Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014

Titularul şi obiectul sesizării Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea de şedinţă din 2.04.2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.696/193/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil, în corelare cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Expunerea succintă a procesului Prin Cererea înregistrată la 27 iunie 2013 pe rolul Judecătoriei Botoşani, reclamanta T.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.D., obligarea acestuia la plata unei pensii de întreţinere majorate, din veniturile realizate din muncă, începând cu data introducerii acţiunii până la majoratul copilului, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile art. 531, 532 şi următoarele din Codul civil. Prin Sentinţa civilă nr. 11.774 din 9 decembrie 2013 a Judecătoriei Botoşani s-a admis cererea şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, la determinarea cuantumului acesteia avându-se în vedere, ca venit net lunar, şi echivalentul normei de hrană primite de pârât. Pârâtul a declarat apel, criticând soluţia primei instanţe şi arătând că în mod greşit s-a inclus în cuantumul venitului net lunar, în funcţie de care s-a determinat pensia de întreţinere, şi norma de hrană, care este un drept gratuit ce se acordă în natură sau în bani, nefiind un venit impozabil.

Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Tribunalul Botoşani a apreciat ca admisibilă sesizarea Înaltei Curţi, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, arătând că: a) de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil coroborate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât cuantumul pensiei de întreţinere datorate de părinte se determină în funcţie de venitul său net, controversa fiind în legătură cu includerea sau nu a normei de hrană în această categorie de venituri; b) problema de drept este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, consultate la data de 2 aprilie 2014.

Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Apelantul-pârât a susţinut că la stabilirea venitului net prevăzut de art. 529 alin. (2) din Codul civil nu trebuie avut în vedere echivalentul normei de hrană prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acest venit are o destinaţie specială. Intimata-reclamantă a arătat că la determinarea venitului net prevăzut de art. 529 alin. (2) din Codul civil trebuie să se ţină seamă şi de echivalentul normei de hrană plătit pârâtului, întrucât acest venit are caracter permanent.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Completul de judecată a apreciat că echivalentul normei de hrană trebuie luat în considerare ca venit net lunar în funcţie de care să se stabilească întreţinerea datorată de părinte copiilor. Chiar dacă are o destinaţie specială, acest venit are caracter permanent şi face parte din mijloacele (respectiv, venituri şi bunuri) debitorului întreţinerii. Dispoziţiile art. 527 alin. (2) din Codul civil se referă la venituri în general, astfel încât nu are relevanţă aspectul invocat de pârât, conform căruia echivalentul normei de hrană nu ar constitui un drept de natură salarială şi nu ar fi supus impozitării.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 6.1. Jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Botoşani, nu este unitară; într-o primă orientare jurisprudenţială s-a decis în sensul includerii normei de hrană în categoria veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea cuantumului întreţinerii. În acest sens s-au depus: Decizia nr. 612 din 21 mai 2013 şi Sentinţa nr. 1.546 din 21 iunie 2012. Cealaltă orientare jurisprudenţială este în sensul că această categorie de venituri nu este susceptibilă de a fi luată în calcul la stabilirea obligaţiei de întreţinere, sens în care a fost depusă Decizia nr. 78 din 23 ianuarie 2013. 6.2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: Nici la nivelul celorlalte curţi de apel jurisprudenţa nu este unitară. Astfel, Curtea de Apel Cluj şi Curtea de Apel Iaşi au comunicat că opinia unanimă a judecătorilor instanţelor arondate este în sensul includerii normei de hrană în veniturile în funcţie de care se calculează pensia de întreţinere. În sens contrar a fost depusă practica curţilor de apel Piteşti, Galaţi şi Alba Iulia. Curţile de apel Târgu Mureş, Ploieşti, Bucureşti, Suceava au comunicat că practica instanţelor arondate este neunitară. 6.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – asemenea cereri nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme. 6.4. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 529 alin. (2) din Codul civil”.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la textele de lege în discuţie.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul neîndeplinirii condiţiei noutăţii. Pe fondul sesizării, soluţia propusă este aceea că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil, coroborat cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi incluse în baza de calcul a obligaţiei de întreţinere sumele datorate cu titlu de normă de hrană, având în vedere destinaţia specială a acestora.

Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. Potrivit dispoziţiilor amintite, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele patru condiţii sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri de obligare la plata unei de pensii de întreţinere majorate, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia de admisibilitate potrivit căreia de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât cuantumul pensiei de întreţinere datorată de părinte se stabileşte în raport cu venitul său net, controversa fiind în legătură cu includerea sau nu a normei de hrană în această categorie de venit. Prin urmare, de lămurirea acestei probleme depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, se impun o serie de clarificări. Aşa cum Înalta Curte a mai observat în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, deciziile nr. 3 şi 4 din 14 aprilie 2014), în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. Aceasta, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existenţa unei practici neunitare relevă nu numai necesitatea de a se recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi împrejurarea că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. În cazul supus analizei, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale pe care le apreciază a fi noi, ca urmare a faptului că sunt cuprinse în Codul civil. Potrivit dispoziţiilor art. 527 alin. (2) din Codul civil: „La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale”. Art. 529 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stabileşte: „Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.” În legislaţia anterioară, obligaţia de întreţinere era prevăzută de Legea nr. 4/1953, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind Codul familiei (în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare). Astfel, art. 86 prevedea că: „(1) Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care înfiază şi înfiat, bunici şi nepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. (2) Are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, din cauza incapacităţii de a munci. (3) Descendentul, cât timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.” De asemenea, art. 94, reglementând modul de calcul al obligaţiei de întreţinere, stabilea că: „(1) Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. (2) Instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau a hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte. (3) Când întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabileşte până la o pătrime din câştigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.” Analizând comparativ textele de lege, se constată că dispoziţiile art. 527 alin. (2) şi ale art. 529 alin. (2) din Codul civil sunt, în fapt, o reluare a vechilor dispoziţii din Codul familiei, mai sus citate. Împrejurarea că aceleaşi dispoziţii legale sunt cuprinse într-o altă reglementare (Codul civil) nu le conferă caracter de noutate. Textele din noul Cod civil vin să valorifice, în plus, soluţii ale doctrinei şi jurisprudenţei anterioare. De pildă, art. 527 alin. (2) instituie criterii generale de apreciere asupra posibilităţii de a dobândi mijloacele pentru plata întreţinerii respectiv, ţinându-se seama de veniturile, bunurile debitorului, dar şi de sarcinile şi obligaţiile acestuia. Tot astfel, art. 529 alin. (2) foloseşte sintagma „venitul lunar net”, spre deosebire de reglementarea anterioară, care se referea la „câştigul din muncă”, tocmai pentru a înlătura interpretări diferite şi a acoperi toate situaţiile în care debitorul realizează venituri (adică venituri din muncă, din cedarea folosinţei bunurilor, onorarii, drepturi de autor etc.). În egală măsură, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o aplicaţie, într-un anumit domeniu, a sumelor datorate angajatului, cu o anumită destinaţie. Dispoziţiile relevante din acest act normativ sunt următoarele: „Art. 2. – (1) Hrănirea personalului instituţiilor publice menţionate la art. 1 se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice. (2) Normele de hrană zilnice sunt cele cuprinse în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta ordonanţă. [. . .] (4) Hrănirea personalului se poate face şi pe bază de alocaţie valorică, cu aprobarea miniştrilor sau a conducătorilor instituţiilor publice prevăzute la art. 1. Art. 3. – (1) Structura normelor de hrană care se aplică în două sau mai multe instituţii publice prevăzute la art. 1 se stabileşte, în mod unitar, de Ministerul Apărării Naţionale împreună cu celelalte instituţii publice, în limita valorii calorice a fiecărei norme, în concordanţă cu nevoile nutritive ale personalului şi în raport cu eforturile depuse în procesul de instruire şi de îndeplinire a misiunilor, condiţiilor de mediu şi alţi factori specifici. [. . .] Art. 4. – [. . .] (4) Cadrele militare, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili care au dreptul la hrană potrivit normelor, atunci când nu beneficiază de alimente, primesc în locul acestora, valoarea financiară neimpozabilă a normei de hrană la care au dreptul.” Or, problema definirii noţiunii de „venituri” în funcţie de care se stabileşte cuantumul obligaţiei de întreţinere, cu referire la includerea sumelor de bani cu o anumită afectaţiune, a făcut obiect de preocupare, fiind tranşată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare noului Cod civil, de o manieră ce îşi păstrează actualitatea. În acest sens, în doctrină s-a afirmat că sporul cuvenit angajaţilor care lucrează în condiţii deosebite de muncă nu se include în câştigul de muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere, deoarece, deşi are caracter de continuitate, acest spor are o destinaţie specială, şi anume, de a asigura condiţiile de apărare a organismului angajatului, care lucrează în mediu vătămător, greu sau periculos. Cum scopul acestor sporuri este de a oferi angajaţilor posibilitatea materială de a preveni ori de a înlătura efectele dăunătoare ale condiţiilor în care se prestează munca, sporurile respective trebuie să rămână în întregime destinate afectaţiunii lor. În mod asemănător, s-a arătat că sporul celor încadraţi care lucrează în condiţii deosebite de muncă nu se include în câştigul din muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere. De asemenea, fostul Tribunal Suprem a statuat, încă din anul 1963, printr-o decizie de îndrumare (nr. 14/23 mai 1963), că scopul sumelor de bani care se acordă cu titlu de sporuri pentru condiţiile deosebite în care se prestează munca este „de a da posibilitate materială angajaţilor să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci prestate în condiţii speciale” şi, de aceea, „în vederea asigurării depline a protecţiei angajatului debitor al întreţinerii, este necesar ca sporul să rămână în întregime destinat afectaţiei sale”. S-a reţinut, în acest sens, că „dacă, în vederea stabilirii pensiei de întreţinere s-ar include în câştigul din muncă şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă, ar însemna să nu se ţină seama de scopul urmărit de lege, ceea ce ar duce la micşorarea posibilităţii de apărare a organismului angajatului care lucrează în aceste condiţii, aceasta fiind şi împotriva intereselor creditorului întreţinerii”. Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, reţinând, de altfel, că şi doctrina recentă, ulterioară adoptării şi intrării în vigoare a noului Cod civil, se pronunţă în acelaşi sens, respectiv că nu vor putea fi luate în considerare pentru calculul pensiei de întreţinere sporul pentru condiţii deosebite de muncă, precum şi cele cu destinaţie specială. În acelaşi timp, trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Din această perspectivă este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,