Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014

Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 4 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.102/119/2013, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „a) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, presupune includerea în categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ (ca fiind persecutate din motive politice) şi a persoanelor care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor? b) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ: (i) presupune includerea în noţiunea de «domiciliu obligatoriu» numai a situaţiilor în care acesta a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau şi a cazurilor în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie? (ii) presupune, în oricare din situaţiile de la lit. a), îndreptăţirea membrilor familiei celui vizat de măsura «domiciliului obligatoriu» şi care au locuit cu acesta în perioada de referinţă la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă, iar în caz afirmativ presupune existenţa acestui beneficiu doar urmare a faptului că au locuit, în perioada de referinţă, cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod distinct că au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu?”.

Expunerea succintă a procesului 2.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii P.L.M., C.J.S. şi P.K.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, anularea deciziilor emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la acordarea, începând cu data depunerii cererii, respectiv 28 mai 2013, a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Decretul-lege nr. 118/1990). În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât, în perioada 1951-1958, familia lor a fost oficial declarată chiabură, li s-au preluat bunurile, constând din terenuri agricole şi maşini agricole, au fost obligaţi la plata unor dări excesive şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, neputând părăsi satul şi fiind ţinta consătenilor, care le adresau apelative de genul „chiabur murdar”. Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna a solicitat respingerea contestaţiei reclamanţilor, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuţia domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamanţilor, iar, din documentele depuse la dosar, rezultă că la data de 18 decembrie 1954 s-a propus radierea de pe listele cu chiaburi, întrucât au dispărut motivele menţinerii pe listele respective. 2.2. Hotărârea primei instanţe Prin Sentinţa civilă nr. 19 din 16 ianuarie 2014, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţi şi, în consecinţă, a anulat deciziile contestate, a stabilit că reclamanţii sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi a obligat pârâta să acorde aceste drepturi reclamanţilor, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că, potrivit Notei de studiu a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C, categoriei sociale a chiaburilor i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344/1951. Astfel, în speţă, întrucât membrii familiei reclamanţilor au fost calificaţi drept chiaburi, în perioadele reţinute au avut stabilit domiciliul obligatoriu pentru a nu se putea eschiva de la onorarea obligaţiilor impuse în sarcina lor şi pentru a se evita posibilitatea organizării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim. Calitatea de chiabur a atras după sine această măsură administrativă. Totodată, instanţa a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formaţiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, aşa-zisul stat democrat popular ducând „în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”. 2.

Recursul declarat împotriva sentinţei tribunalului Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu conduce în mod automat la concluzia că persoana în cauză şi familia sa au fost persecutate pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2.102/119/2013. 2.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile La termenul de judecată din 29 mai 2014, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă de recurs, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi a amânat pronunţarea la data de 4 iunie 2014. Prin Încheierea din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Braşov, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menţionate la pct. 1 din prezenta decizie. Prin aceeaşi încheiere, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. 3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Încheierea din 4 iunie 2014 – Curtea de Apel Braşov a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor arătate în continuare. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, pentru motivele arătate în continuare. Din cuprinsul textului de lege menţionat şi în raport cu ansamblul prevederilor întregului act normativ nu rezultă cu claritate dacă sintagma „pe motive politice” cuprinde şi situaţiile în care o persoană a fost persecutată, după data de 6 martie 1945, pentru că aparţinea unei categorii sociale necompatibile cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul categoriei sociale a chiaburilor. Noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de textul de lege, nu este definită de actul normativ, astfel că nu rezultă cu claritate dacă această noţiune include numai situaţiile în care domiciliul obligatoriu a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau include şi cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii. Din textul de lege şi din cuprinsul actului normativ în ansamblul său nu rezultă cu claritate dacă pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii şi membrii familiei celui vizat de măsura domiciliului obligatoriu, care au locuit împreună cu acesta în perioada de referinţă, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă. De asemenea, nu rezultă cu claritate dacă, în cazul în care sunt beneficiari ai legii şi membrii familiei celui căruia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, este suficient a se stabili că aceştia au locuit efectiv cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod suplimentar şi distinct că aceştia au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. Chestiunile de drept enunţate sunt noi, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. De asemenea, sub acest aspect, problema încadrării categoriei sociale a chiaburilor (moşierilor etc.) în sfera persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 se regăseşte în practica relativ recentă a instanţelor de contencios administrativ, această problemă fiind preponderentă în judeţele Covasna şi Harghita, astfel cum rezultă atât din deciziile pronunţate în anii 2013-2014 de Curtea de Apel Târgu Mureş şi de Curtea de Apel Braşov, cât şi din susţinerile intimaţilor-reclamanţi potrivit cărora, recent, agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din cele două judeţe şi-au schimbat practica, în sensul respingerii cererilor de recunoaştere a drepturilor prevăzute de decretul- lege formulate de persoanele din această categorie. Celelalte probleme supuse dezlegării decurg din cea enunţată anterior, astfel că este îndeplinită cerinţa noutăţii. Chestiunile de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 4 iunie 2014. 4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunile de drept Reclamanţii au susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept, chiar dacă relativ recent agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din Covasna şi Harghita şi-au schimbat practica, în sensul că nu mai acordă chiaburilor şi membrilor familiilor acestora, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile prevăzute de actul normativ. Practica judiciară a Tribunalului Cluj şi a Curţii de Apel Cluj este în sensul acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi copiilor născuţi în perioada în care familia era încadrată în categoria „chiaburilor”, astfel că, în cazul reclamanţilor, care aveau vârste de 19 ani, 10 ani şi, respectiv, 9 ani, se impune concluzia că aceştia au fost efectiv lezaţi de statutul de chiabur al părinţilor, întrucât nu au putut să urmeze şcoli gimnaziale, fiind stigmatizaţi ca „pui de chiabur”, nu erau primiţi în rândul pionierilor, erau puşi în bănci separate şi nu puteau socializa cu ceilalţi cetăţeni din cauza statutului de chiabur. Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Covasna nu a formulat un punct de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere supuse dezlegării pe calea procedurii hotărârii prealabile sunt următoarele: Art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990: „Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: […] d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”. În vederea dezlegării chestiunilor de drept, instanţa de trimitere a indicat şi incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 5 alin. (1), (2) şi (4), art. 8, art. 9 şi art. 11 din Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că, în cuprinsul acestor norme, sunt reglementate drepturile de care beneficiază persoanele aflate în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ. La nivelul Curţii de Apel Braşov s-au conturat două opinii jurisprudenţiale. Potrivit opiniei majoritare, dacă se stabileşte, pe baza probelor, că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, precum şi că aceştia nu au avut voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, măsură ce echivalează cu domiciliul obligatoriu, o asemenea situaţie se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Potrivit acestei opinii, se încadrează în sfera motivelor politice ale persecuţiei şi apartenenţa la categoria socială a chiaburilor, iar calitatea de persoană îndreptăţită potrivit decretului-lege aparţine nu doar celui care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, ci şi membrilor familiei sale, cu care acesta a locuit, iar limitarea în fapt a libertăţii de mişcare prin interdicţia părăsirii domiciliului, altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor, echivalează cu măsura domiciliului obligatoriu. Opinia minoritară este în sensul că faptul constatării persecuţiei cu privire la unul dintre membrii familiei nu poate atrage aceeaşi concluzie şi în privinţa altor persoane care fac parte din familie, fiind necesar ca vătămarea să vizeze fiecare persoană în parte şi să fie resimţită la nivelul conştiinţei individuale. În ceea ce priveşte drepturile reglementate de decretul-lege, pentru acordarea unora dintre acestea este necesară administrarea unor probe suplimentare. Potrivit instanţei de trimitere, chestiunile de drept supuse dezlegării se ridică preponderent şi actual în judeţele Covasna şi Harghita, fiind relevantă practica de la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, unde sunt conturate două orientări jurisprudenţiale. În prima dintre aceste orientări jurisprudenţiale, se apreciază că, în cazul în care se stabileşte pe baza probelor că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, această situaţie constituie un motiv politic, în sensul art. 1 alin. (1) din decretul-lege, întrucât chiaburii au fost consideraţi o clasă politică exploatatoare, iar distrugerea acestei clase a format obiect al „politicii de clasă”. De asemenea, în aceeaşi orientare se apreciază că persecutarea reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu – conform art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ – există indiferent de vârsta pe care o avea acesta în perioada de referinţă. În a doua orientare jurisprudenţială, se apreciază că încadrarea în categoria chiaburilor nu constituie un motiv politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că, şi dacă s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu, această măsură nu se bazează pe motive politice, ci cel mult pe realităţile sociale ale acelei perioade de timp, situaţie care excedează reglementării Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, în această opinie se arată că interdicţia de a părăsi locuinţa fără acordul autorităţilor nu înseamnă că reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în sensul decretului-lege. Instanţa de trimitere arată că, întrucât sintagma „motive politice” nu este definită de legiuitor în cuprinsul Decretului-lege nr. 118/1990, revine interpretului legii sarcina de a stabili sfera de cuprindere a acestei noţiuni. Astfel, s-a opinat în sensul că nu poate constitui motiv politic, ca temei al persecutării unei persoane, apartenenţa acesteia la o categorie socială necompatibilă cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum este cazul chiaburilor, moşierilor etc., întrucât, în cazul acestora, există legi speciale care prevăd măsuri reparatorii pentru toate restrângerile de drepturi şi confiscări ale averilor la care au fost supuşi (spre exemplu: Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare). Scopul Decretului-lege nr. 118/1990 este acela de a acorda reparaţii persoanelor care au suferit persecuţii întrucât s-au opus instaurării regimului comunist în România sau care au luptat împotriva acestui regim, prin diferite mijloace, după instaurarea sa. Prin urmare, situaţia foştilor chiaburi sau a moşierilor excede prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990. În noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate fi cuprinsă decât situaţia când, în drept, prin act administrativ, sau în fapt, a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi situaţia când persoana în cauză a avut limitată doar libertatea de circulaţie, prin interdicţia de a părăsi localitatea fără acordul autorităţilor. În acest din urmă caz, ne aflăm în prezenţa unei restricţii a liberei circulaţii, şi nu a obligării de a avea un anumit domiciliu. Instanţa de trimitere consideră, de asemenea, că, în cazul în care se face dovada că, din motive politice, a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu pentru unul dintre membrii familiei, drepturile prevăzute de decretul-lege nu pot fi acordate tuturor membrilor de familie care au locuit la acelaşi domiciliu, fără a se dovedi că în mod direct aceştia au fost lipsiţi de dreptul de a-şi alege în mod liber un domiciliu. De asemenea, în cazul în care se face dovada acestei ultime situaţii, titularii cererilor de acordare a drepturilor trebuie să facă dovada imposibilităţii încadrării în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională, astfel cum prevede art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 6.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie, singura orientare jurisprudenţială evidenţiată în jurisprudenţa transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către curţile de apel este în sensul că persoanele declarate „chiaburi”, care nu aveau voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităţilor, se încadrează în ipoteza reglementată de textul de lege. Astfel fiind, beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege atât persoana faţă de care a fost dispusă măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu, cât şi membrii familiei sale, cu care a locuit împreună. 6.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie, unele instanţe au apreciat că echivalează cu măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu şi situaţia de limitare în fapt a libertăţii de mişcare, prin interdicţia părăsirii domiciliului altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităţilor. 6.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie, într-o orientare jurisprudenţială s-a reţinut că beneficiază de drepturile prevăzute de actul normativ membrii familiei care au locuit în perioada de referinţă împreună cu persoana faţă de care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că: pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile reparatorii se acordă numai persoanei faţă de care au fost dispuse măsurile prevăzute de actul normativ, nefiind justificată acordarea drepturilor şi în beneficiul altor persoane din cadrul familiei; în accepţiunea decretului-lege, singura măsură care îi afectează pe toţi membrii familiei este măsura prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e), respectiv strămutarea într-o altă localitate. 6.4. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că problema de drept indicată la pct. 2 lit. b) din sesizare a constituit obiect al verificării de jurisprudenţă în anul 2013, vizând „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu referire la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cât un minor, lipsit de capacitate de exerciţiu, a avut stabilit domiciliul obligatoriu ori a fost strămutat în altă localitate, împreună cu familia, din motive politice, după data de 6 martie 1945”. Din verificările de jurisprudenţă efectuate, circumscrise exclusiv posibilităţii acordării de măsuri reparatorii constând în recunoaşterea vechimii în muncă, a rezultat lipsa unei practici judiciare, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi. Nu mai puţin însă se cuvine a fi menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 678/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, reţinându-se, în esenţă, că problema dedusă controlului de constituţionalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate şi a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 8.1. Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare”. Soluţia pronunţată în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor menţionate din Decretul-lege nr. 118/1990 vizează dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis. Întrucât nu vizează interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, sub aspectul chestiunilor de drept supuse dezlegării Înaltei Curţi în prezenta cauză, Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 nu are, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, semnificaţia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi statuat anterior cu privire la problemele în discuţie. 8.2. Din perspectiva dezlegării chestiunilor de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară relevantă în interpretarea şi aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. Cu toate acestea, pentru identitate de raţiune, este oportun a fi adusă în discuţie jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, într-o chestiune de drept similară celei care formează obiectul prezentei sesizări. Astfel, conform prevederilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999: „Art. 1. – Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: […] c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor citate din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, analizând situaţia persoanelor care s-au născut în perioada în care părinţii lor aveau calitatea de refugiat/expulzat/strămutat în altă localitate, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că au calitatea de beneficiar al prevederilor citate şi copiii născuţi în localitatea de refugiu a părinţilor, pentru următoarele considerente: „În mod constant în practica Instanţei Supreme s-a reţinut că, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi reparatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945, iar copiii născuţi în perioada de refugiu a părinţilor au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia ca urmare a refugiului determinat de persecuţiile din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu. Interpretarea corectă pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că «stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu şi a persoanelor beneficiare ţine de opţiunea liberă a legiuitorului, cu condiţia să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii identice … Toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază de aceleaşi drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti». A admite teza recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între părinţi şi copiii lor aflaţi în aceeaşi situaţie, în speţă aceea de refugiu. Pe cale de consecinţă, atâta timp cât este necontestat faptul că s-a făcut dovada faptului că părinţii reclamantei se refugiaseră în localitatea în care reclamanta s-a născut la data de 4 aprilie 1944, în raport cu cele arătate, rezultă că aceasta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având dreptul de a i se acorda drepturile reparatorii legale pe perioada cuprinsă între data naşterii şi data de 6 martie 1945″. (A se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1.127 din 27 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe pagina de internet a instanţei – www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.)

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, Înalta Curte urmând a se pronunţa, prin hotărâre prealabilă, pentru dezlegarea chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.

Înalta Curte 10.1. Asupra admisibilităţii sesizării Ab initio este necesară verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a sesizării în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. În sensul celor reţinute în jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi 1 , dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă din 2010 instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1 Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014. – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În raport cu sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor expuse în continuare: – sesizarea a fost formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.102/119/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; – instanţa care a formulat sesizarea – Curtea de Apel Braşov – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ca instanţă de recurs; – cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Braşov ca instanţă de contencios administrativ competentă potrivit art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Covasna într-un litigiu privind acte administrative emise de o autoritate publică judeţeană (agenţia judeţeană pentru plăţi şi inspecţie socială); – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul de fond vizează acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 reclamanţilor în considerarea faptului că: familia lor a fost oficial declarată chiabură; le-au fost preluate bunurile (terenuri agricole şi maşini agricole); au fost obligaţi la plata unor dări excesive; a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, neputând părăsi localitatea; au fost ţinta apelativului „chiabur murdar”; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, cel puţin din perspectiva faptului că se invocă un reviriment al practicii administrative şi judiciare în sensul că nu se mai acordă, în mod automat, persoanelor din familiile generic denumite „chiabureşti” drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pentru motivele arătate la prezentul punct) şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (conform celor menţionate la pct. 8.4). 10.2. Asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării Ca o precizare prealabilă, raportat la modul de formulare a întrebărilor de către instanţa de trimitere, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează lămurirea chestiunilor de drept numai sub aspectul interpretării dispoziţiilor incidente, iar nu şi sub aspectul aplicării acestora, competenţă ce revine exclusiv instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului în care a fost formulată sesizarea, în funcţie de circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii. 10.2.1. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare): „Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate.” Din interpretarea prevederilor citate, rezultă că drepturile reglementate se acordă persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de lit. a)-e) ale textului de lege. Este de notorietate faptul că, după 6 martie 1945, categoria socială identificată generic prin denumirea de „chiaburi” a avut de suportat persecuţii, sub diverse forme, impuse de regimul politic instaurat în România după data respectivă. Această împrejurare este confirmată, cu titlu de exemplu, de aserţiunile cuprinse în preambulul Decretului nr. 115/1959 pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste (publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959), în sensul că „în numeroase sate mai dăinuie încă rămăşite ale unor relaţii de producţie învechite, cum sînt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pămîntului cu muncă salariată, folosite de către elementele capitaliste chiabureşti, avînd mai mult pămînt de cît pot munci ei şi familia lor, elementele capitaliste chiabureşti, bogătanii satelor, dau ţăranilor muncitori pămînt în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină, astfel primesc în natură sau în bani, fără să muncească, o bună parte din roadele muncii altora. După ce exploatează pe ţăranii muncitori, ei exploatează şi pe muncitorii de la oraşe, cărora le vînd la preţ de speculă producţia-marfă realizată”. Însă, simpla apartenenţă, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-e) din decretul-lege. În acelaşi sens este oportun a se menţiona că nu a fost identificată în cuprinsul legislaţiei ulterioare anului 1990 nicio dispoziţie care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, „chiaburilor”, în înţelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945. Totodată, este de reţinut că persoanelor care au făcut parte din categoria socială a „chiaburilor”, în înţelesul dat acestei noţiuni în perioada regimului instaurat în România după data de 6 martie 1945, le-a fost acordat beneficiul reparatoriu ori le-a fost analizată calitatea de persoană îndreptăţită, spre exemplu, în limitele cadrului instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de reglementările aplicabile. (A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 230/2005, nr. 3.469/2006, nr. 1.682/2009 şi nr. 3.311/2010, publicate pe pagina de internet a instanţei – www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă.) Astfel fiind, persoanele catalogate în perioada respectivă drept „chiabur” nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenţei la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condiţiile impuse de reglementările aplicabile. 10.2.2. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie În esenţă, chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, şi persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulaţie. Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (prezentată la pct. 10.1), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului. Or, cele două noţiuni – măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertăţii de circulaţie – nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conţinut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului şi dreptul la liberă circulaţie. În consecinţă, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că faţă de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu. Astfel fiind, în condiţiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept „interpretatio cessant in claris”, nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor. 10.2.3. Cu referire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie Ca o precizare prealabilă, se apreciază că reprezintă o simplă eroare de redactare referirea la lit. a) a alin. (1) al art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, în condiţiile în care contextul evidenţiază faptul că instanţa de trimitere a avut în vedere ipoteza prevăzută de lit. d) a alin. (1) al aceluiaşi articol. În aceste condiţii, Înalta Curte va analiza chestiunea de drept prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege. În sensul celor expuse în sesizare, dezlegarea chestiunii de drept urmează a se face prin raportare la următoarele coordonate: (i) persoană aflată în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, faţă de care a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu; (ii) membrii familiei persoanei cu domiciliu obligatoriu, care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, indiferent de vârstă şi care solicită acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990; (iii) circumstanţele ce se impun a fi avute în vedere pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990. Interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională. Subsecvent acestei interpretări se reţine, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii de ordin material şi moral ca şi persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă. Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecinţele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, pot fi incluşi, în mod rezonabil, soţul/soţia şi copiii. În privinţa copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile atât copiii născuţi în perioada de referinţă, copiii minori, precum şi cei care au devenit majori în perioada de referinţă, în considerarea faptului că aceştia nu aveau în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct şi că membrii familiei (soţul/soţia şi copiii) persoanei vizate au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. În acest sens este avută în vedere, mutatis mutandis, jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentată la pct. 10.2 din prezenta decizie, în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii care reglementează o ipoteză similară, respectiv prevederile art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare. În consecinţă, pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, însă sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă. În context sunt avute în vedere, cu precădere, cerinţele prevăzute de art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, conform cărora „Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională”. O atare interpretare porneşte de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar şi echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de acelaşi tratament juridic ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei situaţie serveşte drept temei al solicitării beneficiului actului normativ. În sensul celor expuse în sesizare şi al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei – soţul/soţia şi copiii, indiferent de vârstă – au avut de suferit aceleaşi prejudicii de ordin material şi moral ca persoana faţă de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu şi atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată şi nu au avut în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din decretul-lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora şi în lipsa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege. Din interpretarea teleologică coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 rezultă că drepturile reparatorii constând în modul de determinare a vechimii în muncă şi de stabilire a pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă pot fi acordate numai în măsura în care titularul cererii de acordare a acestui beneficiu, subsecvent probei încadrării în ipoteza lit. d), face dovada atât a faptului că nu a putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care avea pregătirea profesională, aşa cum prevede textul alin. (4) al art. 1 din decretul-lege, cât şi a faptului că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, îndeplinea condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă, ca premisă necesară pentru naşterea, în condiţiile legii, a dreptului la vechime în muncă ori a drepturilor de pensie. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,