Decizia nr. 8/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 59/1/2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef serviciu al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 raportate la art. 1-3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, la art. 1 şi 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, precum şi la art. 2 din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002.

Magistratul-asistent a învederat că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public şi precizări din partea Sindicatului „El Prometeu”.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, arătând că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii speciale de muncă nu se face prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002.

Astfel, din analiza sistematică a reglementărilor incidente în materie, precum şi din evoluţia acestora rezultă că, în niciun moment, legiuitorul nu a înţeles să confere personalului din serviciile de urgenţă voluntare/private calitatea de cadre militare/personal militar.

Dimpotrivă, a fost menţinută o distincţie clară, atât sub aspectul statutului, cât şi sub cel care vizează apartenenţa instituţională a personalului din cadrul celor două categorii de servicii publice comunitare pentru situaţii de urgenţă: serviciile de urgenţă profesioniste organizate la nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi al unităţilor subordonate acestuia, aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, în care sunt încadraţi pompierii militari, pe de o parte, şi serviciile de urgenţă voluntare/private, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale şi al altor entităţi juridice publice sau private, în care sunt încadraţi pompierii civili, pe de altă parte; or, aceste diferenţe de statut juridic şi apartenenţă instituţională primesc reflectarea corespunzătoare în privinţa încadrării personalului din serviciile de urgenţă voluntare/profesioniste în condiţii deosebite şi speciale de muncă.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 307/2006) ” Art. 33. – (1) Serviciile de urgenţă voluntare/private sunt structuri specializate, altele decât cele aparţinând serviciilor de urgenţă profesioniste, organizate cu personal angajat şi/sau voluntar, în scopul apărării vieţii, avutului public şi/sau a celui privat împotriva incendiilor şi a altor calamităţi, în sectoarele de competenţă stabilite cu avizul inspectoratelor. […] Art. 39. – (1) Personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare/private se încadrează în condiţii de muncă similare personalului serviciilor de urgenţă profesioniste. […]”

Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003) ” Art. 1. – În sensul prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: a) locuri de muncă în condiţii speciale reprezintă acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă şi a condiţiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacităţii de muncă, îmbolnăviri profesionale şi la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securităţii şi sănătăţii angajaţilor şi/sau a altor persoane; b) persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a); […]. Art. 2. – (1) Criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sunt următoarele: a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001; b) desfăşurarea activităţii în condiţii speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a); c) existenţa la locurile de muncă în condiţii speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislaţia de protecţie a muncii în vigoare; d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; e) efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacităţii de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani. (2) Încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se va realiza în condiţiile îndeplinirii tuturor criteriilor menţionate la alin. (1). Art. 3. – (1) Metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale include următoarele etape, în ordinea cronologică indicată: a) nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiţii speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii; […].”

Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001) ” Art. 1. – Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei, în sensul prezentei hotărâri, se definesc după cum urmează: […] b) locurile de muncă şi activităţile cu condiţii speciale sunt cele care implică existenţa unor factori de risc ridicat, generaţi de specificul activităţii militare, cu repercusiuni grave şi ireversibile asupra sănătăţii şi/sau capacităţii de acţiune a cadrelor militare; […] Art. 6. – Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, sunt precizate în anexele nr. 1-6, corespunzătoare instituţiilor prevăzute la art. 1 şi care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.”

Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I (denumit în continuare Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002) ” Art. 2. – […] (2) Beneficiază de încadrare în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii cadrele militare care desfăşoară efectiv activităţi sau lucrează în locuri de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 care constituie atribuţii cu caracter permanent potrivit fişei postului. Acestea vor fi stabilite de comandanţii în a căror competenţă se află, prin ordin de personal, odată cu numirea acestora în funcţii. […]” IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Prezenta sesizare a avut drept situaţie premisă identificarea unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-au soluţionat diferit/neunitar acţiunile unor persoane fizice, care au calitatea de şef serviciu sau angajaţi în cadrul serviciilor voluntare pentru situaţii de urgenţă, conform contractelor individuale de muncă, prin care s-a solicitat încadrarea lor în condiţii speciale de muncă în procent de 100% şi obligarea angajatorilor la emiterea de dispoziţii în acest sens, reclamanţii motivând în esenţă demersurile lor judiciare prin aceea că, deşi activitatea lor presupune intervenţii de maximă urgenţă în scopul salvării de bunuri şi vieţi omeneşti, implicând factori de risc ridicat, nu au fost încadraţi în condiţii speciale de muncă.

Într-o primă opinie jurisprudenţială s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003. În susţinerea acestei orientări s-au invocat următoarele argumente principale: a) activitatea prestată de personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare nu poate fi încadrată în condiţii speciale în temeiul anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, întrucât această anexă se referă la „Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare din Ministerul de Interne”, extinderea aplicării acestui act normativ la alte activităţi echivalând cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat; b) nu poate fi extinsă sfera reglementărilor speciale aplicabile militarilor din serviciile de urgenţă profesioniste la alte categorii de activităţi şi persoane, astfel că activitatea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare nu poate fi încadrată în condiţii speciale de muncă, nici direct şi nici prin asimilare; c) activitatea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare nu poate fi supusă decât prevederilor Legii nr. 19/2000, Legii nr. 226/2006 şi Legii nr. 263/2010, care impun obligativitatea stabilirii prin lege a locului de muncă şi a activităţii, cu aplicarea metodologiei cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003; d) personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare are statutul de personal civil, motiv pentru care încadrarea în locuri de muncă în condiţii speciale se realizează potrivit normelor generale reprezentate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, Hotărârea Guvernului nr. 1.173/2004 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015, fiind aplicabile succesiv dispoziţiile Legii nr. 226/2006 şi, începând cu 1 ianuarie 2011, cele ale Legii nr. 263/2010; e) întrucât persoanele angajate ale serviciilor de urgenţă voluntare nu au calitatea de cadre militare, acestora nu li se aplică Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, ci Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003; f) din dispoziţiile art. II pct. 2 din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 rezultă că acest act normativ se aplică numai personalului serviciilor de urgenţă profesioniste, nu şi personalului serviciilor de urgenţă voluntare; g) acţiunile promovate supun analizei instanţei două categorii de probleme: – analiza statutului reclamanţilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul serviciilor de urgenţă voluntare; – natura activităţilor desfăşurate de reclamanţi şi dacă acestea pot fi catalogate – printr-o analiză comparativă – ca fiind „activităţi desfăşurate în condiţii speciale”, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, normă la care s-au raportat reclamanţii.

Cu privire la prima problematică menţionată s-a reţinut că, în exercitarea atribuţiilor situate în sfera „situaţiilor de urgenţă”, consiliul local poate înfiinţa servicii de voluntariat pentru situaţii de urgenţă, urmând ca personalului angajat al respectivului serviciu să îi fie aplicabile condiţiile de încadrare şi procedura similare personalului serviciilor de urgenţă profesioniste (art. 39 din Legea nr. 307/2006).

Astfel, cu titlu de exemplu, s-a constatat că pentru funcţia de conducere a serviciului, consiliul local are obligaţia încheierii unui contract de muncă, a asigurării în mod gratuit a uniformei/echipamentului de protecţie adecvat misiunii şi înlocuirii acesteia/acestuia în situaţia degradării, achitării drepturilor de deplasare, cazare şi diurnă pentru personalul aflat la cursuri de pregătire şi concursuri profesionale organizate în afara localităţii etc.

Cu referire la cea de a doua problemă, „locurile de muncă şi activităţile cu condiţii speciale” sunt definite de prevederile art. 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 – normă la care se raportează reclamanţii – ca fiind „cele care implică existenţa unor factori de risc ridicat, generaţi de specificul activităţii militare, cu repercusiuni grave şi ireversibile asupra sănătăţii şi/sau capacităţii de acţiune a cadrelor militare”.

În acest sens, s-a reţinut că este adevărat că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea – potrivit fişei postului – într-o zonă de risc generată de izbucnirea unor incendii, producerea unor alunecări de teren, inundaţii, fenomene biologice sau epizootice – situaţii care îi obligă să fie într-o „stare permanentă de consemn potrivit atribuţiilor postului”. Însă s-a apreciat că reclamanţii trebuie să facă dovada ipotezei prevăzute de art. 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, în sensul că factorii de risc la care sunt supuşi trebuie să fie identici (100%) cu cei generaţi de activitatea militară, iar aceşti factori să aibă repercusiuni grave şi ireversibile asupra sănătăţii şi/sau capacităţii lor de acţiune.

Într-o a doua opinie jurisprudenţială s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002, considerându-se că „pompierii voluntari” (angajaţii serviciilor voluntare de urgenţă) sunt ope legis încadraţi în condiţii speciale de muncă.

În susţinerea acestei opinii s-au invocat, în esenţă, următoarele argumente: a) activităţile pe care le desfăşoară personalul serviciilor voluntare de urgenţă coincid cu cele din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, fiind prevăzute ca locuri de muncă în condiţii speciale pentru personalul serviciilor de urgenţă profesioniste; b) deşi Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 vizează condiţiile de muncă pentru cadrele militare în activitate, acest act normativ se aplică şi personalului serviciilor voluntare de urgenţă, întrucât aceasta a fost opţiunea legiuitorului, astfel cum rezultă din conţinutul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006; c) personalul serviciilor voluntare de urgenţă are dreptul la încadrarea în condiţii speciale de muncă conform Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 şi Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfăşurată în această calitate; d) cu toate că persoanele angajate ale serviciilor voluntare de urgenţă nu au calitatea de cadru militar activ pentru a beneficia de aplicarea directă a Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001, totuşi acestea beneficiază de drepturile reglementate de actul normativ respectiv, în temeiul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006; e) activităţile pe care le desfăşoară personalul serviciilor de urgenţă voluntare, aşa cum rezultă acestea din îndeplinirea atribuţiilor stabilite de art. 34 lit. c) din Legea nr. 307/2006, coincid cu cele prevăzute la art. II pct. 2 din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, fiind prevăzute, aşadar, ca locuri de muncă în condiţii speciale pentru personalul serviciilor de urgenţă profesioniste; f) capitolul II din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 cuprinde criteriile de încadrare în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii pentru personalul Ministerului de Interne. Pentru încadrarea în condiţii speciale potrivit acestui ordin nu se prevede o procedură specială de urmat, ca în cazul Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, ci dispoziţiile art. 2 alin. (2) din capitolul II al acestui ordin stabilesc că „Beneficiază de încadrare în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii cadrele militare care desfăşoară efectiv activităţi sau lucrează în locuri de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 care constituie atribuţii cu caracter permanent potrivit fişei postului. Acestea vor fi stabilite de comandanţii în a căror competenţă se află, prin ordin de personal, odată cu numirea acestora în funcţii”; g) salariaţii civili care sunt vizaţi de protocolul prevăzut la art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 sunt salariaţii instituţiilor prevăzute la art. 1 din aceeaşi hotărâre, aşa cum stabileşte însuşi textul de lege invocat, respectiv salariaţii Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei, instituţii printre care nu se regăseşte serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă; h) în legătură cu admisibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activităţii desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001, au fost avute în vedere statuările din Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, fiind semnalat faptul că, deşi prin această hotărâre instanţa supremă a statuat cu privire la inadmisibilitatea unei acţiuni în constatarea desfăşurării activităţii în condiţii speciale de muncă, la pronunţarea acestei decizii au fost avute în vedere prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, iar reclamanţilor nu li se aplică procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, ci dispoziţiile Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002.

În susţinerea caracterului admisibil al unei acţiuni în constatare privind desfăşurarea muncii în condiţii speciale au fost reţinute şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cuprinsul Deciziei nr. 13/2016 privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, concluzia acestei decizii fiind în sensul că, „în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 35 din Codul de procedură civilă şi ale art. 268 alin. (2) din Codul muncii, atunci când legea nu prevede o procedură prealabilă de urmat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în condiţii speciale intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile”. Chiar dacă instanţa supremă a analizat acest aspect în raport cu dispoziţiile Ordinului Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, al Ministerului Sănătăţii şi al Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, sunt obligatorii statuările din considerentele acestei decizii (paragrafele 31, 46-49).

În susţinerea acestei opinii, din punctul de vedere al succesiunii în timp a actelor normative incidente, se mai invocă faptul că Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 a încetat a produce efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006), respectiv 15 iunie 2006, astfel încât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 307/2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 21 iulie 2006), respectiv 23 iulie 2006, metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 nu mai puteau fi aplicate, art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 rămânând astfel fără efecte juridice în condiţiile în care actele normative ulterioare Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 reglementează doar proceduri de reînnoire a avizelor obţinute în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 sau de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale. V. Opinia titularului sesizării

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, sesizarea rezumându-se la expunerea sintetică a opiniilor divergente rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive identificate. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Procurorul general a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii speciale de muncă nu se face prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că, în niciun moment, în legislaţia aplicabilă pompierilor civili nu a existat o asimilare totală a acestei categorii profesionale cu cea a pompierilor militari, astfel încât încadrarea pompierilor civili în grupele superioare de muncă a fost supusă reglementărilor de drept comun, nu celor speciale şi derogatorii aplicabile pompierilor militari care au statutul de cadre militare sau fac parte din alte categorii de personal militar (soldaţi şi gradaţi profesionişti).

Aceste diferenţe de statut juridic şi apartenenţă instituţională au primit reflectarea corespunzătoare în privinţa încadrării personalului din serviciile de urgenţă voluntare/profesioniste în condiţii deosebite şi speciale de muncă; dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 nu pot conduce la concluzia că personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare/private se încadrează în aceste condiţii potrivit procedurii aplicabile cadrelor militare, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti şi personalului civil din serviciile de urgenţă profesioniste, organizate în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, soluţiile speciale şi derogatorii consacrate în Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 neputând fi aplicate în privinţa altor categorii de personal care nu sunt personal militar şi nici nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor prevăzute de art. 1 din actul normativ anterior menţionat.

Totodată, s-a apreciat că în litigiile în care angajaţi ai serviciilor de urgenţă voluntare/private au solicitat obligarea angajatorilor la încadrarea în condiţii speciale de muncă sunt pe deplin aplicabile soluţiile rezultate din Decizia nr. 12/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi Decizia nr. 14/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că: – în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 13 1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii; – în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.

Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016. Totodată, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale.

În cuprinsul deciziei sale, instanţa de contencios constituţional a arătat: ” 27. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenţei de a evalua îndeplinirea condiţiilor speciale ale unor locuri de muncă instanţelor de judecată, ci unor autorităţi administrative, specializate. Numai în mod excepţional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în condiţii speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanţele de judecată, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, aveau posibilitatea de a se pronunţa cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiţii speciale. 28. Faptul că dispoziţiile de lege criticate nu au reglementat competenţa instanţelor de judecată de a încadra unele locuri de muncă în condiţii speciale, ci au stabilit că «Metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în urma consultării C.N.P.A.S.» [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000], iar această procedură s-a realizat prin intermediul autorităţilor administrative mai sus arătate, nu poate avea, per se, semnificaţia încălcării dreptului de acces la justiţie, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiţii corespunde obiectivelor avute în vedere şi organele cele mai competente să realizeze această evaluare.”

Ulterior, prin Decizia nr. 91 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 4 iunie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, ale Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi ale art. 38 (actual art. 39, după republicare) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor. VIII. Punctul de vedere al specialiştilor

Specialiştii Departamentului de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti au apreciat că activitatea pompierilor voluntari (care prestează activitatea în baza unui contract de muncă) poate fi, de principiu, încadrată în categoria activităţilor desfăşurate în condiţii speciale de muncă.

Au argumentat însă în sensul imposibilităţii încadrării în condiţii speciale de muncă a activităţii prestate de personalul angajat din serviciile de urgenţă private/voluntare conform legislaţiei aplicabile cadrelor militare-pompieri profesionişti, concluzionând că, în absenţa unei reglementări exprese şi imperative în sensul aplicării Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 şi altui personal în afara celui militar, singura soluţie întemeiată în drept şi aplicabilă în scop implementativ este aceea a posibilităţii încadrării activităţii pompierilor voluntari în condiţii speciale de muncă cu observarea şi conformarea la cerinţele de fond şi de formă prevăzute în conţinutul Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003.

Departamentul de Drept privat al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a transmis opinia potrivit căreia: ” Prin actele normative adoptate ulterior anului 2000, voinţa legiuitorului naţional s-a manifestat constant şi exclusiv asupra normalizării condiţiilor de lucru ale salariaţilor în sensul înlăturării, pe cât posibil, a condiţiilor dăunătoare pentru sănătatea şi securitatea acestora. Cum la data de 30 iunie 2005 s-a finalizat procesul de avizare pentru nominalizarea locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi încadrate în condiţii speciale, reînnoirea avizelor de încadrare fiind permisă doar atunci când, pe baza măsurilor adoptate de angajator, nu a fost posibilă normalizarea condiţiilor de muncă, rezultă că, actualmente, orice unitate lucrativă nou-înfiinţată este obligată să asigure condiţii normale de lucru, apte să respecte sănătatea şi securitatea salariaţilor. Personalului serviciilor de urgenţă voluntare/private îi sunt aplicabile, în materie de sănătate şi securitate în muncă, dispoziţiile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 646 din 26 iulie 2006, prin raportare la înţelesul specific al noţiunii de «sănătate şi securitate în muncă» dat de art. 5 lit. n) din acest act normativ: «ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă». În consecinţă, rămâne fără relevanţă juridică data intrării în vigoare a oricărui act normativ, inclusiv Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 21 iulie 2006, de vreme ce nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii arătate de Legea nr. 226/2006 pentru ca un loc de muncă să fie considerat ca încadrat în condiţii speciale, respectiv regăsirea activităţilor/locurilor de muncă în anexa nr. 2 la lege şi înscrierea angajatorului în anexa nr. 3. Actualmente, încadrarea în locuri de muncă speciale este doar la dispoziţia acelor angajatori care au îndeplinit condiţiile menţionate, iar ulterior îndeplinesc condiţiile privind reînnoirea avizelor obţinute în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 sau reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale. Dispoziţiile pct. 84 din considerentele Deciziei nr. 12/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele de judecată în ceea ce priveşte încadrarea unui loc de muncă în condiţii speciale, dat fiind că «instanţa nu se poate substitui organelor legislative, în condiţiile în care, la expirarea perioadei de derulare a procedurii de încadrare a unităţilor şi locurilor de muncă în condiţii speciale, a fost edictată Legea nr. 226/2006, lege care nominalizează în anexă, limitativ, unităţile care deţin locuri de muncă şi activităţi în condiţii speciale, fiind indicate, în mod expres, locurile de muncă pentru care aceste avize au fost acordate.» Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale constituie legea generală, aplicabilă şi unităţilor reprezentate de serviciile voluntare pentru situaţii de urgenţă.”

Aceste considerente ar susţine interpretarea jurisprudenţială conform căreia angajarea personalului serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică (D.L.S.D.I.J.)

Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul D.L.S.D.I.J. a instanţei supreme a comunicat un punct de vedere scris în sensul că, „urmare a similitudinii care este creată prin raportare la cadrele militare, conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, nu se mai impun parcurgerea aceloraşi etape şi verificarea îndeplinirii aceloraşi criterii în privinţa personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare, întrucât dreptul privind încadrarea în condiţii speciale este consacrat de acest text de lege, acesta fiind asimilat personalului serviciilor de urgenţă profesioniste. Această opinie este susţinută şi de prevederile art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 307/2006 potrivit cărora serviciile de urgenţă voluntare/private sunt structuri specializate, altele decât cele aparţinând serviciilor de urgenţă profesioniste, organizate cu personal angajat şi/sau voluntar, în scopul apărării vieţii, avutului public şi/sau a celui privat împotriva incendiilor şi a altor calamităţi, în sectoarele de competenţă stabilite cu avizul inspectoratelor, constituirea, încadrarea şi dotarea serviciilor de urgenţă voluntare/private realizându-se pe baza criteriilor de performanţă elaborate de Inspectoratul General şi aprobate prin ordin al ministrului afacerilor interne.” X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare/private nu este încadrat ope legis în condiţii speciale de muncă, prin raportare la art. 1-3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, iar dispoziţiile art. 1 şi art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 şi art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 nu îi sunt aplicabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.I. Analiza condiţiilor de admisibilitate XI.I.1. Regularitatea învestirii

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, entitate care are calitate procesuală, în virtutea normei legale anterior enunţate. XI.I.2. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiţii legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum şi a documentelor ataşate se apreciază că sunt îndeplinite cerinţele formale de admisibilitate enunţate în precedent.

Preliminar argumentării acestei concluzii se cuvine a fi menţionat şi că, prin Decizia nr. 24 din 12 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 88/1/2021 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 29 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii?”.

Statuând de principiu asupra raportului dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reglementate de art. 514-521 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă a reţinut constant, în jurisprudenţa dezvoltată în materie, argumentul că cerinţa noutăţii consacrată de art. 519 din acelaşi cod trebuie privită ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Revenind la examinarea condiţiilor de admisibilitate a prezentului recurs în interesul legii, este de amintit, în legătură cu cea dintâi cerinţă enunţată anterior, împrejurarea că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă indicarea unei reglementări susceptibile de interpretare diferită şi care a generat o practică judiciară neunitară în aplicarea ei.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept vizează interpretarea şi aplicarea neunitară a art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 (prin raportare şi la alte prevederi din legislaţia secundară considerate aplicabile).

În consecinţă, se poate reţine că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o unei norme juridice, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesul legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, în consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate, privind dezlegarea diferită dată de instanţe asupra aceleiaşi probleme de drept, este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate actului de sesizare se reţine că instanţele naţionale au soluţionat diferit aceeaşi problemă de drept.

De asemenea, sunt îndeplinite şi ultimele două condiţii de admisibilitate, la actul de sesizare fiind ataşate hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi care privesc problematica ce formează obiectul sesizării.

Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, instituite de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, se apreciază că recursul în interesul legii este admisibil. XI.II. Analiza fondului recursului în interesul legii

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, este aceea dacă dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, prin raportare la prevederile art. 1-3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, la dispoziţiile art. 1 şi art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001, precum şi la prevederile art. 2 din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002, permit încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii speciale de muncă.

În concret, este vizată situaţia persoanelor angajate cu contract individual de muncă în cadrul serviciilor de urgenţă voluntare, care s-au constituit la nivelul consiliilor locale, respectiv în cadrul serviciilor de urgenţă private, care s-au constituit la nivelul operatorilor economici şi instituţiilor, în baza unei obligaţii legale, prevăzute de art. 32 alin. (3) din Legea nr. 307/2006, salariaţi care au solicitat în instanţă încadrarea în condiţii speciale de muncă în procent de 100% şi emiterea unei dispoziţii în acest sens de către angajatori.

În susţinerea soluţiilor prin care s-a opinat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, se utilizează, ca argumente, faptul că nu poate fi extinsă sfera reglementăril