ÎCCJ, Decizia nr. 12/2014

Titularul și obiectul sesizării Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 17 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 8.064/118/2013, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la "problema de drept ce formează obiectul acțiunii privind caracterul discriminatoriu al dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013), în raportare la dispozițiile comunitare cu care intră în conflict".

Temeiul juridic al sesizării Art. 519 din Codul de procedură civilă: "Art. 519. - Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 3.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 septembrie 2013 pe rolul Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă, reclamantul G.E. a chemat în judecată pe pârâta Instituția Prefectului - Județul Constanța - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Constanța, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului său marca Volkswagen Golf fără a mai plăti timbrul de mediu prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 și de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că a achiziționat autovehiculul, înmatriculat ultima dată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene (Germania) și, pentru a înmatricula autoturismul în România, i se solicită achitarea timbrului de mediu prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013, iar, prin Adresa din 2 septembrie 2013, pârâta i-a comunicat refuzul de a da curs cererii sale de înmatriculare fără plata timbrului de mediu. 3.2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 4.719 din 13 decembrie 2013, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că timbrul de mediu este datorat în temeiul art. 3 și 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013, nu poate fi primită susținerea referitoare la existența unei discriminări și instanța de contencios nu are competența de a aprecia asupra legalității unui act normativ emis de Guvern și aprobat prin lege de Parlamentul României, rolul instanței fiind acela de a verifica numai conformitatea actelor administrative cu actele normative superioare în organizarea executării/executarea cărora sunt date. 3.3. Recursul declarat de reclamant Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Constanța, reclamantul a formulat recurs. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat atât cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în privința chestiunii de drept care face obiectul acțiunii, cât și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în privința incompatibilității dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 în raportare la dreptul comunitar. 3.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța cu nr. 8.064/118/2013. Prin Încheierea din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Constanța a admis cererea formulată de reclamant și, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind caracterul discriminatoriu al dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 în raport cu dispozițiile comunitare cu care intră în conflict. Totodată, Curtea de apel a prorogat soluționarea cererii recurentului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene până după pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. 4. Normele de drept indicate în cuprinsul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție Dispozițiile legale indicate de instanța de trimitere în cuprinsul sesizării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele: Art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013: "Art. 4. - Obligația de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7; c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării; d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule." Art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 90 TCE): "Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție."

Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă Curtea de Apel Constanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: litigiul este pendinte pe rolul Curții de apel în faza recursului; sesizarea privește o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; problema de drept este nouă, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Completul de judecată a apreciat că art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 nu aduce atingere în mod direct sau indirect egalității de tratament între produsele naționale și cele importate, iar interdicția pe care o stabilește art. 110 paragraful 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, potrivit căruia "Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne sau de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", trebuie aplicată de fiecare dată când o prevedere fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri din alte state membre favorizând producția internă sau bunurile disponibile pe piața națională. Din interpretarea art. 4 lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 rezultă că taxa de mediu se datorează atât pentru autoturismele noi, cât și pentru autoturismele rulate și achiziționate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme - autovehicule, conform Legii nr. 571/2013 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, taxa de poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisii poluante și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de plata acestora, datorate la momentul înmatriculării, situație în care nu poate fi reținută existența unei diferențe de aplicare a acesteia în sensul unei discriminări interzise prin prevederile comunitare. Nu există nicio dispoziție în dreptul Uniunii Europene care să interzică statelor membre să instituie un sistem general de impozite interne aplicabile potrivit unor criterii obiective unei categorii determinate de bunuri, precum autovehiculele. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru ar impune o taxă autovehiculelor importate, art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene impune ca regimul fiscal să nu introducă o discriminare, prin favorizarea, direct sau indirect, a vehiculelor produse în acel stat membru. Având în vedere aspectele analizate, completul de judecată a apreciat că, în speță, cauzele pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în legătură cu taxa de poluare (Cauza Nisipeanu) nu sunt relevante, întrucât nu există o discriminare rezultată din faptul că reclamantul care a achiziționat autovehiculul rulat, înmatriculat anterior într-un alt stat membru, este obligat să plătească taxa de timbru de mediu, în condițiile în care aceasta este datorată atât de cei care achiziționează un vehicul produs/rulat în România, cât și de cei cărora li s-a restituit taxa pe poluare sau taxa pentru emisii poluante printr-o hotărâre judecătorească. În preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 s-a prevăzut că "prin adoptarea prezentului act normativ se asigură conformarea cu recomandările Comisiei Europene cuprinse în comunicarea din 14 decembrie 2012 potrivit căreia taxarea autoturismelor să nu se bazeze pe criterii specifice tehnologice, ci pe date de performanță obiective, disponibile în mod obișnuit și relevante din punctul de vedere al politicilor, cum ar fi emisiile de CO 2 . Totodată, în elaborarea prezentului act normativ s-a ținut cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale".

Jurisprudența instanțelor naționale în materie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că nu se află în curs de verificare practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din jurisprudența transmisă de curțile de apel s-a constatat faptul că jurisprudența este unitară în sensul că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 nu au efect de descurajare a importului și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și nu aduc atingere principiului de asigurare a liberei circulații a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene, în condiții normale de concurență. În acest sens, instanțele au reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 nu are efectul constatat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-402/19 Tatu împotriva României; Cauza C-263/10 Nisipeanu împotriva României) în privința reglementărilor anterioare - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule - astfel că prevederile ordonanței de urgență nu contravin dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție În jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate repere relevante referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene În Cauza Tatu împotriva României (C-402/09) și Cauza Nisipeanu împotriva României (C-263/10), analizând conformitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu dreptul Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională." În același sens, cu referire la prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 și ale Legii nr. 9/2012, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat, prin ordonanță, și în cauzele C-97/13 și C-214/13(Câmpean și Ciocoiu); C-29/11 și C-30/11 (Sfichi și Ilaș); C-573/10 (Micșa), C-438/10 (Druțu), C-336/10 (Ijac), C-335/10 (Vijulan), C-136/10 și C-178/10 (Obreja și S.C. "Darmi" - S.R.L.). Este de observat și faptul că în Cauza C-331/13 (Ilie Nicolae Nicula împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu, Administrației Fondului pentru Mediu), Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 15 octombrie 2014, a răspuns sesizării formulate de Tribunalul Sibiu având ca obiect următoarea întrebare preliminară: "Dispozițiile articolului 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, ale articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, principiul securității juridice și principiul non reformatio in peius, ambele statuate de dreptul Uniunii și jurisprudența Curții [Hotărârea Belbouab, 10/78, EU: C: 1978: 181, și Hotărârea Belgocodex, C-381/97, EU: C: 1998: 589], pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013?". Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal", reținând că "prin cererea de interpretare a dreptului Uniunii, instanța de trimitere nu solicită Curți să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel instituit prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 și care prevede restituirea taxei percepute în mod nejustificat în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008". În aceste condiții, jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este de natură a lămuri chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte În considerarea jurisprudenței sale anterioare, reprezentată de Decizia nr. 11 din 20 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7/1/20148/HP/C, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în raport cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru considerentele arătate în continuare. Art. 519 din Codul de procedură civilă instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite cumulativ, după cum urmează: - existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra chestiunii de drept respective; - chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Înalta Curte reține că nu este îndeplinită cerința referitoare la caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse dezlegării. Din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că, pentru declanșarea mecanismului procedural, condiția existenței unei chestiuni de drept noi este o condiție diferită de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii în curs de soluționare cu privire la această chestiune de drept. Prin urmare, condiția noutății unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie prin decizii de speță, fie printr-o decizie în interesul legii. Întrucât nu există criterii de determinare a unei definiții a "condiției noutății", în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept "nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior". 1 1 Mihaela Tăbârcă, "Drept procesual civil", Editura Universul Juridic, București, 2013, vol. I - Teoria generală, pag. 603. Înalta Curte consideră că problema de drept ce formează obiectul sesizării nu îndeplinește cerința noutății. Astfel, din jurisprudența transmisă de curțile de apel s-a constatat faptul că practica judiciară este unitară în sensul că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 nu au efect de descurajare a importului și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și nu aduc atingere principiului de asigurare a liberei circulații a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene în condiții normale de concurență. Instanțele au reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 nu are efectul constatat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în privința reglementărilor anterioare - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule - astfel că prevederile ordonanței de urgență nu contravin dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. De asemenea, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 s-a prevăzut că "prin adoptarea prezentului act normativ se asigură conformarea cu recomandările Comisiei Europene cuprinse în comunicarea din 14 decembrie 2012 potrivit căreia taxarea autoturismelor să nu se bazeze pe criterii specifice tehnologice, ci pe performanțe obiective, disponibile în mod obișnuit și relevante din punctul de vedere al politicilor, cum ar fi emisiile de CO 2 . Totodată, în elaborarea prezentului act normativ s-a ținut cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale." Orientarea jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor analizate și existența unei practici cristalizate în timp a instanțelor determină, pe de o parte, pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei și, totodată, se poate considera că problema de drept nu prezintă o dificultate suficient de mare, care necesită intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, în analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, se observă că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd în mod expres faptul că sesizarea are ca obiect o "chestiune de drept" asupra căreia "Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare", rezultând deci că o astfel de chestiune de drept poate face și obiectul unui recurs în interesul legii. Cu alte cuvine, rezultă că noțiunea de "chestiune de drept" la care se referă dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce poate forma obiectul sesizării Înaltei Curți, este similară noțiunii de "problemă de drept" asupra căreia Înalta Curte poate fi chemată să se pronunțe, pe calea recursului în interesul legii, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă. Or, în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată de Înalta Curte unei probleme de drept, prin soluționarea recursului în interesul legii, urmărește să asigure "interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești". Pentru identitate de rațiune, rezolvarea de principiu pe care Înalta Curte o dă chestiunii de drept cu care a fost sesizată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă are, de asemenea, menirea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Validitatea acestei interpretări este susținută, de principiu, și de dispozițiile art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform cărora "Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I". De asemenea, validitatea interpretării derivă și din similaritatea celor două mecanisme procedurale - recursul în interesul legii și hotărârea prealabilă - demonstrată de trimiterile pe care prevederile cap. II (art. 519-521) al titlului III din cartea a II-a le fac la prevederile cap. I (art. 514-518) al aceluiași titlu din noul Cod de procedură civilă. Spre exemplu, art. 520 alin. (11) face trimitere la art. 516 alin. (6)- (9) cu referire la posibilitatea de solicitare a opiniei scrise a unor specialiști recunoscuți, conținutul raportului, convocarea ședinței și participarea judecătorilor la ședință; art. 521 alin. (2) și (4) face trimitere la art. 517 alin. (3) și art. 518 cu referire la motivarea și publicarea deciziei, respectiv la încetarea efectelor deciziei.) În cauză însă se observă că, prin actul de sesizare, Curtea de Apel Constanța a învestit Înalta Curte în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă cu o chestiune de drept ce vizează "caracterul discriminatoriu al dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, în raportare la dispozițiile comunitare cu care intră în conflict", respectiv în raport cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa cum rezultă din motivarea instanței de trimitere. Deci, cu alte cuvinte, se susține că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 încalcă prevederile art. 148 din Constituție, republicată, referitor la integrarea României în Uniunea Europeană. Altfel spus, pe calea mecanismului procedural reglementat de cap. II al titlului III din cartea a II-a a Codului de procedură civilă, se solicită Înaltei Curți să se pronunțe cu privire la conformitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma principiului egalității în drepturi, consacrat pe plan național de prevederile art. 16 din Constituție. Rezultă, astfel, că Înalta Curte nu a fost învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept care să vizeze interpretarea și aplicarea unitară a legii, în speță dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013, de către toate instanțele judecătorești, în sensul celor arătate anterior, ci a fost învestită cu o problemă care vizează, prin prisma principiului egalității în drepturi, pe de o parte, constituționalitatea prevederilor ordonanței de urgență în raport cu art. 148 coroborat cu art. 16 din Constituție, și, pe de altă parte, conformitatea prevederilor ordonanței de urgență cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În ceea ce privește constituționalitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013, este necontestat faptul că revine Curții Constituționale competența exclusivă de apreciere, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, iar Înalta Curte nu poate extinde limitele de aplicare a mecanismului procedural al hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă. Or, în cauză, "caracterul discriminatoriu al dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 în raportare la dispozițiile comunitare cu care intră în conflict", la care se referă sesizarea, vizează încălcarea egalității în drepturi, consacrată la art. 16 din Constituție, prin discriminarea persoanelor care achiziționează automobile de pe piața unor state din Uniunea Europeană în raport cu cele care achiziționează automobile de pe piața internă. În ceea ce privește respectarea principiului nediscriminării, este de observat că, în raport cu dispozițiile constituționale menționate, Curtea Constituțională s-a pronunțat, cu titlu de exemplu, în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 192 din 31 martie 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005), Decizia nr. 95 din 27 februarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 5 mai 2014) și Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014), respectiv în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010), Decizia nr. 176 din 26 martie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 13 mai 2014) și Decizia nr. 297 din 22 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 14 iulie 2014). În ceea ce privește conformitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului. nr. 9/2013 cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, este de notorietate faptul că revine Curții de Justiție a Uniunii Europene competența exclusivă de a se pronunța asupra conformității legislației naționale cu dreptul Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratat (ex-articolul 234 TCE). Obiter dictum, Înalta Curte apreciază că scopul demersului judiciar urmărit de instanța de trimitere, respectiv obținerea opiniei entității competente să analizeze conformitatea prevederilor ordonanței de urgență cu dreptul comunitar, putea fi realizat, în condiții de plenitudine juridică, prin admiterea cererii formulate de recurentul-reclamant și, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară. Având în vedere argumentele expuse, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate a sesizării. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,