Decizia nr. 33 din 16 noiembrie 2015

Titularul sesizării este Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de Casa Teritorială de Pensii Bacău, împotriva Sentinţei civile nr. 180 din 12 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bacău, apel care formează obiectul Dosarului nr. 3.243/110/2013.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 263/2010), raportat la art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. II. Obiectul şi temeiul juridic al sesizării

Prin Încheierea din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.243/110/2013, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a sesizat, în temeiul dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunilor de drept sus-menţionate.

Instanţa de trimitere întreabă, în primul rând, dacă există dispoziţii de lege lata care permit caselor de pensii să nu valorifice, la stabilirea drepturilor de pensie, menţiunile privind încadrarea în grupele superioare de muncă cuprinse în carnetele de muncă, dacă acestea nu sunt conforme cu dispoziţiile legale referitoare la încadrare.

Pe calea celei de-a doua întrebări, inerentă celei dintâi, se solicită a se aprecia asupra posibilităţii angajatorului de a încadra un domeniu de activitate într-o grupă superioară de muncă, prin extinderea categoriilor reglementate de Ordinul nr. 50/1990 emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, completat cu avizele ulterioare (denumit în continuare Ordinul nr. 50/1990), pe motivul similarităţii condiţiilor de muncă efective cu cele cărora actul normativ le-a recunoscut acest beneficiu.

Ulterior, aceeaşi instanţă, prin încheierile din 18 mai 2015, pronunţate în dosarele nr. 726/110/2014, nr. 5.200/110/2013, nr. 1.375/110/2014, nr. 4.066/110/2013 şi nr. 430/110/2014, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea aceloraşi chestiuni de drept, sesizări care au fost conexate la dosarul iniţial. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată cu nr. 3.243/110/2013 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul Barjovanu Vasile a chemat în judecată pe pârâta Casa Teritorială de Pensii Bacău, solicitând anularea Deciziei R 10.671 din 9 aprilie 2013, emisă de pârâtă, întrucât nu i-a luat în considerare actele depuse la dosarul de pensionare privind activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă la WMW, fosta IMU şi Duras, S.C. Maşini Unelte – S.A., în perioadele 27 septembrie 1976-14 octombrie 1993, 17 ianuarie 1994-5 aprilie 2000.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, anexa nr. 2, poziţia 160 şi punctul 3 şi Adresa D.G.M.P.S. nr. 62.420 din 16 octombrie 1999, în motivarea acţiunii reclamantul arătând că a prezentat Adeverinţa nr. 373 din 11 iunie 2012 şi Contractul colectiv de muncă nr. 11.823 din 8 aprilie 1999 şi că a lucrat în condiţii de muncă ce se încadrează în prevederile normative invocate.

Prin Sentinţa civilă nr. 180 din 12 februarie 2014, Tribunalul Bacău a admis acţiunea şi a anulat decizia contestată, obligând-o pe pârâta Casa Teritorială de Pensii Bacău să emită o decizie de pensionare, cu luarea în considerare a perioadelor 27 septembrie 1976-14 octombrie 1993 şi 17 ianuarie 1994-5 aprilie 2000, ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă, potrivit înscrierii de la poziţia 68 din carnetul de muncă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Potrivit pct. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete, în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Potrivit art. 158 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, perioadele de vechime în muncă realizate în grupa a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 constituie stagiu de cotizare în condiţii deosebite, în vederea reducerii vârstelor de pensionare.

În cazul contestatorului, care a depus la dosar carnetul de muncă în original, rezultă din înscrierea efectuată în carnetul de muncă, la poziţia 68, că locul de muncă şi activitatea pe care reclamantul a desfăşurat-o au fost încadrate în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, în conformitate cu anexa nr. 2 pct. 3 şi pct. 160 din Ordinul nr. 50/1990, în total de 23 ani, 3 luni şi 5 zile.

Dispoziţiile legale privind încadrarea locurilor de muncă în grupa a II-a de muncă nu fac nicio distincţie între diferitele categorii de salariaţi, condiţia necesară pentru ca activitatea acestora să fie încadrată în grupa a II-a de muncă este ca personalul să fi lucrat la locurile de muncă sau activităţile cu condiţii nocive, grele sau periculoase, cu temperaturi scăzute sau ridicate, în mediu cu pulberi diverse, umiditate, zgomot, trepidaţii, gaze toxice, radiaţii, vapori de lacuri sau vopsele.

S-a apreciat de către prima instanţă că interpretarea Casei de Pensii privind poziţia nr. 160 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 este formalistă, atât timp cât condiţiile de desfăşurare a activităţii de la locul de muncă al contestatorului sunt identice cu cele din cadrul întreprinderilor din industria materialelor de construcţii, chiar dacă societatea la care a fost angajat contestatorul nu aparţine de această industrie (temperaturi ridicate, mediu cu pulberi diverse, zgomot, trepidaţii, vapori, între activităţile prevăzute expres în textul legal menţionat fiind inserată şi executarea de carcase şi confecţii metalice).

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă.

Pârâta a criticat hotărârea primei instanţe, în esenţă, sub aspectul greşitei obligări la valorificarea adeverinţei cuprinzând menţiunea grupei a II-a de muncă pentru intimat, în condiţiile în care pct. 160 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990, trecut ca temei juridic, priveşte activităţile din industria materialelor de construcţii.

Prin Încheierea din 18 mai 2015, instanţa de apel a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menţionate în cele ce preced.

În temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa a suspendat judecata apelului până la pronunţarea hotărârii prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

Instanţa de apel a apreciat că sesizarea este admisibilă, faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că de lămurirea celor două aspecte ale sesizării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, că problema de drept enunţată este nouă, întrucât examinarea jurisprudenţei a relevat că nu s-au identificat hotărâri privitoare la aceleaşi aspecte şi că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, astfel cum reiese din cercetarea datelor postate pe portalul www.iccj.ro V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere nici prin memorii separate, nici în faţa instanţei. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanţa supremă cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Conformându-se dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a apreciat că: – art. 20 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 92/1976, raportat la art. 20 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 158 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi art. 18 lit. e) din Statutul Casei Naţionale de Pensii Publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2012, trebuie interpretat şi/sau aplicat în sensul că dă posibilitatea caselor teritoriale de pensii să nu valorifice menţiunile din conţinutul carnetului de muncă referitor la încadrarea personalului în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, pe care le constată că nu au corespondent (acoperire) în normele legale în materie (Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr. 125/1990, completate cu avizele ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 456/1990, Ordinul nr. 969/1990 etc.), care reglementează încadrarea în fostele grupe de muncă I şi a II-a; – pct. 160 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 are în vedere exclusiv activităţile/locurile de muncă din întreprinderile din industria materialelor de construcţii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra ambelor aspecte ale problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, pronunţând următoarele decizii de speţă: Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004, pronunţată asupra unui recurs în anulare de Completul de 9 judecători; deciziile nr. 423 din 6 februarie 2002, nr. 3.343 din 6 noiembrie 2002, pronunţate de Secţia de contencios administrativ; Decizia nr. 637 din 23 februarie 2006, pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Curţile de apel şi tribunalele au comunicat jurisprudenţă şi puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuţie, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări jurisprudenţiale:

Cu privire la primul aspect al chestiunii de drept s-au exprimat următoarele opinii: A) Dispoziţiile art. 20 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1976, raportat la art. 20 alin. (1), art. 22 alin. (1) şi art. 158 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, nu dau caselor judeţene de pensii posibilitatea de a cenzura şi de a nu valorifica, la emiterea deciziilor de pensionare, acele menţiuni din carnetele de muncă sau adeverinţe referitoare Ia încadrarea personalului în grupe superioare de muncă, pe care le consideră că nu au corespondent în normele legale în materie. Argumentul principal, invocat în susţinerea acestei opinii, este că angajatorului îi revine, potrivit legii, răspunderea pentru legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor şi a elementelor înscrise în documentele respective ce au caracterul unor acte oficiale, iar casa de pensii nu poate interveni în verificarea conformităţii datelor din adeverinţă/carnet de muncă cu actele normative ce au constituit fundament şi au stat la baza încadrării în grupa de muncă. Adeverinţa emisă în acest sens/Menţiunea din carnetul de muncă se bucură de prezumţia de veridicitate cu privire la situaţia de fapt atestată, astfel că, până la înscrierea în fals, casa judeţeană de pensii trebuie să respecte menţiunile înscrise în aceasta. B) Dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 263/2010 permit caselor de pensii să cenzureze adeverinţele emise de angajator, care atestă încadrarea în grupa superioară de muncă. S-a arătat, în acest sens, că atât timp cât legiuitorul a creat obligaţia în sarcina caselor de pensii să verifice adeverinţele sub aspectul condiţiilor de fond şi formă, pentru aceeaşi raţiune se pot interpreta şi dispoziţiile invocate, în sensul posibilităţii caselor teritoriale de a cenzura menţiunile din carnetul de muncă, o altfel de interpretare conducând la imposibilitatea verificării menţiunilor din carnetul de muncă, chiar şi atunci când acestea sunt vădit eronate şi întocmite cu încălcarea legii.

Cu privire la cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept: A) Unele instanţe au apreciat că dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, raportat la pct. 160 din anexa nr. 2 din acelaşi act normativ, nu pot fi interpretate/aplicate în sensul că permit încadrarea în grupa a II-a de muncă şi a persoanelor care au lucrat în alt sector de activitate decât industria materialelor de construcţii, respectiv industria maşini-unelte, ci se pot extinde doar la funcţiile şi profesiile expres prevăzute în ordin. B) Alte instanţe au apreciat că dispoziţiile legale privind încadrarea în grupa a II-a de muncă nu fac nicio distincţie între diferite categorii de salariaţi; condiţia necesară pentru ca activitatea acestora să fie încadrată în grupa a II-a este existenţa condiţiilor de muncă deosebite şi a uzurii capacităţii de muncă a acelor persoane ce au lucrat în astfel de condiţii. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu a fost învestită cu examinarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării şi, deci, nu a statuat asupra acestora. IX. Jurisprudenţa C.E.D.O şi a C.J.U.E.

Nu au fost identificate hotărâri relevante faţă de problema de drept a cărei dezlegare se solicită. X. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.849/C/3583/III-5/2015 din 6 august 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

S-a apreciat de către judecătorii-raportorii că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept, faţă de împrejurarea că, din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de instanţele judecătoreşti din ţară, rezultă că acestea au pronunţat, în privinţa problemelor de drept semnalate de titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în care principiile legale interpretate şi aplicate în cauze nu s-au modificat. Prin urmare, mecanismul de unificare al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat, câtă vreme problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu este doar susceptibilă de interpretări diferite, ci chiar a generat astfel de interpretări la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară, motiv pentru care s-ar impune unificarea acestei practici divergente în procedura recursului în interesul legii. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să o soluţioneze.

În cauză, însă, nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui raport de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică aparte, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului a cărui soluţionare pe fond depinde de lămurirea chestiunii de drept invocate.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

În cauză, însă, în raport cu obiectul acţiunii formulate de reclamant, cu soluţia pronunţată de prima instanţă şi cu motivele de apel formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în celelalte dosare care au fost conexate, ţinând seama de dispoziţiile art. 477 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căreia de lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, aşa cum s-a arătat în cele ce preced (a se vedea pct. II), cele două întrebări adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin sesizarea supusă analizei decurg una din cealaltă, cea de-a doua urmând cu necesitate celei dintâi.

Lămurirea ce ar putea fi adusă chestiunii de drept care face obiectul sesizării nu poate influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, de vreme ce prima instanţă a tranşat litigiul statuând asupra însuşi dreptului subiectiv privind valorificarea perioadei de activitate lucrată în grupa de muncă, prin raportare la actele normative care operează o astfel de încadrare, iar prin motivele de apel nu se contestă posibilitatea caselor de pensii de a nu valorifica menţiunile privind încadrarea în grupele de muncă. Or, având în vedere limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel nu mai poate repune în discuţie, în lipsa unei critici concrete cu privire la acest aspect, posibilitatea caselor de pensii de a cenzura menţiunile referitoare la respectiva încadrare în grupa de muncă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,