Decizia nr. 81/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1945/1/2022 — chestiunea de drept: următoarelor chestiuni de drept: „ a. Cum se conciliază obligaţia instanţei judecătoreşti «de a aplica prioritar – soluţia adaptării contractului» – statornicită, în lumina dispoziţiunilor art. 3, dimpreună cu cele ale…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.945/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Valentina Vrabie, preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş în Dosarul nr. 3.327/320/2021 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „ a. Cum se conciliază obligaţia instanţei judecătoreşti «de a aplica prioritar – soluţia adaptării contractului» – statornicită, în lumina dispoziţiunilor art. 3, dimpreună cu cele ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77 din 28 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016 – în forma modificată prin Legea nr. 52 din 13 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, prin considerentul decizoriu din paragraful 48 al Deciziei nr. 432 din 17 iunie 2021 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021 -, cu posibilitatea consumatorului de a pretinde adaptarea unui contract de credit încheiat cu un profesionist când acest contract de credit a fost declarat anterior scadent anticipat, creanţa astfel izvorâtă – reprezentată de obligaţia de rambursare a întregului credit, dimpreună cu dobânda contractului şi celelalte speze – fiind urmărită în cadrul unei proceduri execuţionale de urmărire a imobilului (locuinţă) ipotecat, fără ca acesta să fie valorificat? b. În aceleaşi circumstanţe, care ar fi criteriile obiective de identificare a «utilităţii sociale a continuării executării contractului» ce pare a fi consfinţită cu valoare de principiu de către Curtea Constituţională a României prin decizia mai degrabă pomenită?”.

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit, comunicat părţilor, puncte de vedere ale Institutului Naţional al Magistraturii, Universităţii Bucureşti, Universităţii Danubius, Universităţii de Vest Timişoara şi Universităţii Dunărea de Jos, amicus curiae din partea Asociaţiei Române a Băncilor şi punct de vedere din partea reclamantului.

Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Specializat Mureş a dispus, prin Decizia nr. 435/A/2022 din 31 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.327/320/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.945/1/2022. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 77/2016: „ Art. 4. – (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi; e) este îndeplinită condiţia privind impreviziunea. (1 1 ) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. (1 2 ) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1 1 ) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. (1 3 ) Prezumţiile prevăzute la alin. (1 1 ) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). (2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului. (3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5). (4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.” „ Art. 5. – (1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. (3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară. (3 1 ) Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile în mod corespunzător şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5). (4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii actului de dare în plată. (5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului se suportă de către debitor. […]” „ Art. 7. – (1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege. (2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul. (3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate. (4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat. (5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege. (5 1 ) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării. (6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.” „ Art. 8. – (1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. (2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul. (3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. (4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru. (5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului […]”.

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: „ Art. 476. – Efectul devolutiv al apelului (1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. (3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.” „ Art. 477. – Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat (1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.” „ Art. 478. – Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. (5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.” „ Art. 479. – Dispoziţii speciale privind judecata (1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. (2) Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).” „ Art. 480. – Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel (1) Instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui. (2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. (3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (4) Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă. (5) În cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs. (6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.” „ Art. 481. – Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.” „ Art. 482. – Completare cu alte norme Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea adresată Judecătoriei Târgu Mureş la 26 martie 2021, reclamanta-debitoare a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta – unitatea bancară creditoare, să se dispună în temeiul prevederilor Legii nr. 77/2016 adaptarea contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice încheiat cu pârâta, în sensul împărţirii riscului valutar cu începere de la momentul înregistrării notificării până la momentul rambursării integrale a creditului şi obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre sumele efectiv achitate cu titlu de rată şi cele care ar fi trebuit achitate, avându-se în vedere noul curs valutar stabilit de către instanţă în urma reechilibrării contractului, cu dobânda legală aferentă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a transmis o notificare pârâtei-creditoare, astfel cum stipulează dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016, prin care a solicitat echilibrarea contractului şi care nu a fost corespunzător contestată de către pârâtă, context în care a înţeles să apeleze la procedura prevăzută de art. 8 din legea anterior menţionată, astfel cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile legale în vederea adaptării contractului, printre care şi cerinţa impreviziunii în varianta fluctuaţiei cursului valutar pentru moneda C.H.F., ce a înregistrat o creştere de 100,95% între momentul încheierii contractului (8.09.2008) şi momentul formulării notificării (7.12.2020).

Pârâta-creditoare a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepţia inadmisibilităţii deduse din împrejurarea că sesizarea reclamantei-debitoare nu îmbracă forma unei notificări de dare în plată valide şi că, în fapt, nu se încearcă darea în plată, ci o negociere contractuală. Pe fondul cauzei, a susţinut caracterul nefondat al acţiunii, arătând că exigenţele Legii nr. 77/2016 legate de incidenţa impreviziunii nu sunt îndeplinite.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, argumentând că apărările pârâtei puteau fi invocate pe calea contestaţiei împotriva notificării, demers care nu a fost însă materializat şi că notificarea îndeplineşte cerinţele prevăzute de legea-cadru în materie, reiterând totodată şi aspectele arătate în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.564 din 22 iunie 2021, Judecătoria Târgu Mureş a admis excepţia inadmisibilităţii, respingând ca atare cererea de chemare în judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat, în esenţă, că scopul Legii nr. 77/2016 nu poate fi altul decât transmiterea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Or, în speţă, reclamanta urmăreşte deturnarea acestei finalităţi în condiţiile în care notificarea adresată creditoarei vizează doar adaptarea convenţiei şi reechilibrarea prestaţiilor derivând din contractul de credit, aspecte care excedează prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016 şi pot fi urmărite doar pe calea unei acţiuni în justiţie întemeiate pe dreptul comun în materie, respectiv pe dispoziţiile referitoare la teoria impreviziunii din Codul civil.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, solicitând în principal anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, faţă de prevederile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În motivarea căii de atac declarate, apelanta a arătat că în mod greşit judecătoria a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, neverificând dacă notificarea formulată îndeplineşte sau nu cerinţele prevăzute de Legea nr. 77/2016, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 52/2020 şi analizând cererea de chemare în judecată prin prisma unei aparente excepţii de inadmisibilitate, ca urmare a constatării a priori a inadmisibilităţii notificării. În consecinţă, apelanta a solicitat instanţei de control judiciar să constate faptul că notificarea formulată este una veritabilă, pliată pe prevederile Legii nr. 77/2016, în forma modificată de Legea nr. 52/2020, îndeplinind toate condiţiile de admisibilitate prescrise de dispoziţiile art. 4 din lege ce consacră caracterul prioritar al echilibrării şi continuării contractului de credit, aspect în raport cu care se impun anularea sentinţei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru a analiza pe fond cererea de chemare în judecată.

Ulterior dezbaterilor şi rămânerii în pronunţare asupra apelului, prin Încheierea din 22 martie 2022 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi citarea părţilor cu menţiunea de a-şi exprima un punct de vedere cu privire la interpretarea noţiunilor de echilibrare a contractului şi imposibilitate vădită de continuare a contractului, statuate de art. 4 din Legea nr. 77/2016, respectiv de utilitate socială a contractului, cuprinsă în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 432/2021, prin raportare la calificarea juridică a situaţiei de fapt deduse judecăţii, şi anume: declanşarea procedurii specifice Legii nr. 77/2016, sub forma unui demers de adaptare a contractului de credit cu privire la care s-a declarat scadenţa anticipată, respectiv s-a demarat executarea silită fără a avea loc însă adjudecarea imobilului.

La termenul de judecată din 10 mai 2022, instanţa de apel a pus din oficiu în discuţia părţilor chestiunea incidentală privind oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la problema posibilităţii adaptării contractului de credit în faza executării silite, rămânând în pronunţare atât cu privire la această chestiune, cât şi pe fondul cauzei.

Prin Decizia nr. 435/A/2022 din 31 mai 2022, Tribunalul Specializat Mureş a dispus sesizarea instanţei supreme, în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: a. Cum se conciliază obligaţia instanţei judecătoreşti „de a aplica prioritar – soluţia adaptării contractului” – statornicită, în lumina dispoziţiunilor art. 3, dimpreună cu cele ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77 din 28 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016 – în forma modificată prin Legea nr. 52 din 13 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, prin considerentul decizoriu din paragraful 48 al Deciziei nr. 432 din 17 iunie 2021 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, cu posibilitatea consumatorului de a pretinde adaptarea unui contract de credit încheiat cu un profesionist când acest contract de credit a fost declarat anterior scadent anticipat, creanţa astfel izvorâtă – reprezentată de obligaţia de rambursare a întregului credit, dimpreună cu dobânda contractului şi celelalte speze – fiind urmărită în cadrul unei proceduri execuţionale de urmărire a imobilului (locuinţă) ipotecat, fără ca acesta să fie valorificat? b. În aceleaşi circumstanţe, care ar fi criteriile obiective de identificare a „utilităţii sociale a continuării executării contractului” ce pare a fi consfinţită cu valoare de principiu de către Curtea Constituţională a României prin decizia mai degrabă pomenită? IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de pretenţiile deduse judecăţii, întemeiate pe prevederile Legii nr. 77/2016, prin raportare la dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data sesizării instanţei (26 martie 2021).

Chestiunile de drept sunt relevante pentru soluţionarea cauzei pe fond; astfel, în raport cu aspectele reglementate prin Legea nr. 77/2016, faţă de conceptele juridice cu care aceasta operează, modificările aduse prin Legea nr. 52/2020 şi statuările Curţii Constituţionale prin deciziile nr. 431/2021 şi nr. 432/2021, interpretarea mecanismelor aplicării procedurii de dare în plată, cu asigurarea priorităţii soluţiei de adaptare în raport cu cea de stingere a creditului prin remiterea bunului imobil în proprietatea creditorului şi, în acest scop, interpretarea situaţiei de fapt concrete din fiecare speţă prin filtrul criteriului „menţinerii utilităţii sociale a contractului”, reprezintă chestiuni esenţiale în raport cu necesitatea soluţionării fondului litigiului dedus judecăţii. Particularitatea faptică a speţei ridică problema stabilirii domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016, în raport cu cele două subcategorii de mecanisme pe care aceasta le reglementează. După cum rezultă din deciziile instanţei de contencios constituţional, parametrii de aplicare a legii privind darea în plată au fost extinşi, pe cale de interpretare creativă a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, în sensul că echilibrarea şi adaptarea contractului sunt prioritare, astfel că încetarea contractului urmează a fi dispusă numai atunci când continuarea sa este vădit imposibilă. Consecinţa acestei interpretări a fost aceea că procedura reglementată de prevederile legii dării în plată a fost considerată admisibilă atât pentru demersuri de reechilibrare, cât şi pentru cele de dare în plată. Elementul faptic particular al prezentului litigiu a ridicat însă problema ambiguităţii noţiunilor utilizate de Curtea Constituţională prin raportare la care s-a recunoscut constituţionalitatea prevederilor Legii nr. 77/2016. În esenţă, Curtea Constituţională vorbeşte despre menţinerea utilităţii sociale a contractului ca fundament al prioritizării soluţiei de adaptare a acestuia, însă nu oferă niciun criteriu abstract cu privire la conţinutul noţiunii de „utilitate socială”. Aşadar, în abordarea pe care Curtea Constituţională a adoptat-o cu privire la determinarea constituţionalităţii Legii nr. 77/2016, se impun clarificarea conţinutului noţiunilor juridice prin intermediul cărora s-au fixat criteriile în raport cu care se poate sau nu dispune adaptarea contractului şi, implicit, delimitarea subcategoriilor de situaţii care intră sau nu în domeniul de aplicare a acestei legi, precum şi a subiecţilor de drept care se pot prevala de unele sau altele dintre efectele acestui act normativ.

Chestiunile de drept prezintă caracter de noutate, în sensul că asupra acestora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu fac obiectului unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

În opinia instanţei de sesizare, Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost interpretată prin deciziile Curţii Constituţionale, surprinde două dintre situaţiile de fapt cărora li se aplică. Astfel, prima vizează ipoteza contractului de credit aflat în executare firească între creditorul instituţie de credit care a acordat împrumutul şi debitorul împrumutat. În cazul acestuia, pe parcursul executării contractuale, debitorul împovărat faptic de modul în care a evoluat executarea contractuală, apreciind că poate accesa beneficiile oferite de legiuitor, solicită printr-o notificare în sensul art. 4 din legea nr. 77/2016 adaptarea contractului prin reechilibrarea prestaţiilor; la polul opus al domeniului de aplicabilitate a legii se reţine ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 8 alin. (5) din care, în esenţă, stipulează că, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor impreviziunii, beneficiază de instituţia dării în plată, în forma concretă a stingerii datoriilor izvorâte din contractele de credit, şi debitorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat. Acest beneficiu poate fi opus indiferent de titularul creanţei, respectiv de stadiul sau forma executării silite, câtă vreme sunt îndeplinite cerinţele impreviziunii şi imobilul ipotecat a fost deja valorificat.

Între cele două ipoteze diametral opuse se află situaţiile de genul celei din prezentul litigiu în care debitorul este executat silit, imobilul ipotecat nu a fost încă valorificat, iar creditorul este altul decât cel iniţial. Aceste situaţii nu pot fi încadrate în funcţie de criteriile clare stabilite expres sau deduse dincolo de echivoc din cuprinsul legii, respectiv al deciziilor de constituţionalitate.

Mai mult, dacă singura sursă de inspiraţie normativă ar fi fost cea legală, pe cale de interpretare, s-ar fi putut susţine în mod judicios o soluţie în sensul în care opţiunea adaptării este destinată doar în cazul primei ipoteze, în timp ce, în privinţa celei de-a doua, atunci când intervine executarea silită a debitorului, singura alternativă este cea a dării în plată, cu argumentul că acolo unde legiuitorul a înţeles să reglementeze a făcut-o în mod expres, astfel că acolo unde nu distinge, nici interpretul nu ar trebui să o facă, cu atât mai mult cu cât soluţia din art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 are natura juridică a unei excepţii faţă de regulă şi nu mai vine însoţită de un text similar celui din art. 4 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Întrucât dispoziţiile normative exprese se interpretează în lumina considerentelor deciziilor de constituţionalitate relevante, instanţa de sesizare a remarcat faptul că instanţa de contencios constituţional a ridicat la rang de principiu soluţia adaptării cu prioritate a contractului de credit, acceptând că încetarea sa intervine numai în situaţia imposibilităţii vădite a continuării acestuia.

Prin urmare, în aceste condiţii, soluţia care urmează a fi dată în cauză depinde de conţinutul noţiunilor specifice, autonome, utilizate de Curtea Constituţională, revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a trasa limitele domeniului de aplicare a legii dării în plată între extremele stabilite de art. 4 şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 şi de a statua dacă noţiunea de,,adaptare a contractului” este compatibilă cu o reechilibrare a executării silite câtă vreme nu a intervenit valorificarea imobilului ipotecat, oferind în acelaşi timp criterii obiective în raport cu care această reechilibrare poate avea loc, prin opoziţie cu ipoteza clasică a contractelor aflate în derulare. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta-reclamantă a apreciat că este posibilă adaptarea contractului de credit în baza căruia a transmis notificarea, arătând că, dintr-o coroborare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori cu cele ale Legii nr. 77/2016 ar rezulta concluzia potrivit căreia contractul de credit dedus analizei în prezentul litigiu nu era declarat scadent anticipat la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, iar adaptarea ar fi posibilă prin stabilirea unui cuantum clar de plată în sarcina sa, eliminându-se pe viitor fluctuaţiile cursului valutar, astfel încât debitul să fie stins prin acord.

Intimata-pârâtă a arătat că, în opinia sa, adaptarea unui contract de credit se poate face numai dacă acesta din urmă este un contract în derulare. Or, un contract cu privire la care a intervenit scadenţa anticipată, respectiv cesiunea de creanţă, nu mai poate fi considerat a fi în derulare. Mai mult, adaptarea contractului poate fi opusă numai unei instituţii de credit, iar nu unei societăţi al cărei profil este recuperarea de creanţe, relevând lipsa oricăror criterii generale şi obiective cu privire la demersul de adaptare a contractului. În concluzie, a menţionat că noţiunile de „echilibrare a contractului” şi „utilitate socială a contractului” sunt incompatibile cu speţa pendinte, declararea scadenţei anticipate reprezentând, în mod clar, o circumstanţiere a imposibilităţii vădite de continuare a contractului de credit. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La nivelul Curţii de Apel Bacău şi al instanţelor arondate nu a fost identificată practică judiciară care să vizeze problemele de drept menţionate. Cu privire la prima întrebare, Judecătoria Roman şi Judecătoria Târgu-Neamţ au apreciat că obligaţia instanţei de a aplica prioritar soluţia adaptării contractului – statornicită în lumina dispoziţiilor art. 3 şi ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 – nu vine în contradicţie cu posibilitatea consumatorului de a pretinde adaptarea unui contract de credit încheiat cu un profesionist atunci când a fost declarat scadent anticipat (cu obligaţia de a restitui întregul credit, dimpreună cu dobânda contractului şi celelalte speze), întrucât consumatorul are posibilitatea ca, pe calea contestaţiei la executare, să solicite constatarea ca fiind abuzive a unor clauze/a tuturor clauzelor contractuale. În ceea ce priveşte a doua întrebare s-a arătat că pot fi criterii obiective de identificare a „utilităţii sociale a continuării contractului” şi cele indicate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, la paragraful 98.

La nivelul Curţii de Apel Braşov şi al instanţelor arondate nu a fost identificată practică judiciară care să vizeze problemele de drept menţionate. Judecătoria Braşov a susţinut că adaptarea contractului este compatibilă cu o reechilibrare a executării silite cât timp nu a intervenit valorificarea imobilului ipotecat, dat fiind faptul că instanţa de contencios constituţional a ridicat la rang de principiu soluţia adaptării cu prioritate a contractului de credit, acceptând că încetarea sa intervine numai în situaţia imposibilităţii vădite a continuării acestuia.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti nu au fost identificate hotărâri relevante în materie. În ceea ce priveşte prima întrebare, judecătorii din cadrul Secţiei a VI-a civile au opinat în sensul că adaptarea unui contract de credit, la cererea consumatorului, este realizabilă doar în ipoteza în care contractul poate continua, concluzie ce rezultă chiar din prevederile Legii nr. 77/2016 care, la art. 4 alin. (4), deşi prevede că echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare, stipulează, în egală măsură, că încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale. Or, dacă un contract de credit a fost declarat scadent anticipat, iar această măsură nu a fost anulată, respectivul contract nu mai poate continua. Cu privire la cea de-a doua întrebare supusă analizei, opinia exprimată a fost cea potrivit căreia criteriile de identificare a utilităţii sociale a continuării contractului urmează a fi stabilite pe cale judiciară, în fiecare dosar în parte, în funcţie de particularităţile concrete ale cauzei, neputându-se oferi, cu caracter abstract, exemple în acest sens. Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă nu a identificat hotărâri relevante în materie. Plecând de la paragrafele 48-56 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 432/2021, s-a susţinut că, în situaţia unei proceduri execuţionale de urmărire a imobilului (locuinţă) ipotecat, fără ca acesta să fie valorificat, instanţa nu ar mai putea dispune continuarea contractului într-o formă adaptată, deoarece contractul este deja încetat. Din interpretarea sistematică a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 432/2021 rezultă că premisa de la care se pleacă este aceea a unui contract în vigoare a cărui executare a fost suspendată ca efect al notificării debitorului care cere protecţia legii speciale. În ipoteza din speţă nu se mai poate pune problema încetării unui contract practic deja încetat la iniţiativa creditorului care a decis să facă aplicarea pactului comisoriu şi să demareze executarea silită. Analizând împreună ambele întrebări adresate, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, ataşând practică judiciară (Sentinţa civilă nr. 4.073 din 30 martie 2022, nedefinitivă), a apreciat că, în esenţă, ceea ce se cere a fi clarificat este dacă adaptarea contractului, în contextul Legii nr. 77/2016 şi al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 431/2021, este posibilă în cazul în care creditul a fost declarat scadent anticipat, iar în faza de executare silită imobilul nu a fost încă executat silit, la cererea unui creditor care nu mai este banca (respectiv entitatea care a acordat împrumutul), ci un recuperator de creanţe. În acest cadru, s-a considerat că adaptarea contractului este posibilă, deoarece declararea scadenţei anticipate nu reprezintă o cauză de încetare a contractului de credit, acesta nefiind denunţat sau reziliat, iar utilitatea socială a contractului se menţine, adaptarea acestuia putând să fie dispusă cu privire la restul de plată rămas neexecutat la data transmiterii notificării de dare în plată. În ceea ce priveşte modalitatea de adaptare a contractului, în lipsa acordului dintre părţi, intervenţia judiciară asupra contractului trebuie să fie cât mai puţin invazivă, adaptarea urmărind distribuirea echitabilă între părţi a pierderilor debitorului. În acelaşi timp, mijloacele de intervenţie în contract trebuie să permită creditorului să îşi recupereze cel puţin investiţia iniţială, debitorul urmând să fie scutit de pierderi, în măsura în care acest fapt nu îl plasează pe creditor într-o poziţie mai defavorabilă decât cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat contractul. Cu titlu de exemplu, în cazul în care impreviziunea ar izvorî din diferenţa semnificativă de schimb valutar, o intervenţie asupra valorii rămase de restituit a creditului, prin rambursarea la un curs valutar care să asigure o distribuire echitabilă între părţi a pierderilor ce rezultă pentru debitor din schimbarea excepţională a cursului valutar, rămâne soluţia optimă de adaptare a contractului. Opinia majoritară exprimată de judecătorii din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a fost aceea că obligaţia instanţei de a aplica prioritar soluţia adaptării contractului poate opera şi într-o ipoteză precum cea în discuţie. Astfel, analiza trebuie să pornească de la faptul că, în contractele cu executare succesivă şi în cele afectate de un termen suspensiv de plată, pot interveni, pe durata existenţei lor, împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică. Dificultatea soluţiei de adaptare a contractului provine din faptul că în ipoteza în discuţie întregul debit este scadent, ceea ce poate ridica probleme şi cu privire la momentul începând cu care ar produce efecte adaptarea contractului. În ipoteza în discuţie, când anterior transmiterii notificării de dare în plată fusese declarată scadenţa anticipată a creditului, soluţia de adaptare ar produce efecte asupra unor obligaţii scadente deja. Aşadar, adaptarea nu va avea în vedere echilibrarea prestaţiilor ce vor deveni scadente în viitor (deoarece în ipoteza în discuţie nu mai există rate ale creditului nescadente), ci obligaţia de plată din sarcina împrumutatului împovărată de intervenirea impreviziunii. A respinge ca fiind inadmisibilă o asemenea cerere ar crea o diferenţă nejustificată între împrumutaţi, respectiv între aceia al căror contract a fost declarat scadent anticipat (care nu ar mai putea solicita adaptarea) şi aceia al căror contract nu a fost declarat scadent anticipat. Se apreciază în sensul că posibilele criterii obiective de identificare a utilităţii sociale a continuării executării contractului ar putea avea în vedere, pe lângă durata de la momentul încheierii contractului de împrumut şi până la formularea notificării de dare în plată, variaţia cursului valutar şi compararea debitului pus în executare silită cu valoarea de circulaţie a imobilului ipotecat. Nu în ultimul rând, o posibilă soluţie de adaptare a contractului de credit ar fi aceea în care s-ar stabili că debitul în monedă străină datorat la data declarării scadenţei anticipate să fie plătit de împrumutat la un curs de schimb fix, care să asigure dezideratul ca riscul supraadăugat să fie suportat împreună de debitor şi creditor. Judecătoria Giurgiu, având în vedere prevederile art. 4 alin. (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi paragraful 48 al Deciziei nr. 432/2021 a Curţii Constituţionale, majoritar, a apreciat că remediul adaptării contractului de credit presupune, ca premisă, o acţiune întemeiată pe Legea nr. 77/2016, prin care fie se contestă legalitatea notificării de dare în plată (art. 7 din legea anterior menţionată), fie se solicită de către debitor (prin acţiune principală sau prin cerere reconvenţională la acţiunea instituţiei de credit) darea în plată a imobilului şi/sau adaptarea contractului de credit. Adaptarea contractului presupune o modificare a convenţiei iniţiale, ceea ce se concretizează, ca instituţie juridică, într-o dare în plată (art. 1.492 din Codul civil), care este, la rândul ei, o novaţie obiectivă atipică, prin care vechea obligaţie este transformată, prin acordul părţilor sau prin intervenţia instanţei, într-o nouă obligaţie. Darea în plată reglementată de Legea nr. 77/2016 apare ca o situaţie derogatorie, din perspectiva raportului obligaţional iniţial, căci permite debitorului să execute, cu efect extinctiv, o altă prestaţie decât aceea pe care o datora. Legea nr. 77/2016 apare ca o intervenţie a legiuitorului în contractul de credit, care limitează forţa obligatorie a acestuia, transformând, pe parcursul executării sale şi independent de voinţa creditorului, obligaţia iniţial simplă a debitorului, adică aceea de a achita creditul, într-una complexă, cu pluralitate de obiecte în plată, mai precis, într-una facultativă, acordându-i acestuia din urmă posibilitatea de a se libera total de datorie prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat în favoarea creditorului ipotecar, adică instituind o prestaţie subsidiară, pe lângă cea principală. Prin raportare la aceste caractere ale dării în plată specifice, reglementate de Legea nr. 77/2016, este clar că nu trebuie să existe un contract în derulare pentru a opera stingerea obligaţiei prin efectuarea altei prestaţii decât cea iniţială. În ipoteza în care contractul este deja încetat, de cele mai multe ori prin declararea anticipată a scadenţei întregului contract de către creditor, nu mai poate interveni decât darea în plată prin stingerea obligaţiilor, deci prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilului/imobilelor oferit(e) de debitor, deoarece nu mai există efectiv un contract care să poată fi modificat pentru viitor, ci doar nişte efecte ale contractului încetat la iniţiativa instituţiei de credit. Prin urmare, dacă momentul în care se află părţile este acela al executării silite imobiliare a bunului ipotecat, în baza contractului de credit încetat prin declararea scadenţei anticipate sau prin alte moduri similare (ajungerea la termen, denunţarea unilaterală, rezoluţiunea), nu se mai poate ajunge la adaptarea contractului, nici la cererea unei părţi, nici la iniţiativa instanţei de judecată, unicul remediu fiind darea efectivă în plată a bunului urmărit pentru stingerea obligaţiei. Adaptarea contractului presupune o modificare pentru viitor a convenţiei, nu poate produce efecte retroactive, de aceea debitorul trebuie să fie diligent şi să încerce să obţină această modificare de îndată ce apreciază că intervine un caz de impreviziune, iar nu să aştepte să ajungă in faza de executare silită a obligaţiilor neexecutate la termen. Intenţia legiuitorului este de a proteja consumatorul prudent şi diligent, nu de a extinde acest beneficiu şi la debitorii care ies din pasivitate abia la momentul iminenţei pierderii bunului, în dezavantajul creditorului. Opinia Curţii Constituţionale pare a conduce spre această interpretare din moment ce plasează adaptarea contractului în faza anterioară încetării contractului, ca remediu de salvgardare a convenţiei. Judecătoria Bolintin-Vale, plecând de la considerentele Deciziei nr. 432/2021 a Curţii Constituţionale, a arătat că faza judiciară reglementată la art. 8 din Legea nr. 77/2016, respectiv acţiunea debitorului prin care cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, include şi ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în care dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Această ipoteză este însă una de excepţie, pusă la dispoziţia consumatorului ajuns în faza executării silite care doreşte stingerea datoriei. Totuşi, în această fază utilitatea socială a contractului este imposibil de imaginat, o reechilibrare a executării silite excedând domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016. Aşadar, obligaţia instanţei de a analiza prioritar adaptarea contractului statornicită prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 432/2021 nu conferă consumatorului posibilitatea de a pretinde adaptarea unui contract de credit încheiat cu un profesionist când acest contract de credit a fost declarat anterior scadent anticipat, creanţa astfel izvorâtă – reprezentată de obligaţia de rambursare a întregului credit, dimpreună cu dobânda contractului şi celelalte speze – fiind urmărită în cadrul unei proceduri execuţionale de urmărire a imobilului (locuinţă) ipotecat, fără ca acesta să fie valorificat. Tribunalul Ialomiţa a arătat că obligaţia instanţei judecătoreşti „de a aplica prioritar soluţia adaptării contractului” se corelează cu posibilitatea consumatorului de a pretinde adaptarea unui contract de credit încheiat cu un profesionist când acest contract de credit a fost declarat anterior scadent anticipat, creanţa astfel izvorâtă fiind urmărită în cadrul unei proceduri execuţionale, instanţa urmând a stabili modalităţile în care va continua contractul între părţi, respectiv clauzele principale care se modifică: termenul contractual, dobânda, moneda etc. Indiferent dacă acel contract de credit a fost declarat scadent anticipat, el poate fi adaptat şi poate continua, în funcţie de situaţia individuală a părţilor, cu modificarea elementelor esenţiale. În ceea ce priveşte utilitatea socială nu este nevoie de criterii obiective pentru identificarea acesteia, ea fiind intrinsecă oricărui contract de credit încheiat. Referitor la criteriile care determină instanţa să stabilească dacă există posibilitatea adaptării contractului, acestea sunt pur subiective şi sunt determinate de situaţia particulară a părţilor. La nivelul Tribunalul Ilfov s-au conturat următoarele puncte de vedere: Cu privire la prima întrebare, într-o opinie, împărtăşită de judecătorii Tribunalului Ilfov şi, în minoritate, de cei ai Judecătoriei Cornetu s-a apreciat că scadenţa anticipată este declarată în baza contractului, fiind şi această clauză supusă analizei prin prisma impreviziunii. Nu prezintă relevanţă faptul că s-a por