ÎCCJ, Decizia nr. 9/2014

Titularul și obiectul sesizării Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 4 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.102/119/2013, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "a) Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, presupune includerea în categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ (ca fiind persecutate din motive politice) și a persoanelor care făceau parte, în perioada de referință, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor? b) Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din același act normativ: (i) presupune includerea în noțiunea de «domiciliu obligatoriu» numai a situațiilor în care acesta a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecința îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau și a cazurilor în care persoana în cauză și membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulație? (ii) presupune, în oricare din situațiile de la lit. a), îndreptățirea membrilor familiei celui vizat de măsura «domiciliului obligatoriu» și care au locuit cu acesta în perioada de referință la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă, iar în caz afirmativ presupune existența acestui beneficiu doar urmare a faptului că au locuit, în perioada de referință, cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod distinct că au suportat personal și direct consecințele morale și/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu?".

Expunerea succintă a procesului 2.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții P.L.M., C.J.S. și P.K.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Covasna, anularea deciziilor emise de pârâtă și obligarea pârâtei la acordarea, începând cu data depunerii cererii, respectiv 28 mai 2013, a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Decretul-lege nr. 118/1990). În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt îndreptățiți să beneficieze de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât, în perioada 1951-1958, familia lor a fost oficial declarată chiabură, li s-au preluat bunurile, constând din terenuri agricole și mașini agricole, au fost obligați la plata unor dări excesive și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, neputând părăsi satul și fiind ținta consătenilor, care le adresau apelative de genul "chiabur murdar". Prin întâmpinare, pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Covasna a solicitat respingerea contestației reclamanților, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuția domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamanților, iar, din documentele depuse la dosar, rezultă că la data de 18 decembrie 1954 s-a propus radierea de pe listele cu chiaburi, întrucât au dispărut motivele menținerii pe listele respective. 2.2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 19 din 16 ianuarie 2014, Tribunalul Covasna - Secția civilă a admis în parte contestația formulată de reclamanți și, în consecință, a anulat deciziile contestate, a stabilit că reclamanții sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și a obligat pârâta să acorde aceste drepturi reclamanților, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în esență că, potrivit Notei de studiu a Consiliului Securității Statului - Serviciul C, categoriei sociale a chiaburilor i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1.154/1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344/1951. Astfel, în speță, întrucât membrii familiei reclamanților au fost calificați drept chiaburi, în perioadele reținute au avut stabilit domiciliul obligatoriu pentru a nu se putea eschiva de la onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor și pentru a se evita posibilitatea organizării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim. Calitatea de chiabur a atras după sine această măsură administrativă. Totodată, instanța a observat că, potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o "formațiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate", așa-zisul stat democrat popular ducând "în mod consecvent politica de îngrădire și eliminare a elementelor capitaliste". 2.

Recursul declarat împotriva sentinței tribunalului Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Covasna - Secția civilă a declarat recurs pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Covasna, criticând-o sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu conduce în mod automat la concluzia că persoana în cauză și familia sa au fost persecutate pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. 2.102/119/2013. 2.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile La termenul de judecată din 29 mai 2014, Curtea de Apel Brașov, ca instanță de recurs, a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 și a amânat pronunțarea la data de 4 iunie 2014. Prin Încheierea din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Brașov, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menționate la pct. 1 din prezenta decizie. Prin aceeași încheiere, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile. 3. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării Prin actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Încheierea din 4 iunie 2014 - Curtea de Apel Brașov a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor arătate în continuare. De lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 depinde soluționarea pe fond a cauzei, pentru motivele arătate în continuare. Din cuprinsul textului de lege menționat și în raport cu ansamblul prevederilor întregului act normativ nu rezultă cu claritate dacă sintagma "pe motive politice" cuprinde și situațiile în care o persoană a fost persecutată, după data de 6 martie 1945, pentru că aparținea unei categorii sociale necompatibile cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul categoriei sociale a chiaburilor. Noțiunea de "domiciliu obligatoriu", prevăzută de textul de lege, nu este definită de actul normativ, astfel că nu rezultă cu claritate dacă această noțiune include numai situațiile în care domiciliul obligatoriu a fost instituit ca măsură administrativă, cu consecința îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, sau include și cazurile în care persoana în cauză și membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulație, cum este cazul în speța dedusă judecății. Din textul de lege și din cuprinsul actului normativ în ansamblul său nu rezultă cu claritate dacă pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii și membrii familiei celui vizat de măsura domiciliului obligatoriu, care au locuit împreună cu acesta în perioada de referință, indiferent de vârsta acestora în acea perioadă. De asemenea, nu rezultă cu claritate dacă, în cazul în care sunt beneficiari ai legii și membrii familiei celui căruia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, este suficient a se stabili că aceștia au locuit efectiv cu cel vizat sau este necesar să fie dovedit în mod suplimentar și distinct că aceștia au suportat personal și direct consecințele morale și/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. Chestiunile de drept enunțate sunt noi, deoarece, în urma consultării jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre. De asemenea, sub acest aspect, problema încadrării categoriei sociale a chiaburilor (moșierilor etc.) în sfera persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 se regăsește în practica relativ recentă a instanțelor de contencios administrativ, această problemă fiind preponderentă în județele Covasna și Harghita, astfel cum rezultă atât din deciziile pronunțate în anii 2013-2014 de Curtea de Apel Târgu Mureș și de Curtea de Apel Brașov, cât și din susținerile intimaților-reclamanți potrivit cărora, recent, agențiile județene pentru plăți și inspecție socială din cele două județe și-au schimbat practica, în sensul respingerii cererilor de recunoaștere a drepturilor prevăzute de decretul- lege formulate de persoanele din această categorie. Celelalte probleme supuse dezlegării decurg din cea enunțată anterior, astfel că este îndeplinită cerința noutății. Chestiunile de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 4 iunie 2014. 4. Punctul de vedere al părților cu privire la chestiunile de drept Reclamanții au susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția noutății problemei de drept, chiar dacă relativ recent agențiile județene pentru plăți și inspecție socială din Covasna și Harghita și-au schimbat practica, în sensul că nu mai acordă chiaburilor și membrilor familiilor acestora, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile prevăzute de actul normativ. Practica judiciară a Tribunalului Cluj și a Curții de Apel Cluj este în sensul acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și copiilor născuți în perioada în care familia era încadrată în categoria "chiaburilor", astfel că, în cazul reclamanților, care aveau vârste de 19 ani, 10 ani și, respectiv, 9 ani, se impune concluzia că aceștia au fost efectiv lezați de statutul de chiabur al părinților, întrucât nu au putut să urmeze școli gimnaziale, fiind stigmatizați ca "pui de chiabur", nu erau primiți în rândul pionierilor, erau puși în bănci separate și nu puteau socializa cu ceilalți cetățeni din cauza statutului de chiabur. Pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Covasna nu a formulat un punct de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunilor de drept.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Dispozițiile legale indicate de instanța de trimitere supuse dezlegării pe calea procedurii hotărârii prealabile sunt următoarele: Art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990: "Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: [...] d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu". În vederea dezlegării chestiunilor de drept, instanța de trimitere a indicat și incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 5 alin. (1), (2) și (4), art. 8, art. 9 și art. 11 din Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că, în cuprinsul acestor norme, sunt reglementate drepturile de care beneficiază persoanele aflate în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din același act normativ. La nivelul Curții de Apel Brașov s-au conturat două opinii jurisprudențiale. Potrivit opiniei majoritare, dacă se stabilește, pe baza probelor, că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, precum și că aceștia nu au avut voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităților, măsură ce echivalează cu domiciliul obligatoriu, o asemenea situație se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Potrivit acestei opinii, se încadrează în sfera motivelor politice ale persecuției și apartenența la categoria socială a chiaburilor, iar calitatea de persoană îndreptățită potrivit decretului-lege aparține nu doar celui care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, ci și membrilor familiei sale, cu care acesta a locuit, iar limitarea în fapt a libertății de mișcare prin interdicția părăsirii domiciliului, altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităților, echivalează cu măsura domiciliului obligatoriu. Opinia minoritară este în sensul că faptul constatării persecuției cu privire la unul dintre membrii familiei nu poate atrage aceeași concluzie și în privința altor persoane care fac parte din familie, fiind necesar ca vătămarea să vizeze fiecare persoană în parte și să fie resimțită la nivelul conștiinței individuale. În ceea ce privește drepturile reglementate de decretul-lege, pentru acordarea unora dintre acestea este necesară administrarea unor probe suplimentare. Potrivit instanței de trimitere, chestiunile de drept supuse dezlegării se ridică preponderent și actual în județele Covasna și Harghita, fiind relevantă practica de la nivelul Curții de Apel Târgu Mureș, unde sunt conturate două orientări jurisprudențiale. În prima dintre aceste orientări jurisprudențiale, se apreciază că, în cazul în care se stabilește pe baza probelor că reclamantul sau un membru al familiei sale cu care acesta a locuit a fost declarat chiabur, această situație constituie un motiv politic, în sensul art. 1 alin. (1) din decretul-lege, întrucât chiaburii au fost considerați o clasă politică exploatatoare, iar distrugerea acestei clase a format obiect al "politicii de clasă". De asemenea, în aceeași orientare se apreciază că persecutarea reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu - conform art. 1 alin. (1) lit. d) din același act normativ - există indiferent de vârsta pe care o avea acesta în perioada de referință. În a doua orientare jurisprudențială, se apreciază că încadrarea în categoria chiaburilor nu constituie un motiv politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că, și dacă s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu, această măsură nu se bazează pe motive politice, ci cel mult pe realitățile sociale ale acelei perioade de timp, situație care excedează reglementării Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, în această opinie se arată că interdicția de a părăsi locuința fără acordul autorităților nu înseamnă că reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în sensul decretului-lege. Instanța de trimitere arată că, întrucât sintagma "motive politice" nu este definită de legiuitor în cuprinsul Decretului-lege nr. 118/1990, revine interpretului legii sarcina de a stabili sfera de cuprindere a acestei noțiuni. Astfel, s-a opinat în sensul că nu poate constitui motiv politic, ca temei al persecutării unei persoane, apartenența acesteia la o categorie socială necompatibilă cu orânduirea instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum este cazul chiaburilor, moșierilor etc., întrucât, în cazul acestora, există legi speciale care prevăd măsuri reparatorii pentru toate restrângerile de drepturi și confiscări ale averilor la care au fost supuși (spre exemplu: Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare). Scopul Decretului-lege nr. 118/1990 este acela de a acorda reparații persoanelor care au suferit persecuții întrucât s-au opus instaurării regimului comunist în România sau care au luptat împotriva acestui regim, prin diferite mijloace, după instaurarea sa. Prin urmare, situația foștilor chiaburi sau a moșierilor excede prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990. În noțiunea de "domiciliu obligatoriu", prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate fi cuprinsă decât situația când, în drept, prin act administrativ, sau în fapt, a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu și situația când persoana în cauză a avut limitată doar libertatea de circulație, prin interdicția de a părăsi localitatea fără acordul autorităților. În acest din urmă caz, ne aflăm în prezența unei restricții a liberei circulații, și nu a obligării de a avea un anumit domiciliu. Instanța de trimitere consideră, de asemenea, că, în cazul în care se face dovada că, din motive politice, a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu pentru unul dintre membrii familiei, drepturile prevăzute de decretul-lege nu pot fi acordate tuturor membrilor de familie care au locuit la același domiciliu, fără a se dovedi că în mod direct aceștia au fost lipsiți de dreptul de a-și alege în mod liber un domiciliu. De asemenea, în cazul în care se face dovada acestei ultime situații, titularii cererilor de acordare a drepturilor trebuie să facă dovada imposibilității încadrării în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională, astfel cum prevede art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Jurisprudența instanțelor naționale în materie 6.1. Cu referire la chestiunea de drept menționată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie, singura orientare jurisprudențială evidențiată în jurisprudența transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție de către curțile de apel este în sensul că persoanele declarate "chiaburi", care nu aveau voie să părăsească domiciliul fără autorizarea autorităților, se încadrează în ipoteza reglementată de textul de lege. Astfel fiind, beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege atât persoana față de care a fost dispusă măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu, cât și membrii familiei sale, cu care a locuit împreună. 6.2. Cu referire la chestiunea de drept menționată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie, unele instanțe au apreciat că echivalează cu măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu și situația de limitare în fapt a libertății de mișcare, prin interdicția părăsirii domiciliului altfel decât cu aprobarea prealabilă a autorităților. 6.3. Cu referire la chestiunea de drept menționată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie, într-o orientare jurisprudențială s-a reținut că beneficiază de drepturile prevăzute de actul normativ membrii familiei care au locuit în perioada de referință împreună cu persoana față de care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu. Într-o altă orientare jurisprudențială, instanțele au apreciat că: pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile reparatorii se acordă numai persoanei față de care au fost dispuse măsurile prevăzute de actul normativ, nefiind justificată acordarea drepturilor și în beneficiul altor persoane din cadrul familiei; în accepțiunea decretului-lege, singura măsură care îi afectează pe toți membrii familiei este măsura prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e), respectiv strămutarea într-o altă localitate. 6.4. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că problema de drept indicată la pct. 2 lit. b) din sesizare a constituit obiect al verificării de jurisprudență în anul 2013, vizând "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu referire la recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei cât un minor, lipsit de capacitate de exercițiu, a avut stabilit domiciliul obligatoriu ori a fost strămutat în altă localitate, împreună cu familia, din motive politice, după data de 6 martie 1945". Din verificările de jurisprudență efectuate, circumscrise exclusiv posibilității acordării de măsuri reparatorii constând în recunoașterea vechimii în muncă, a rezultat lipsa unei practici judiciare, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă.

Jurisprudența Curții Constituționale În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți. Nu mai puțin însă se cuvine a fi menționată Decizia Curții Constituționale nr. 678/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, reținându-se, în esență, că problema dedusă controlului de constituționalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare și de aplicare a dispozițiilor de lege criticate și a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție 8.1. Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Avocatul Poporului și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) și e), raportat la art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptățită poate beneficia de o singură indemnizație prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare". Soluția pronunțată în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor menționate din Decretul-lege nr. 118/1990 vizează dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizația pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forțat, atunci când aceste perioade au coincis. Întrucât nu vizează interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, sub aspectul chestiunilor de drept supuse dezlegării Înaltei Curți în prezenta cauză, Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 nu are, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, semnificația că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi statuat anterior cu privire la problemele în discuție. 8.2. Din perspectiva dezlegării chestiunilor de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, în jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată practică judiciară relevantă în interpretarea și aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. Cu toate acestea, pentru identitate de rațiune, este oportun a fi adusă în discuție jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, într-o chestiune de drept similară celei care formează obiectul prezentei sesizări. Astfel, conform prevederilor art. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999: "Art. 1. - Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: [...] c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate." În interpretarea și aplicarea dispozițiilor citate din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, analizând situația persoanelor care s-au născut în perioada în care părinții lor aveau calitatea de refugiat/expulzat/strămutat în altă localitate, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență, că au calitatea de beneficiar al prevederilor citate și copiii născuți în localitatea de refugiu a părinților, pentru următoarele considerente: "În mod constant în practica Instanței Supreme s-a reținut că, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi reparatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945, iar copiii născuți în perioada de refugiu a părinților au suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia ca urmare a refugiului determinat de persecuțiile din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu. Interpretarea corectă pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu aspectele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că «stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu și a persoanelor beneficiare ține de opțiunea liberă a legiuitorului, cu condiția să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situații identice … Toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești». A admite teza recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între părinți și copiii lor aflați în aceeași situație, în speță aceea de refugiu. Pe cale de consecință, atâta timp cât este necontestat faptul că s-a făcut dovada faptului că părinții reclamantei se refugiaseră în localitatea în care reclamanta s-a născut la data de 4 aprilie 1944, în raport cu cele arătate, rezultă că aceasta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, având dreptul de a i se acorda drepturile reparatorii legale pe perioada cuprinsă între data nașterii și data de 6 martie 1945". (A se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1.127 din 27 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată pe pagina de internet a instanței - www.scj.ro - în secțiunea de jurisprudență.)

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, Înalta Curte urmând a se pronunța, prin hotărâre prealabilă, pentru dezlegarea chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.

Înalta Curte 10.1. Asupra admisibilității sesizării Ab initio este necesară verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a sesizării în raport cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. În sensul celor reținute în jurisprudența în materie a Înaltei Curți 1 , dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă din 2010 instituie o serie de condiții de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1 Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014. - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În raport cu sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul celor expuse în continuare: - sesizarea a fost formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.102/119/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal; - instanța care a formulat sesizarea - Curtea de Apel Brașov - este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, ca instanță de recurs; - cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Brașov ca instanță de contencios administrativ competentă potrivit art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, să soluționeze recursul declarat împotriva unei sentințe pronunțate în primă instanță de Tribunalul Covasna într-un litigiu privind acte administrative emise de o autoritate publică județeană (agenția județeană pentru plăți și inspecție socială); - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul de fond vizează acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 reclamanților în considerarea faptului că: familia lor a fost oficial declarată chiabură; le-au fost preluate bunurile (terenuri agricole și mașini agricole); au fost obligați la plata unor dări excesive; a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, neputând părăsi localitatea; au fost ținta apelativului "chiabur murdar"; - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, cel puțin din perspectiva faptului că se invocă un reviriment al practicii administrative și judiciare în sensul că nu se mai acordă, în mod automat, persoanelor din familiile generic denumite "chiaburești" drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție (pentru motivele arătate la prezentul punct) și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare (conform celor menționate la pct. 8.4). 10.2. Asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării Ca o precizare prealabilă, raportat la modul de formulare a întrebărilor de către instanța de trimitere, se reține că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează lămurirea chestiunilor de drept numai sub aspectul interpretării dispozițiilor incidente, iar nu și sub aspectul aplicării acestora, competență ce revine exclusiv instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului în care a fost formulată sesizarea, în funcție de circumstanțele particulare ale raportului juridic dedus judecății. 10.2.1. Cu referire la chestiunea de drept menționată la pct. 1 lit. a) din prezenta decizie Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările și completările ulterioare): "Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate." Din interpretarea prevederilor citate, rezultă că drepturile reglementate se acordă persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de lit. a)-e) ale textului de lege. Este de notorietate faptul că, după 6 martie 1945, categoria socială identificată generic prin denumirea de "chiaburi" a avut de suportat persecuții, sub diverse forme, impuse de regimul politic instaurat în România după data respectivă. Această împrejurare este confirmată, cu titlu de exemplu, de aserțiunile cuprinse în preambulul Decretului nr. 115/1959 pentru lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material și cultural al țărănimii muncitoare și al dezvoltării construcției socialiste (publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959), în sensul că "în numeroase sate mai dăinuie încă rămășite ale unor relații de producție învechite, cum sînt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pămîntului cu muncă salariată, folosite de către elementele capitaliste chiaburești, avînd mai mult pămînt de cît pot munci ei și familia lor, elementele capitaliste chiaburești, bogătanii satelor, dau țăranilor muncitori pămînt în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină, astfel primesc în natură sau în bani, fără să muncească, o bună parte din roadele muncii altora. După ce exploatează pe țăranii muncitori, ei exploatează și pe muncitorii de la orașe, cărora le vînd la preț de speculă producția-marfă realizată". Însă, simpla apartenență, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-e) din decretul-lege. În același sens este oportun a se menționa că nu a fost identificată în cuprinsul legislației ulterioare anului 1990 nicio dispoziție care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, "chiaburilor", în înțelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945. Totodată, este de reținut că persoanelor care au făcut parte din categoria socială a "chiaburilor", în înțelesul dat acestei noțiuni în perioada regimului instaurat în România după data de 6 martie 1945, le-a fost acordat beneficiul reparatoriu ori le-a fost analizată calitatea de persoană îndreptățită, spre exemplu, în limitele cadrului instituit prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în funcție de îndeplinirea condițiilor impuse de reglementările aplicabile. (A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 230/2005, nr. 3.469/2006, nr. 1.682/2009 și nr. 3.311/2010, publicate pe pagina de internet a instanței - www.scj.ro - în secțiunea de jurisprudență.) Astfel fiind, persoanele catalogate în perioada respectivă drept "chiabur" nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenței la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condițiile impuse de reglementările aplicabile. 10.2.2. Cu referire la chestiunea de drept menționată la pct. 1 lit. b) pct. (i) din prezenta decizie În esență, chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, și persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulație. Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (prezentată la pct. 10.1), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului. Or, cele două noțiuni - măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertății de circulație - nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conținut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului și dreptul la liberă circulație. În consecință, dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că față de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu. Astfel fiind, în condițiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept "interpretatio cessant in claris", nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulație, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor. 10.2.3. Cu referire la chestiunea de drept menționată la pct. 1 lit. b) pct. (ii) din prezenta decizie Ca o precizare prealabilă, se apreciază că reprezintă o simplă eroare de redactare referirea la lit. a) a alin. (1) al art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, în condițiile în care contextul evidențiază faptul că instanța de trimitere a avut în vedere ipoteza prevăzută de lit. d) a alin. (1) al aceluiași articol. În aceste condiții, Înalta Curte va analiza chestiunea de drept prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege. În sensul celor expuse în sesizare, dezlegarea chestiunii de drept urmează a se face prin raportare la următoarele coordonate: (i) persoană aflată în ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, față de care a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu; (ii) membrii familiei persoanei cu domiciliu obligatoriu, care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referință, indiferent de vârstă și care solicită acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990; (iii) circumstanțele ce se impun a fi avute în vedere pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990. Interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională. Subsecvent acestei interpretări se reține, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii de ordin material și moral ca și persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă. Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecințele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, pot fi incluși, în mod rezonabil, soțul/soția și copiii. În privința copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleași consecințe nefavorabile atât copiii născuți în perioada de referință, copiii minori, precum și cei care au devenit majori în perioada de referință, în considerarea faptului că aceștia nu aveau în mod real și efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct și că membrii familiei (soțul/soția și copiii) persoanei vizate au suportat personal și direct consecințele morale și/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu. În acest sens este avută în vedere, mutatis mutandis, jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezentată la pct. 10.2 din prezenta decizie, în interpretarea și aplicarea unor dispoziții care reglementează o ipoteză similară, respectiv prevederile art. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. În consecință, pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei - soțul/soția și copiii - persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu și care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referință, însă sub rezerva îndeplinirii acelorași condiții ca și persoana principal vizată de măsura administrativă. În context sunt avute în vedere, cu precădere, cerințele prevăzute de art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, conform cărora "Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) și e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională". O atare interpretare pornește de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar și echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de același tratament juridic ca și persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei situație servește drept temei al solicitării beneficiului actului normativ. În sensul celor expuse în sesizare și al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei - soțul/soția și copiii, indiferent de vârstă - au avut de suferit aceleași prejudicii de ordin material și moral ca persoana față de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu și atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată și nu au avut în mod real și efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din decretul-lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora și în lipsa îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege. Din interpretarea teleologică coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 rezultă că drepturile reparatorii constând în modul de determinare a vechimii în muncă și de stabilire a pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă în funcție de vechimea în muncă pot fi acordate numai în măsura în care titularul cererii de acordare a acestui beneficiu, subsecvent probei încadrării în ipoteza lit. d), face dovada atât a faptului că nu a putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care avea pregătirea profesională, așa cum prevede textul alin. (4) al art. 1 din decretul-lege, cât și a faptului că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, îndeplinea condițiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă, ca premisă necesară pentru nașterea, în condițiile legii, a dreptului la vechime în muncă ori a drepturilor de pensie. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,