Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015

Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 23 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.421/109/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile şi în cazul detaşării judecătorilor la birourile electorale, detaşare realizată conform Legii nr. 67/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare?”. II. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 5 aprilie 2013, reclamanta O.A.D. a chemat în judecată pe pârâţii Instituţia primarului comunei Oarja şi Consiliul local al comunei Oarja, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, aceştia să fie obligaţi la plata sumei de 4.500 lei, reprezentând diurna de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că a fost locţiitor al preşedintelui Biroului electoral de circumscripţie nr. 70, judeţul Argeş, în perioada 27 aprilie 2012-11 iunie 2012, această activitate fiind organizată şi realizată în conformitate cu Legea nr. 67/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. A mai arătat reclamanta că şi-a îndeplinit toate atribuţiile prevăzute de lege şi că, având în vedere că are calitatea de magistrat, este îndreptăţită a primi diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Tribunalul Argeş – Secţia civilă, prin Sentinţa nr. 1.345 din 10 iunie 2014, a admis acţiunea promovată de reclamantă şi a obligat pârâţii să-i plătească acesteia suma de 4.500 lei. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamantei i-au fost achitate mai multe sume, respectiv indemnizaţie de 85 lei/zi, cheltuieli de protocol de 10 lei/zi şi cheltuieli de delegare în cuantum de 13 lei/zi, refuzându-i-se însă plata indemnizaţiei de delegare în procent de 2% din indemnizaţia brută lunară de încadrare. Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâţilor vizând neacordarea indemnizaţiei de delegare, apreciind că reclamanta se încadrează întocmai în prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că are calitatea de judecător.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul local al comunei Oarja, care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât reclamanta a primit toate drepturile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 privind cheltuielile necesare pentru pregătirea, organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din anul 2012; în ce priveşte indemnizaţia de 2% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ci cele speciale cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 142/2012.

Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul soluţionării căii de atac a recursului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, solicitând să se stabilească dacă aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în cazul detaşării judecătorilor la birourile electorale, conform Legii nr. 67/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea din 23 martie 2015, pronunţată în dosarul nr. 3.421/109/2013, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte: a) Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, decizia ce se va pronunţa în cauza de faţă fiind definitivă; b) Problema de drept enunţată este nouă, în raport cu jurisprudenţa existentă; c) Chestiunea de drept nu a fost lămurită de instanţa supremă printr-o decizie de recurs în interesul legii, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost înregistrată nicio cerere pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea interpretării dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012; d) De lămurirea şi interpretarea textelor de lege sus- menţionate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care recurentul susţine că nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Aşa cum s-a reţinut prin încheierea de sesizare, intimata- reclamantă O.A.D. a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi în cazul în care magistraţii sunt detaşaţi în cadrul birourilor electorale, nefiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012.

Recurentul-pârât Consiliul local al comunei Oarja a susţinut că o interpretare literală a prevederilor art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 conduce la concluzia că dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile prezentei speţe, întrucât în finalul primului alineat se face referire la personalul din instituţiile publice. S-a mai arătat că judecătorul nu este inclus în personalul din instituţiile publice şi că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică numai magistraţilor detaşaţi la alte instanţe sau parchete. Faţă de această interpretare, dispoziţiile art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 se aplică tuturor membrilor biroului electoral, fără nicio distincţie.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 3.421/109/2013 al Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că, în cazul detaşării magistraţilor în cadrul birourilor electorale, sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că aceştia sunt îndreptăţiţi să primească indemnizaţia de 2% pentru următoarele considerente:

Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că indemnizaţia este datorată indiferent de felul detaşării, respectiv dacă este realizată în condiţiile stabilite de art. 57 şi următoarele din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau în cele prevăzute de legi speciale.

Potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 67/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, membrii birourilor electorale se consideră detaşaţi, pe perioada în care îşi desfăşoară activitatea, la birourile electorale.

Astfel, completul a subliniat că, judecătorul desemnat în calitate de membru al birourilor electorale încetează să desfăşoare vreo activitate de judecată în cadrul instanţei, dar în temeiul legii el desfăşoară o altă activitate în cadrul unei alte autorităţi publice (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 12 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 18 martie 2004, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 232 din 22 martie 2012). Dispoziţiile art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012, raportate la art. 9 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi aplicabile, în ce priveşte cuantumul indemnizaţiei de detaşare, având în vedere că în privinţa magistraţilor există o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, iar Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 nu poate abroga, nici măcar implicit, dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că orice modificare/abrogare trebuie realizată printr-un act normativ de forţă juridică cel puţin egală, astfel cum prevede Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În plus, instanţa de trimitere a apreciat că determinarea cuantumului indemnizaţiei de detaşare la birourile electorale trebuie să se realizeze prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere rolul deosebit de important al magistratului în cadrul procesului electoral. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, marea majoritate a instanţelor au comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti care să vizeze problema de drept în discuţie (la nivelul Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Craiova şi al Curţii de Apel Ploieşti).

Curtea de Apel Piteşti a comunicat că, la nivelul acestei curţi de apel şi al instanţelor judecătoreşti aflate în circumscripţia sa teritorială, s-a înregistrat o practică judiciară unitară, în sensul că prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile şi în cazul detaşării judecătorilor la birourile electorale, detaşare realizată conform Legii nr. 67/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.063/C/2.105/III-5/2015 din 27 mai 2015, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să înceapă de la scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, precum şi de la raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.

În acest context trebuie reamintite elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Examinarea datelor comunicate de către curţile de apel arată că, în decurs de 9 ani, perioada care a trecut de la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în afară de titularul sesizării, alte două instanţe naţionale, respectiv Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Vâlcea, au fost sesizate cu cereri având un obiect similar cu cel dedus judecăţii instanţei de trimitere, pronunţând hotărâri prin care au admis pretenţiile reclamanţilor, cărora le-au acordat astfel diurna de 2% din indemnizaţia brută lunară de încadrare.

Pe de altă parte, şi completul care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prezenta întrebare prealabilă opinează în sensul temeiniciei cererii reclamantului-judecător, care a deţinut calitatea de membru într-un birou electoral de circumscripţie cu sediul în altă localitate decât cea de domiciliu, de a beneficia de diurna în procent de 2% din indemnizaţia brută lunară de încadrare.

Prin urmare, se cuvine subliniat că opinia exprimată de instanţa de trimitere o susţine în totalitate pe cea exprimată anterior, în mod unitar, în jurisprudenţa naţională.

În aceste condiţii nu sunt create premisele apariţiei unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, aşa încât sesizarea, privită din această perspectivă, apare ca fiind inadmisibilă.

Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Mecanismul hotărârii prealabile nu trebuie însă transformat în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau în una care să substituie recursul în interesul legii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, aşa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelată a normelor cuprinse în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, cu cele ale art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012.

Relaţionarea acestor norme a fost expusă însă şi în cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă; prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,