorul-sindic, care nu se poate substitui votului acestora.

Debitoarea a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei judecătorului-sindic pentru aprobarea/confirmarea planului de reorganizare şi, în subsidiar, aprobarea planului de reorganizare şi trimiterea cauzei judecătorului-sindic pentru pronunţarea unei sentinţe de confirmare a planului.

În motivarea căii de atac apelanta a susţinut că judecătorul-sindic nu putea infirma planul de reorganizare decât dacă planul era aprobat/respins de adunarea creditorilor şi, în urma verificării legalităţii planului, constata neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 alin. (1) lit. A-F din Legea nr. 85/2014.

Astfel, confirmarea sau infirmarea planului de reorganizare poate fi dispusă doar dacă există o hotărâre a adunării creditorilor de aprobare ori de respingere a planului. Această concluzie rezultă şi din conţinutul dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că judecătorulsindic poate hotărî asupra confirmării doar după votarea planului. Or, în cauză nu s-a înregistrat niciun vot valabil în adunarea creditorilor.

A mai arătat că dispoziţiile art. 145 alin. (1) lit. B din Legea nr. 85/2014 stabilesc că intrarea în faliment se dispune atunci când „debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat”, fiind astfel reglementate două faze consecutive, respectiv acceptarea planului de către adunarea creditorilor şi confirmarea sa de către judecătorul-sindic. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a fost formulată într-un litigiu aflat în faza apelului, pe rolul Curţii de Apel Cluj, care judecă cauza în ultimă instanţă, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

De lămurirea chestiunilor de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât judecătorul-sindic a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, iar confirmarea planului de reorganizare reprezintă faza finală, după ce acesta a fost propus de una dintre persoanele îndreptăţite, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv a fost acceptat de adunarea creditorilor, în condiţiile art. 138 din aceeaşi lege. Judecătorului-sindic i s-a conferit posibilitatea de a se pronunţa asupra legalităţii planului de reorganizare, însă pentru a analiza viabilitatea acestuia trebuie parcurse toate fazele reglementate de lege. Interpretarea dată de judecătorul-sindic normelor legale evocate a fost criticată prin calea de atac exercitată în cauză.

S-a mai arătat că elementul de noutate a chestiunilor de drept rezultă din faptul că acestea nu au făcut obiectul unor dezlegări jurisprudenţiale consecvente, nefiind cristalizată practica judiciară faţă de momentul intrării în vigoare a textelor legale supuse interpretării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestor chestiuni de drept prin decizii de speţă sau decizii pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, astfel cum rezultă din evidenţele sale electronice. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Numai apelanta a depus un punct de vedere asupra chestiunilor de drept.

Cu privire la prima chestiune de drept, a arătat că judecătorul-sindic nu este limitat la controlul condiţiilor de legalitate pe care planul trebuie să le îndeplinească, fiind obligat să analizeze şi viabilitatea planului, adică posibilităţile reale de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin plan. Având în vedere că analiza de oportunitate a planului de reorganizare îi este recunoscută expres de lege în faza confirmării acestuia prin hotărâre, rezultă că, în lipsa unei atitudini active a creditorilor, judecătorul-sindic se poate substitui acestora, analizând oportunitatea planului la un moment anterior.

Cu privire la a doua problemă de drept, a subliniat că legiuitorul a conferit o semnificaţie pasivităţii creditorilor numai în cazurile expres prevăzute de lege, relevante în acest sens fiind, spre exemplu, dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi art. 139 alin. (1) lit. E din Legea nr. 85/2014. Ca atare, a apreciat că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente este în sensul că pasivitatea creditorilor nu echivalează automat cu un vot negativ, conducând astfel la imposibilitatea de confirmare a planului în lipsa unei dispoziţii exprese cu privire la semnificaţia pasivităţii acestora. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că între mecanismele create de legiuitor pentru asigurarea celerităţii procedurii se regăseşte şi cel instituit de art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, referitor la judecarea de către judecătorul-sindic a cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor, din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi.

Examinarea textului legal evocat anterior relevă că nu sunt menţionate în cuprinsul său, în mod limitativ sau enunţiativ, ipotezele de excepţie de la aplicarea normei, fiind instituite două condiţii necesare pentru a putea solicita judecătorului-sindic aplicarea mecanismului pe care această normă îl reglementează.

Astfel, se poate solicita aplicarea art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 în ipoteza în care, la cel puţin două şedinţe ale comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor, având aceeaşi ordine de zi, nu se poate lua o hotărâre din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi.

Norma analizată nu cuprinde menţiuni referitoare la ordinea de zi decât sub aspectul necesităţii identităţii sale în două şedinţe, astfel că nu pot fi operate excluderi derivate din natura chestiunilor supuse analizei prin ordinea de zi şi nici cu privire la textul art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014.

Scopul instituirii acestor atribuţii în sarcina judecătorului-sindic rezidă în caracterul concursual al procedurii insolvenţei şi în necesitatea salvgardării principiilor înscrise în art. 4 din Legea nr. 85/2014, între care şi fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii cu acelaşi rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi a acceptării unei decizii a majorităţii.

Aplicarea dispoziţiilor art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie realizată de către judecătorulsindic în consonanţă cu principiile enunţate de art. 4 din aceeaşi lege.

Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că nu poate fi validată teza echivalării pasivităţii creditorilor cu un vot negativ, cât timp legiuitorul a instituit un mecanism pentru continuarea procedurii prin dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Oradea şi Piteşti au transmis practică judiciară relevantă.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale colectivelor de judecători.

Din răspunsurile primite s-au conturat două opinii cu privire la prima chestiune de drept.

Într-o primă opinie s-a apreciat că judecătorul-sindic se poate pronunţa asupra viabilităţii planului de reorganizare, pe care îl poate confirma, în cazul în care nu se poate adopta o hotărâre în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi. (tribunalele Neamţ, Teleorman, Gorj şi Maramureş)

Într-o a doua opinie s-a apreciat că judecătorul-sindic poate confirma planul de reorganizare numai în măsura existenţei unei hotărâri de aprobare a planului de către adunarea creditorilor (Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti – secţiile a V-a şi a VI-a civile, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Covasna, Bucureşti, Ialomiţa, Buzău, Constanţa, Dolj, Galaţi, Vaslui, Vrancea şi Suceava).

Au fost prezentate argumente numai în sprijinul celei de-a doua opinii. În concret, s-a arătat că art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014 enumeră, printre atribuţiile judecătoruluisindic, confirmarea planului de reorganizare, după votarea acestuia de către creditori, fiind astfel prevăzută în mod expres cerinţa votării planului. De asemenea, art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014 trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 138 şi 139 din aceeaşi lege, care fac referire la cerinţa acceptării planului de către creditori prin exercitarea dreptului de vot, ceea ce implică o manifestare de voinţă expresă în acest sens. În plus, s-a arătat că planul de reorganizare reprezintă un act juridic plurilateral încheiat prin manifestarea de voinţă a categoriilor de creditori care îl votează, motiv pentru care judecătorul-sindic nu ar putea să confirme un plan în absenţa unei hotărâri a adunării creditorilor.

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul celei de-a doua opinii, respectiv: – Sentinţa nr. 406/F/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.200/111/2017, prin care Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei cu motivarea că planul de reorganizare nu a fost acceptat de adunarea creditorilor după patru convocări ale acestei adunări, nefiind întrunit cvorumul necesar adoptării unei hotărâri; – Decizia nr. 469/A-COM din 24 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 237/1.259/2016/a7, prin care Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că este legală dispoziţia judecătorului-sindic de deschidere a procedurii falimentului din moment ce adunarea creditorilor, convocată de mai multe ori în decurs de un an, nu a fost legal întrunită, nefiind astfel aprobat planul de reorganizare a activităţii debitoarei.

Cu privire la a doua chestiune de drept s-au conturat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsa cvorumului cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare (Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Ialomiţa, Neamţ, Gorj, Covasna şi Maramureş).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă şi tribunalele Bucureşti, Teleorman, Buzău, Galaţi, Vaslui, Vrancea şi Specializat Argeş).

Au fost prezentate argumente numai în sprijinul celei de-a doua opinii. Astfel, s-a arătat că dezinteresul creditorilor nu poate fi interpretat decât în sensul unui vot negativ faţă de planul de reorganizare propus de administratorul judiciar. Acest dezinteres al creditorilor nu vizează situaţia în care practicianul în insolvenţă nu poate lua măsurile necesare desfăşurării normale a procedurii insolvenţei, ci vizează chiar procedura de reorganizare a activităţii debitorului. Votul negativ rezultă din faptul că lipsa unui cvorum de 30% pentru constituirea legală a adunării creditorilor conduce la neîndeplinirea condiţiei ca minimum 30% din totalul valoric al masei credale să aprobe planul de reorganizare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 148 din 21 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 2 mai 2012, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 85/2006 [având drept corespondent art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014]. În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „în scopul administrării eficiente a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, planul de reorganizare este confirmat de judecătorul-sindic după depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. (…) În vederea confirmării planului de reorganizare, judecătorul-sindic analizează întrunirea cumulativă a celor cinci condiţii prevăzute la art. 101 alin. (1) lit. A-E din Legea nr. 85/2006. De altfel, atribuţia judecătorului-sindic vizează admiterea şi confirmarea planului de reorganizare după votarea şi aprobarea lui de către adunarea creditorilor. Curtea apreciază că, din redactarea întregii legi privind procedura insolvenţei, rezidă principiul stabilit de legiuitor potrivit căruia atribuţiile judecătorului-sindic sunt cele de verificare a legalităţii actelor de procedură, iar atribuţiile creditorilor privesc managementul procedurii.” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în considerentul de la paragraful 86, următoarele: „Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelenţă, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voinţa debitorului în ceea ce priveşte modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanţelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar şi în cazul reorganizării, de vreme ce şi în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor şi apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134-140).” X. Opiniile specialiştilor consultaţi

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a apreciat că art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 conferă judecătoruluisindic competenţa de a efectua un control de oportunitate asupra viabilităţii planului de reorganizare când nu se poate lua o hotărâre în şedinţele adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi.

În argumentarea acestei opinii s-a subliniat că, în multe situaţii, practicianul în insolvenţă s-a aflat în imposibilitate de a lua măsurile necesare desfăşurării normale a procedurii insolvenţei din cauza inactivităţii creditorilor. Or, pentru astfel de situaţii, legiuitorul a conferit judecătorului-sindic atribuţia de a depăşi rolul de verificator al legalităţii, realizând o apreciere de domeniul oportunităţii măsurilor din procedura insolvenţei.

Extinderea atribuţiei judecătorului-sindic de a aprecia asupra oportunităţii planului de reorganizare este susţinută şi de prevederile art. 139 alin. (1) lit. F din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora planul este confirmat de judecătorul-sindic dacă respectă, din punctul de vedere al legalităţii şi viabilităţii, prevederile art. 133 din aceeaşi lege, respectiv posibilităţile reale de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin plan.

Cu privire la a doua chestiune de drept s-a apreciat că lipsa votului creditorilor în cadrul adunărilor la care au fost convocaţi şi nu s-au prezentat nu echivalează cu un vot negativ asupra planului care să determine intrarea debitorului în faliment.

În fundamentarea acestui punct de vedere s-a arătat că, în absenţa unei prevederi legale care să confere atitudinii pasive a adunării creditorilor semnificaţia unui vot negativ, nu poate fi atribuită o astfel de semnificaţie care să justifice dispoziţia de intrare în faliment. Atunci când a apreciat că neexprimarea voinţei creditorilor poate fi considerată drept vot negativ, legiuitorul a instituit expres o astfel de prezumţie, precum cea instituită de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Universitatea din Bucureşti a apreciat că judecătorulsindic nu are competenţa de a se pronunţa asupra viabilităţii planului de reorganizare şi de a confirma un plan de reorganizare, în cazul în care nu se poate adopta o hotărâre în adunarea creditorilor convocată în acest scop, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi.

În acest sens s-a arătat că analiza dispoziţiilor art. 136-138 din Legea nr. 85/2014 relevă că ipoteza imposibilităţii adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor cu privire la planul de reorganizare, din cauza neîntrunirii cvorumului cerut de lege pentru legala sa acceptare, nu poate fi pusă sub semnul egalităţii cu ipoteza „cererii” evocate de art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014. Aceasta deoarece temeiul exprimării votului de către creditori cu privire la planul de reorganizare nu este dat de o cerere a administratorului judiciar, ci de exigenţa legală ca acesta să primească votul pozitiv al creditorilor, conform regulilor stabilite de art. 138 din Legea nr. 85/2014.

S-a mai arătat că art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 are ca finalitate deblocarea procedurii insolvenţei atunci când stagnează din cauza dezinteresului sau relei-credinţe a creditorilor care deţin un procent decisiv pentru întrunirea cvorumului. Or, procedura nu stagnează dacă nu se votează planul de reorganizare, ci se trece la faliment.

Cu privire la a doua chestiune de drept s-a apreciat că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare.

S-a argumentat că textele care prevăd acceptarea planului de reorganizare de către creditori tratează această acceptare ca o condiţie prealabilă sine qua non a confirmării planului de către judecătorul-sindic, conform art. 138 şi 139 din Legea nr. 85/2014.

Universitatea de Vest din Timişoara a prezentat două opinii asupra primei chestiuni de drept.

Într-o opinie s-a apreciat că judecătorul-sindic are dreptul de a se pronunţa asupra viabilităţii planului de reorganizare şi de a-l confirma în cazul în care adunarea creditorilor nu a putut adopta o hotărâre din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi.

Astfel s-a arătat că neprezentarea succesivă a creditorilor la adunările convocate de administratorul judiciar ar putea fi calificată ca o exercitare abuzivă a dreptului lor de a participa la aceste adunări, având drept consecinţă privarea debitorului de posibilitatea de redresare financiară. Or, judecătorul-sindic are îndatorirea de a analiza motivele neexercitării votului de către creditori, iar în cazul în care constată că omisiunea acestora este abuzivă, este obligat să sancţioneze acest comportament şi să confirme planul de reorganizare, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014.

Într-o altă opinie s-a apreciat că judecătorul-sindic poate confirma planul de reorganizare numai în măsura existenţei unei hotărâri a adunării creditorilor de aprobare a planului.

S-a argumentat că art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 vine în completarea art. 45 alin. (1) lit. k) din aceeaşi lege, în sensul că dezvoltă condiţiile referitoare la confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul-sindic, reglementând un mecanism juridic în acest sens.

Astfel, în vederea fixării termenului pentru confirmarea planului de reorganizare este necesar ca administratorul judiciar să depună la grefa tribunalului procesul-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. Această exprimare a legiuitorului relevă că un plan de reorganizare nu poate fi confirmat decât dacă a fost votat de către adunarea creditorilor.

Cu privire la a doua chestiune de drept s-a apreciat că lipsa votului creditorilor asupra planului de reorganizare nu echivalează cu un vot negativ.

În acest sens s-a arătat că singurele referiri la modul de interpretare a unui vot din Legea nr. 85/2014 sunt la art. 27 alin. (2) teza finală şi art. 49 alin. (1) teza a II-a care prevăd că „orice condiţionare a votului este considerată vot negativ”, respectiv „votul condiţionat este considerat vot negativ”. Aşadar, legiuitorul a înţeles să asimileze votului negativ numai votul condiţionat, nu şi neexercitarea sa. XI. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă şi, asupra fondului, că: judecătorul-sindic poate confirma un plan de reorganizare numai în măsura în care există o hotărâre de aprobare de către adunarea creditorilor a respectivului plan de reorganizare; imposibilitatea adoptării unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe având aceeaşi ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizării în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestui text de lege, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, titulara sesizării, învestită cu judecarea căii de atac a apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă; conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în materia insolvenţei, hotărârile judecătorului-sindic sunt supuse numai apelului.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, iar nu aparentă, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. În acelaşi sens, întrebarea/întrebările formulată/formulate în cadrul acestei proceduri trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în timp ce în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în literatura de specialitate s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

Din această perspectivă se reţine că instanţa de trimitere, învestită cu o cerere de apel formulată împotriva încheierii judecătorului-sindic de trecere în faliment a debitorului insolvent, este chemată să stabilească dacă judecătorul-sindic se poate sau nu substitui, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, adunării creditorilor care, la două şedinţe având pe ordinea de zi aprobarea unui plan de reorganizare propus în condiţiile art. 132 din aceeaşi lege, nu a putut adopta nicio hotărâre din lipsă de cvorum, respectiv dacă dispoziţiile art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din acelaşi act normativ trebuie interpretate în sensul că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, pentru motivul mai sus arătat, echivalează cu un vot negativ asupra planului propus.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Aceasta este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă sunt necesare unele clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită trebuie plecat de la următoarele premise: – asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare; – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. Totodată, este de observat faptul că în urma consultării instanţelor au fost transmise preponderent opinii teoretice, care evidenţiază două variante posibile de interpretare, cea majoritară fiind în sensul că judecătorul-sindic poate confirma un plan de reorganizare numai în măsura existenţei unei hotărâri de aprobare a planului de către adunarea creditorilor, respectiv că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare. Aşadar, înţelegerea noii soluţii legislative introduse prin Legea nr. 85/2014 s-a dovedit a fi oarecum anevoioasă, cu potenţial real de a da naştere unei jurisprudenţe divergente, problema de drept prezentând o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia mecanismului de unificare activat.

Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normelor de drept respective, anume a prevederilor art. 45 alin. (1) lit. k) şi o), art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, se constată că asupra acestor chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile.

Prin urmare, sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti (control a priori), determinând şi efectul asigurării securităţii raporturilor juridice. XII.2. Asupra fondului sesizării

Obiectul întrebării prealabile îl constituie interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. k) şi o), art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În esenţă, problema de drept care formează obiectul dezlegării de principiu este generată de împrejurarea că, atunci când legiuitorul a completat principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, aşa cum erau ele reglementate anterior de art. 11 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 85/2014 a introdus, printre altele, şi pe aceea de a judeca cererile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, atribuţie care nu exista în reglementarea anterioară.

Cu toate acestea, în cuprinsul textului normativ nu a fost introdusă, cum de altfel, corect, a arătat şi instanţa de trimitere, nicio menţiune referitoare la ordinea de zi, cerinţele impuse expres pentru a se putea solicita judecătorului-sindic aplicarea mecanismului prevăzut de art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 fiind limitate la două, respectiv: a) au existat cel puţin două şedinţe ale adunării creditorilor având aceeaşi ordine de zi; b) nu s-a putut lua o hotărâre din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi.

În aceste condiţii, potrivit uneia dintre opinii, îmbrăţişată şi de instanţa de trimitere, câtă vreme norma legală analizată nu cuprinde menţiuni referitoare la punctele aflate pe ordinea de zi, decât sub aspectul necesităţii identităţii ordinii de zi a celor două şedinţe ale adunării creditorilor, nu pot fi operate excluderi derivate din natura chestiunilor supuse analizei prin ordinea de zi şi nici cu privire la prevederile art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014.

Argumentul principal în susţinerea acestui punct de vedere este fundamentat pe scopul instituirii unei asemenea atribuţii în sarcina judecătorului-sindic, care rezidă în caracterul concursual al procedurii reglementate de acest act normativ şi necesitatea salvgardării principiilor enumerate de art. 4 din Legea nr. 85/2014, cum ar fi fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de acelaşi rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi a acceptării unei decizii a majorităţii, urmând să se ofere celorlalţi creditori plăţi egale sau mai mari decât ar primi în faliment (pct. 9 al art. 4 din aceeaşi lege). Aşadar, aplicarea dispoziţiilor art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie realizată de către judecătorul-sindic în consonanţă cu principiile enunţate de art. 4 din Legea nr. 85/2014, neputând fi validată teza echivalării pasivităţii creditorilor cu un vot negativ cât timp legiuitorul a instituit un mecanism pentru continuarea procedurii, prin art. 45 alin. (1) lit. o) din aceeaşi lege.

Chiar dacă, la prima vedere, ar părea că acesta este sensul avut în vedere de legiuitor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în realitate, intenţia celui care a edictat respectivele norme a fost în sens contrar.

În primul rând, lit. o) a primului alineat al art. 45 din Legea nr. 85/2014, deşi îi conferă judecătorului-sindic atribuţia de confirmare a planului de reorganizare, condiţionează acest lucru de votarea lui de către creditori. Altfel spus, atât timp cât creditorii nu au votat planul propus de debitor, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, de administratorul judiciar sau de unul ori mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, după caz, judecătorul-sindic nu poate confirma respectivul plan.

Că este aşa rezultă şi din modul de redactare a art. 139 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia „Judecătorul-sindic fixează termenul pentru confirmarea planului în cel mult 15 zile de la depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. (…)”. Prin urmare, aplicând raţionamentul de interpretare per a contrario, care se caracterizează prin faptul că atunci când o regulă de drept este subordonată anumitor condiţii opusul acelei reguli este aplicabil când condiţiile respective nu sunt îndeplinite, se poate trage concluzia că, atât timp cât creditorii nu au aprobat unul dintre planurile de reorganizare propuse, judecătorul-sindic nu poate stabili termen de judecată, în condiţiile art. 139 din Legea nr. 85/2014, pentru confirmarea planului, nefiind îndeplinită cerinţa referitoa