Decizia nr. 11/2014 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 7/1/2014 — chestiunea de drept: „problema de drept ce formează obiectul acţiunii privind caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu…

Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 17 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.102/118/2013, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „problema de drept ce formează obiectul acţiunii privind caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările ulterioare, în raportare la dispoziţiile comunitare cu care intră în conflict”.

Temeiul juridic al sesizării Art. 519 din Codul de procedură civilă: „Art. 519. – Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 3.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 iunie 2013, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul D.I. a chemat în judecată Instituţia Prefectului – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Constanţa, solicitând obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului său marca Opel Astra, fără a mai plăti timbrul de mediu prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013) şi de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, cu motivarea că autovehiculul a fost anterior înmatriculat şi folosit în Bulgaria. 3.2. Hotărârea primei instanţe Prin Sentinţa civilă nr. 4.649 din 12 decembrie 2013, Tribunalul Constanţa a respins cererea reclamantului, reţinând, în esenţă, că din economia prevederilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 rezultă că taxa de timbru de mediu se datorează atât pentru autoturismele noi, cât şi pentru cele rulate achiziţionate dintr-un stat membru al Uniunii Europene, pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisii poluante şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate ori scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, motiv pentru care nu există o diferenţă de aplicare a acestei taxe în sensul unei discriminări interzise prin dispoziţiile comunitare. 3.3. Recursul declarat de reclamant Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Constanţa a declarat recurs reclamantul D.I. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat atât cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în privinţa chestiunii de drept care face obiectul acţiunii, cât şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în privinţa incompatibilităţii dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 în raportare la dreptul comunitar. 3.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 6.102/118/2013. Prin Încheierea din 17 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.102/118/2013, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea recurentului şi, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 în raportare la dispoziţiile comunitare cu care intră în conflict. Totodată, Curtea de apel a prorogat soluţionarea cererii recurentului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene până după pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. 4. Normele de drept indicate în cuprinsul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere în cuprinsul sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt următoarele: Art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013: „Art. 4. – Obligaţia de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel: a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare; b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7; c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării; d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.” Art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul 90 TCE): „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.”

Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă Curtea de Apel Constanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: litigiul este pendinte pe rolul Curţii de apel în faza recursului; sesizarea priveşte o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; problema de drept este nouă, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Completul de judecată a apreciat că art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu aduce atingere în mod direct sau indirect egalităţii de tratament între produsele naţionale şi cele importate, iar interdicţia pe care o stabileşte art. 110 paragraful 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, potrivit căruia „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne sau de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.”, trebuie aplicată de fiecare dată când o prevedere fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri din alte state membre favorizând producţia internă sau bunurile disponibile pe piaţa naţională. Din interpretarea art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 rezultă că taxa de mediu se datorează atât pentru autoturismele noi, cât şi pentru autoturismele rulate şi achiziţionate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme – autovehicule, conform Legii nr. 571/2013, cu modificările şi completările ulterioare, taxa de poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisii poluante şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de plata acestora, datorate la momentul înmatriculării, situaţie în care nu poate fi reţinută existenţa unei diferenţe de aplicare a acesteia în sensul unei discriminări interzise prin prevederile comunitare. Nu există nicio dispoziţie în dreptul Uniunii Europene care să interzică statelor membre să instituie un sistem general de impozite interne aplicabile potrivit unor criterii obiective unei categorii determinate de bunuri, precum autovehiculele. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru ar impune o taxă autovehiculelor importate, art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene impune ca regimul fiscal să nu introducă o discriminare, prin favorizarea, direct sau indirect, a vehiculelor produse în acel stat membru. Având în vedere aspectele analizate, completul de judecată a apreciat că, în speţă, cauzele pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în legătură cu taxa de poluare (Cauza Nisipeanu) nu sunt relevante, întrucât nu există o discriminare rezultată din faptul că reclamantul care a achiziţionat autovehiculul rulat, înmatriculat anterior într-un alt stat membru, este obligat să plătească taxa de timbru de mediu, în condiţiile în care aceasta este datorată atât de cei care achiziţionează un vehicul produs/rulat în România, cât şi de cei cărora li s-a restituit taxa pe poluare sau taxa pentru emisii poluante printr-o hotărâre judecătorească. În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 s-a prevăzut că „prin adoptarea prezentului act normativ se asigură conformarea cu recomandările Comisiei Europene cuprinse în comunicarea din 14 decembrie 2012 potrivit căreia taxarea autoturismelor să nu se bazeze pe criterii specifice tehnologice, ci pe date de performanţă obiective, disponibile în mod obişnuit şi relevante din punctul de vedere al politicilor, cum ar fi emisiile de C0 2 . Totodată, în elaborarea prezentului act normativ s-a ţinut cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgenţă, pentru evitarea oricăror consecinţe juridice negative ale situaţiei actuale”.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se află în curs de verificare practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din jurisprudenţa transmisă de curţile de apel s-a constatat faptul că jurisprudenţa este unitară în sensul că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu au efect de descurajare a importului şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene şi nu aduc atingere principiului de asigurare a liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene, în condiţii normale de concurenţă. În acest sens, instanţele au reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu are efectul constatat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-402/19 Tatu împotriva României; Cauza C-263/10 Nisipeanu împotriva României) în privinţa reglementărilor anterioare – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule şi Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule – astfel că prevederile ordonanţei de urgenţă nu contravin dispoziţiilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene În Cauza Tatu împotriva României (C-402/09) şi Cauza Nisipeanu împotriva României (C-263/10), analizând conformitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 cu dreptul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.” În acelaşi sens, cu referire la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi ale Legii nr. 9/2012, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat, prin ordonanţă, şi în cauzele C-97/13 şi C-214/13 (Câmpean şi Ciocoiu); C-29/11 şi C-30/11 (Sfichi şi Ilaş); C-573/10 (Micşa), C-438/10 (Druţu), C-336/10 (Ijac), C-335/10 (Vijulan), C-136/10 şi C-178/10 (Obreja şi Societatea Comercială „Darmi” – S.R.L.). Este de observat şi faptul că, în Cauza nr. C-331/13 (Ilie Nicolae Nicula împotriva Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Sibiu, Administraţiei Fondului pentru Mediu), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 15 octombrie 2014, a răspuns sesizării formulate de Tribunalul Sibiu având ca obiect următoarea întrebare preliminară: „Dispoziţiile articolului 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, ale articolelor 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, principiul securităţii juridice şi principiul non reformatio in peius, ambele statuate de dreptul Uniunii şi jurisprudenţa Curţii [Hotărârea Belbouab, 10/78, EU: C:1978:181, şi Hotărârea Belgocodex, C-381/97, EU:C:1998: 589], pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum OUG nr. 9/2013?”. Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în sensul că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuţie în litigiul principal”, reţinând că, „prin cererea de interpretare a dreptului Uniunii, instanţa de trimitere nu solicită Curţii să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 şi care prevede restituirea taxei percepute în mod nejustificat în temeiul OUG nr. 50/2008”. În aceste condiţii, jurisprudenţa relevată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este de natură a lămuri chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru considerentele arătate în continuare. Art. 519 din Codul de procedură civilă instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra chestiunii de drept respective; – chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Înalta Curte reţine că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse dezlegării. Din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că, pentru declanşarea mecanismului procedural, condiţia existenţei unei chestiuni de drept noi este o condiţie diferită de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare cu privire la această chestiune de drept. Prin urmare, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie prin decizii de speţă, fie printr-o decizie în interesul legii. Întrucât nu există criterii de determinare a unei definiţii a „condiţiei noutăţii”, în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept „nu a mai fost analizată în doctrină – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior”. 1 1 Mihaela Tăbârcă, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I – Teoria generală, pag. 603. Înalta Curte consideră că problema de drept ce formează obiectul sesizării nu îndeplineşte cerinţa noutăţii. Astfel, din jurisprudenţa transmisă de curţile de apel s-a constatat faptul că practica judiciară este unitară în sensul că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu au efect de descurajare a importului şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene şi nu aduc atingere principiului de asigurare a liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene în condiţii normale de concurenţă. Instanţele au reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 nu are efectul constatat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în privinţa reglementărilor anterioare – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule şi Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule – astfel că prevederile ordonanţei de urgenţă nu contravin dispoziţiilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. De asemenea, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 s-a prevăzut că „prin adoptarea prezentului act normativ se asigură conformarea cu recomandările Comisiei Europene cuprinse în comunicarea din 14 decembrie 2012 potrivit căreia taxarea autoturismelor să nu se bazeze pe criterii specifice tehnologice, ci pe performanţe obiective, disponibile în mod obişnuit şi relevante din punctul de vedere al politicilor, cum ar fi emisiile de CO 2 . Totodată, în elaborarea prezentului act normativ s-a ţinut cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgenţă, pentru evitarea oricăror consecinţe juridice negative ale situaţiei actuale”. Orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor determină, pe de o parte, pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei şi, totodată, se poate considera că problema de drept nu prezintă o dificultate suficient de mare, care necesită intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, în analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, se observă că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd în mod expres faptul că sesizarea are ca obiect o „chestiune de drept” asupra căreia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare”, rezultând deci că o astfel de chestiune de drept poate face şi obiectul unui recurs în interesul legii. Cu alte cuvine, rezultă că noţiunea de „chestiune de drept” la care se referă dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce poate forma obiectul sesizării Înaltei Curţi, este similară noţiunii de „problemă de drept” asupra căreia Înalta Curte poate fi chemată să se pronunţe, pe calea recursului în interesul legii, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă. Or, în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată de Înalta Curte unei probleme de drept, prin soluţionarea recursului în interesul legii, urmăreşte să asigure „interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti”. Pentru identitate de raţiune, rezolvarea de principiu pe care Înalta Curte o dă chestiunii de drept cu care a fost sesizată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă are, de asemenea, menirea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Validitatea acestei interpretări este susţinută, de principiu, şi de dispoziţiile art. 521 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, conform cărora „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. De asemenea, validitatea interpretării derivă şi din similaritatea celor două mecanisme procedurale – recursul în interesul legii şi hotărârea prealabilă – demonstrată de trimiterile pe care prevederile cap. II (art. 519-521) al titlului III din cartea a II-a le fac la prevederile cap. I (art. 514-518) al aceluiaşi titlu din noul Cod de procedură civilă. Spre exemplu, art. 520 alin. (11) face trimitere la art. 516 alin. (6)- (9) cu referire la posibilitatea de solicitare a opiniei scrise a unor specialişti recunoscuţi, conţinutul raportului, convocarea şedinţei şi participarea judecătorilor la şedinţă; art. 521 alin. (2) şi (4) face trimitere la art. 517 alin. (3) şi art. 518 cu referire la motivarea şi publicarea deciziei, respectiv la încetarea efectelor deciziei. În cauză însă se observă că, prin actul de sesizare, Curtea de Apel Constanţa a învestit Înalta Curte, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cu o chestiune de drept ce vizează „caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, în raportare la dispoziţiile comunitare cu care intră în conflict”, respectiv în raport cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa cum rezultă din motivarea instanţei de trimitere. Deci, cu alte cuvinte, se susţine că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 încalcă prevederile art. 148 din Constituţie, republicată, referitor la integrarea României în Uniunea Europeană. Altfel spus, pe calea mecanismului procedural reglementat de cap. II al titlului III din cartea a II-a a Codului de procedură civilă, se solicită Înaltei Curţi să se pronunţe cu privire la conformitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin prisma principiului egalităţii în drepturi, consacrat pe plan naţional de prevederile art. 16 din Constituţie. Rezultă astfel că Înalta Curte nu a fost învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept care să vizeze interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în speţă, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013, de către toate instanţele judecătoreşti, în sensul celor arătate anterior, ci a fost învestită cu o problemă care vizează, prin prisma principiului egalităţii în drepturi, pe de o parte, constituţionalitatea prevederilor ordonanţei de urgenţă în raport cu art. 148 coroborat cu art. 16 din Constituţie şi, pe de altă parte, conformitatea prevederilor ordonanţei de urgenţă cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În ceea ce priveşte constituţionalitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013, este necontestat faptul că revine Curţii Constituţionale competenţa exclusivă de apreciere, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, iar Înalta Curte nu poate extinde limitele de aplicare a mecanismului procedural al hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din noul Cod de procedură civilă. Or, în cauză, „caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările ulterioare, în raportare la dispoziţiile comunitare cu care intră în conflict”, la care se referă sesizarea, vizează încălcarea egalităţii în drepturi, consacrată la art. 16 din Constituţie, prin discriminarea persoanelor care achiziţionează automobile de pe piaţa unor state din Uniunea Europeană în raport cu cele care achiziţionează automobile de pe piaţa internă. Astfel, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate, cu raportare la principiul nediscriminării, prin, spre exemplu, Decizia nr. 192 din 31 martie 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005), Decizia nr. 95 din 27 februarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 5 mai 2014), Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014). De asemenea, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate, tot cu raportare la principiul nediscriminării, prin, spre exemplu, Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010), Decizia nr. 176 din 26 martie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 13 mai 2014), Decizia nr. 297 din 22 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 14 iulie 2014). În ceea ce priveşte conformitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, este de notorietate faptul că revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratat (ex-articolul 234 TCE). Obiter dictum, Înalta Curte apreciază că scopul demersului judiciar urmărit de instanţa de trimitere, respectiv obţinerea opiniei entităţii competente să analizeze conformitatea prevederilor ordonanţei de urgenţă cu dreptul comunitar, putea fi realizat, în condiţii de plenitudine juridică, prin admiterea cererii formulate de recurentul-reclamant şi, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară. Având în vedere argumentele expuse, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a sesizării. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,