Decizia nr. 15 din 23 mai 2016

Prin Încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 23.057/300/2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 coroborat cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, respectiv dacă procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu împotriva creditorului şi în alte situaţii decât aceea în care creditorul renunţă la executare şi, în măsura în care reprezintă titlu executoriu, dacă această normă are caracter imperativ sau dispozitiv”.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 ianuarie 2016 sub nr. 562/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să de dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865: „Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor. Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară. Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, procesul- verbal constituie titlu executoriu.”

Art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 188/2000 „(3) Executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a onorariului.” IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu nr. 23.057/300/2014, contestatoarea S.C. Bancpost – S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimatul Biroul Executorului Judecătoresc Tiberiu Ganea ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să anuleze actele de executare efectuate în Dosarul de executare nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion şi încheierea de încuviinţare a executării silite pronunţate la data de 27 august 2014 în Dosarul nr. 17.712/300/2014, iar, în subsidiar, să anuleze în parte procesele-verbale din 6 iulie 2012 şi din 27 martie 2014, prin care au fost stabilite cheltuieli de executare, să diminueze cheltuielile de executare stabilite de Biroul Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion, prin încheierea din data de 15 septembrie 2014 şi să dispună întoarcerea executării silite.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – secţia comună a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1.807 din data de 16 februarie 2015, prin care a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii contestaţiei la executare, a admis cererea formulată de contestatoarea S.C. Bancpost – S.A., a anulat executarea silită efectuată în Dosarul de executare nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion şi încheierea pronunţată la data de 27 august 2014 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 17.712/300/2014, dispunând întoarcerea executării silite efectuate în Dosarul de executare nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion, sens în care a obligat intimatul să restituie contestatoarei suma de 5.328,93 lei rezultată din executarea silită.

Referitor la excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, prima instanţă a reţinut că procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare întocmite la datele de 6 iulie 2012 şi 27 martie 2014 nu reprezintă pentru creditoare simple acte de executare efectuate în Dosarul nr. 607/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Tiberiu Ganea, ci titluri care au stat la baza demarării unei proceduri de executare silită separate, în Dosarul nr. 436/2014, precum şi faptul că niciunul dintre cele două procese-verbale nu a fost adresat direct creditoarei, executorul judecătoresc menţionând expres că debitorul este cel ţinut la plata cheltuielilor de executare, cu excepţia cazurilor în care creditoarea a renunţat la executare. Creditoarea S.C. Bancpost – S.A. a fost înştiinţată despre necesitatea achitării cheltuielilor printr-o simplă adresă, primită la data de 16 mai 2014, şi nu prin vreun proces-verbal care să îi fie adresat direct. În aceste condiţii s-a apreciat că societatea creditoare are deschisă doar calea specifică a contestaţiei la executare exercitate împotriva actelor de executare efectuate în Dosarul de executare nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion în baza celor două titluri, potrivit art. 712 alin. (2) şi art. 714 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu şi calea contestaţiei la executare în Dosarul nr. 607/2012, potrivit art. 399 şi art. 401 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă de la 1865.

Cererea prin care contestatoarea a solicitat anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în Dosarul nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion, în baza titlurilor reprezentate de procesele- verbale de stabilire a cheltuielilor de executare, înregistrată la data de 23 septembrie 2014 (în condiţiile în care adresa de înştiinţare a măsurii popririi a fost primită de contestatoare la data de 17 septembrie 2014), respectă termenul stabilit de art. 715 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă şi este admisibilă.

În ceea ce priveşte legalitatea actelor de executare efectuate în Dosarul nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion şi a încheierii de şedinţă pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, la data de 27 august 2014, în Dosarul nr. 17.712/300/2014, s-a reţinut că părţile au convenit o anumită modalitate de suportare a cheltuielilor de executare (plata de către creditoare a unui avans, urmând ca diferenţa de cheltuieli de executare să fie recuperată de la debitor), iar contestatoarea a executat obligaţiile de plată pe care şi le-a asumat.

În condiţiile în care raporturile dintre părţi au fost reglementate convenţional, iar executorul judecătoresc şi-a asumat obligaţia de a efectua întreaga procedură de executare silită independent de suportarea de către creditoare, în întregime, a cheltuielilor de executare, condiţionarea efectuării actelor de executare de plata în întregime a acestor cheltuieli sau punerea în executare silită împotriva creditoarei a procesului-verbal prin care au fost stabilite cheltuielile de executare, cu motivarea că efectuarea actelor de executare a devenit prea costisitoare, constituie o ignorare a caracterului obligatoriu al contractului.

Art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, art. 2 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, cu modificările ulterioare, denumit, în continuare, Ordinul nr. 2.550/C/2006, şi art. 39 din Legea nr. 188/2000, invocate de către intimatul executor judecătoresc, îşi găsesc aplicare pentru cazurile în care plata cheltuielilor de executare (inclusiv a onorariului executorului judecătoresc) nu a fost reglementată prin convenţia semnată de executorul judecătoresc şi de creditor; aceste texte legale nu interzic creditorului şi executorului judecătoresc să convină asupra unei anumite modalităţi de plată a cheltuielilor de executare silită, respectiv plata de către creditoare doar a unei anumite sume, urmând ca diferenţa de cheltuieli de executare să fie recuperată de la debitor.

S-a apreciat că, potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, punerea în executare a unui titlu executoriu care nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească poate fi condiţionată de plata anticipată a onorariului, însă executorul judecătoresc are posibilitatea să renunţe la această condiţionare, asumându-şi obligaţia de a efectua actele de executare şi în situaţia în care creditorul avansează doar o parte a cheltuielilor necesare executării.

Totodată, s-a arătat că normele legale referitoare la plata cheltuielilor de executare stabilite de Codul de procedură civilă de la 1865, Legea nr. 188/2000, Ordinul nr. 2.550/C/2006 şi anexa nr. 1 la Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea Congresului Extraordinar al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 19/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt de ordine publică, deoarece ocrotesc interesul personal al executorului judecătoresc, iar modalitatea de plată a cheltuielilor de executare convenită de părţi nu este contrară legii şi ordinii publice şi nici nu constituie un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu interzice stingerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de executare direct prin executarea silită a debitorului (printr-o singură plată fiind stinsă atât obligaţia creditorului de achitare a cheltuielilor de executare silită efectuate de executor şi a onorariului acestuia, cât şi obligaţia debitorului de suportare a cheltuielilor de executare silită); de altfel, procesul-verbal nu ar putea constitui titlu executoriu pentru executorul judecătoresc împotriva creditorului în cazul neachitării onorariului de executare, potrivit art. 371 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, dacă stabilirea onorariului prin procesul-verbal ar fi condiţionată de plata prealabilă a acestuia.

Aşadar, în Dosarul de executare nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion, intimatul a demarat procedura de executare silită în vederea realizării unei sume care, potrivit Contractului privind efectuarea activităţii de executare silită nr. 516A/4.732 din 15 mai 2012, modificat prin Actul adiţional nr. 1 din 10 aprilie 2013, nu este datorată de către contestatoare şi care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 663 din Codul de procedură civilă (nu este certă, lichidă şi exigibilă), astfel că, în temeiul art. 719 alin. (1) şi art. 711 raportat la art. 666 alin. (5) pct. 4 din Codul de procedură civilă, s-au anulat executarea silită efectuată în Dosarul de executare nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion şi încheierea pronunţată la data de 27 august 2014 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 17.712/300/2014.

Referitor la întoarcerea executării silite s-a apreciat, faţă de soluţia de desfiinţare a titlurilor executorii, că societatea contestatoare este îndreptăţită să solicite restabilirea situaţiei anterioare executării.

Împotriva acestei sentinţe, intimatul Biroul Executorului Judecătoresc Tiberiu Ganea a declarat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a reţinut că problema de drept în litigiu priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 coroborate cu prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, fiind necesar a se stabili dacă procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu şi împotriva creditorului, precum şi caracterul acestei norme.

S-a arătat că această chestiune de drept este una nouă, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, iar, de modul de soluţionare a acestei probleme de drept depinde soluţionarea cauzei, ce reprezintă o contestaţie la executare întemeiată tocmai pe aceste considerente, respectiv faptul că procesul-verbal de cheltuieli de executare nu reprezintă titlu executoriu împotriva creditorului (cu excepţia situaţiei în care creditorul a renunţat la executare), iar, dacă ar reprezenta, părţile au derogat prin convenţie, care le este, pe deplin, opozabilă.

De asemenea, sub aspectul admisibilităţii, instanţa de sesizare a reţinut că problema de drept s-a ivit în soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei pronunţate în contestaţie la executare, soluţia instanţei învestite cu soluţionarea apelului urmând a avea caracter definitiv. VI. Punctul de vedere al Completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Completul de judecată al Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apreciază că interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 cu prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 conduce la concluzia că procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu doar împotriva debitorului, putând reprezenta titlu executoriu împotriva creditorului numai în situaţia în care acesta a renunţat la executare, potrivit art. 371 7 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865.

În ceea ce priveşte argumentul dedus din prevederile art. 371 7 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că partea care solicită îndeplinirea unui act ce interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop, din corelarea acestui text cu dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, se constată că partea creditoare este obligată doar la a avansa cheltuielile iniţiale şi absolut necesare demarării executării silite şi nu toate cheltuielile de executare, aşa cum a pretins executorul judecătoresc şi pentru care a emis procesul-verbal de cheltuieli de executare. Restul cheltuielilor de executare este în sarcina debitorului, aşa cum menţionează expres alin. 2 al art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar procesul-verbal de cheltuieli de executare este titlu executoriu doar împotriva acestuia, cu excepţia situaţiei expres reglementate tot de alin. 2 al aceluiaşi articol, respectiv situaţia în care creditorul a renunţat la executare. Se apreciază că, din moment ce prevederile alin. 2 al art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 stabileşte, cu caracter de excepţie, în ce situaţie creditorul poate fi urmărit pentru cheltuielile de executare, respectiv în cazul în care a renunţat la executare, această excepţie este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă.

Întrucât, în cadrul acestei opinii, s-a considerat că procesul-verbal de cheltuieli de executare nu este titlu executoriu împotriva creditorului (cu excepţia situaţiei în care acesta renunţă la executare), s-a concluzionat că nu se pune problema caracterului imperativ sau dispozitiv al normei care ar stabili caracterul de titlu executoriu împotriva creditorului. VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Apelantul Biroul Executorului Judecătoresc Tiberiu Ganea a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 371 1 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, partea care solicită îndeplinirea unui act sau a unei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare, iar, pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de creditor. În situaţia în care executorul a efectuat acte de executare silită, fără a fi avansate sume reprezentând onorariul său şi există imposibilitatea executării debitorului ca urmare a lipsei bunurilor urmăribile, se apreciază că procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu şi împotriva creditorului, conform art. 371 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, care nu distinge. Astfel, apelantul apreciază că riscul insolvabilităţii debitorului nu trebuie suportat de executor, care, conform dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, nu poate condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a onorariului, ci trebuie suportat de creditor. Cu privire la cea de a doua problemă, respectiv caracterul normei supuse interpretării, în sensul că procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu şi împotriva creditorului, în opinia executorului judecătoresc apelant aceasta este o normă imperativă, de la care părţile (creditorul şi executorul) nu pot deroga prin intermediul unei convenţii.

Intimata S.C. BANCPOST – S.A., prin punctul de vedere depus la rapoartele întocmite de judecătorii-raportori desemnaţi, a apreciat că procesul-verbal de stabilire al cheltuielilor de executare nu reprezintă titlu executoriu împotriva creditorului în alte situaţii decât aceea în care creditorul renunţă la executare şi, în măsura în care procesul-verbal reprezintă titlu executoriu şi în alte situaţii, aceste prevederi legale nu au caracter imperativ. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Curţile de apel nu au o jurisprudenţă în materie, neavând competenţa soluţionării unor astfel de litigii, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 240/C/485/III-5/2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului dosar.

Parte din tribunale au comunicat puncte de vedere, deduse din jurisprudenţa acestora, care nu vizează strict chestiunea de drept în discuţie, ci aspecte adiacente acesteia [de exemplu, Tribunalul Covasna, care face referire la necesitatea avansării cheltuielilor referitoare la constituirea dosarului de executare; Tribunalul Satu Mare, care se referă la consemnarea cuantumului cheltuielilor de executare; Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, care face referire la nelegalitatea cheltuielilor de executare, sub motiv că, la dosar, nu se regăsesc dovezi ale achitării onorariului de avocat sau executor, dar faptul că nu au fost avansate în întregime, iniţial, de către creditor, fiind plătite din creanţa executată, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865; Tribunalul Hunedoara, care arată că, potrivit art. 371 7 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile necesare efectuării executării silite se impun a fi avansate de către creditor la începutul executării silite, în timp ce, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare de plata anticipată a onorariului, nu şi a cheltuielilor de executare prevăzute de art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865.]

Conform jurisprudenţei dezvoltate la nivelul altor tribunale, respectiv cea care a fost valorificată în prezentul raport (iar nu opiniile exprimate de judecători, în cadrul unor dezbateri teoretice şi a unor şedinţe de lucru), faţă de dispoziţiile art. 520 alin. (11), coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care face referire la soluţiile diferite date problemei de drept – a rezultat că, în practică, nu există o abordare unitară asupra acestei chestiuni.

O parte din soluţiile Tribunalului Bucureşti (apreciată majoritară) este în sensul celei exprimate de completul care a sesizat cu întrebare prealabilă, iar parte din acestea, în sensul considerării procesului-verbal al executorului ca valorând titlu şi împotriva creditorului şi temei al executării silite.

Practica judiciară la nivelul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Constanţa este în sensul că procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare reprezintă titlu executoriu împotriva debitorului, iar contra creditorului numai în situaţia în care acesta a renunţat la executare. Deşi art. 371 7 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 se referă la avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, acest text nu determină stabilirea caracterului de titlu executoriu al procesului- verbal privind cheltuielile de executare împotriva creditorului în orice situaţie, ci numai în situaţia de excepţie reglementată de alin. 2 al art. 371 7 din acelaşi cod, în ce priveşte avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi art. 39 din Legea nr. 188/2000 rezultă că numai cheltuielile privind actele şi activităţile dispuse din oficiu (iar nu şi pentru alte cheltuieli, inclusiv pentru onorariul executorului judecătoresc) trebuie avansate de creditor.

Tribunalul Tulcea a arătat că sumele ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit – afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel, iar procesul-verbal prin care executorul judecătoresc stabileşte cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite constituie titlu împotriva creditorului numai în situaţia în care acesta va renunţa la executare. Este necesar a se face distincţie între obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare şi obligaţia de suportare a acestora, cheltuielile avansate de partea care solicită îndeplinirea actului sau avansate de creditor în situaţia activităţilor dispuse din oficiu, fiind suportate finalmente de către debitor.

Tribunalul Sălaj apreciază că plata onorariului executorului judecătoresc este în sarcina exclusivă a debitorului urmărit, creditorul nefiind dator să avanseze sumele stabilite cu titlu de onorariu pentru executor, ci doar acele cheltuieli care sunt efectiv necesare pentru întocmirea actelor de executare şi care nu intră în cuantumul onorariului datorat executorului pentru prestarea serviciilor sale. Încasarea efectivă a onorariului de către executorul judecătoresc se realizează prin executarea silită a debitorului, respectiv prin reţinerea, cu prioritate, a sumei stabilite cu acest titlu, precum şi a altor sume reprezentând cheltuieli de executare.

Tribunalul Suceava consideră că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 cu prevederile art. 39 din Legea nr. 188/2000, rezultă că procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu doar împotriva debitorului, iar faţă de creditor doar în situaţia în care acesta a renunţat la executare, conform art. 371 7 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865. În ceea ce priveşte argumentul dedus din prevederile art. 371 7 alin. 1 din Codul procedură civilă de la 1865, în sensul că partea care solicită îndeplinirea unui act ce interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop, coroborând acest text cu art. 39 din Legea nr. 188/2000, se apreciază că partea creditoare este obligată doar la a avansa cheltuielile iniţiale şi absolut necesare demarării executării silite şi nu toate cheltuielile de executare. Restul cheltuielilor de executare sunt în sarcina debitorului, iar procesul-verbal de cheltuieli de executare este titlu executoriu doar împotriva acestuia, cu excepţia situaţiei expres reglementate tot de alin. 2 al art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv situaţia în care creditorul a renunţat la executare.

Tribunalul Arad apreciază, în jurisprudenţa sa, că procesul-verbal privind cheltuielile de executare reprezintă titlu executoriu doar împotriva debitorului, putând constitui titlu executoriu împotriva creditorului doar în situaţia în care acesta a renunţat la executare.

Potrivit opiniei Tribunalului Timiş, în ipoteza în care creditorul nu achită în avans onorariul de executare, executorul judecătoresc va proceda la efectuarea urmăririi silite, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare constituind titlu executoriu şi putând să fundamenteze executarea silită ulterioară pentru sumele astfel datorate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate a fost identificată o decizie pronunţată de instanţa supremă în materia titlurilor executorii reprezentate de procese-verbale întocmite de executor, dar care nu tranşează chestiunea de drept în dezbatere. Astfel, prin Decizia nr. 3.372 din 26 aprilie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 19.281/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a statuat în sensul că, potrivit art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile necesare în scopul îndeplinirii unui act sau unei activităţi care interesează executarea se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal întocmit pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, proces-verbal ce constituie titlu executoriu şi care nu mai poate fi cenzurat de instanţă.

În ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a constatat că, în mai multe rânduri, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 (aşa cum rezultă, de exemplu, din Deciziile nr. 206 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 5 iunie 2003, nr. 381 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 12 iunie 2006, nr. 410 din 16 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 9 iunie 2006, nr. 774 din 20 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007, nr. 1.040 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 4 decembrie 2007, nr. 749 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, nr. 1.339 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009, nr. 588 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2009, nr. 835 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 18 iunie 2009, şi nr. 1.082 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 1 noiembrie 2011) pe aspecte care vizează accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil, iar, în ce priveşte valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal al executorului, se arată, în limitele obiecţiilor de neconstituţionalitate, că nu este un act arbitrar al acestuia, fiind întocmit pe baza dovezilor prezentate de părţi. X. Raportul asupra chestiunilor de drept Judecătorii-raportori au depus două rapoarte, în care au exprimat opinii diferite, respectiv:

Reţinând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 371 7 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, procesul-verbal întocmit de către executor, privind cheltuielile de executare care trebuie avansate de către creditor, constituie titlu executoriu împotriva acestuia, iar dispoziţiile art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul îşi poate recupera cheltuielile de executare, pe baza procesului-verbal ce constituie titlu împotriva creditorului sau a convenţiei încheiate cu acesta.

Într-o a doua opinie s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 371 7 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, procesul- verbal întocmit de executorul judecătoresc privind cheltuielile de executare reprezintă titlu executoriu şi faţă de creditor, pentru toate cheltuielile stabilite potrivit acestui articol, iar dispoziţiile art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul judecătoresc îşi poate recupera cheltuielile de executare. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Se constată, în primul rând, că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt incidente, din punct de vedere al aplicării legii în timp, aşa cum rezultă din reglementarea dată de art. 24 din Codul de procedură civilă şi art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 76/2012.

Potrivit art. 24 din Codul de procedură civilă: „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012: „(1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată”.

În speţă, chestiunea de drept a fost invocată în cadrul unei contestaţii la executare promovate de S.C. Bancpost – S.A. la data de 23 septembrie 2014 şi care a vizat o executare silită a cărei încuviinţare s-a dispus prin încheierea din data de 27 august 2014 a Judecătoriei Sectorului 2, pronunţată în Dosarul nr. 17.712/300/2014 (ca urmare a cererii de executare silită înregistrată la biroul executorului judecătoresc la 8 august 2014).

Împrejurarea că unul dintre procesele-verbale de executare invocate ca titlu executoriu a fost emis în anul 2012 este lipsită de relevanţă sub aspectul aplicării legii noi în contextul în care acesta este valorificat ca titlu care justifică o altă executare silită, încuviinţată ca atare, distinctă de cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 607/2012 (în cadrul căruia s-a emis respectivul proces-verbal).

Acest proces-verbal constituie cauza sau fundamentul dreptului de valorificat în noua executare încuviinţată în anul 2014. Împrejurarea că el derivă dintr-o executare silită, anterioară noii reglementări, este lipsită de consecinţă, câtă vreme acestea se aplică, în termenii art. 24 din Codul de procedură civilă şi art. 3 din Legea nr. 76/2012, proceselor şi executărilor silite începute după 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă).

În acest sens, în doctrină, s-a arătat că „procesul de fond începe prin înregistrarea cererii la instanţă, în condiţiile legii [art. 192 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar executarea silită începe prin înregistrarea cererii de executare silită de către executorul judecătoresc (art. 664 din Codul de procedură civilă). Legea nouă va guverna executările silite în întregul lor, inclusiv incidentele procedural ivite în cursul executării, fără să intereseze dacă titlul executoriu necesar pornirii executării silite este anterior sau ulterior legii noi”.

De asemenea, potrivit art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare”, ceea ce dă expresie principiului disponibilităţii şi în materia executării silite, care nu poate porni decât la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 663 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Or, în speţă, acest act începător de executare se situează după data intrării în vigoare a legii noi de procedură (în contextul în care cererea de executare silită pe temeiul proceselor-verbale ale executorului a fost depusă la organul de executare la data de 8 august 2014, obţinându-se încheierea de încuviinţare din data de 27 august 2014), ceea ce face ca procedura declanşată să fie supusă noii reglementări, inclusiv sub aspectul mecanismelor referitoare la unificarea jurisprudenţială care interesează în legătură cu întrebarea prealabilă ce a făcut obiectul învestirii instanţei supreme.

Nu poate fi vorba despre o continuare a executării silite începute în anul 2012, pe considerentul că procesul-verbal invocat ca titlu a fost emis în respectivul dosar .

În realitate, contestaţia la executare care a ocazionat întrebarea prealabilă priveşte, cum s-a arătat, o altă executare silită, încuviinţată ca atare în anul 2014, având un alt creditor (executorul judecătoresc) decât cel din dosarul anterior şi de asemenea, un alt debitor (respectiv, creditorul iniţial). Este vorba aşadar, despre un alt raport juridic execuţional, având părţi diferite, raport juridic supus legii procesuale în vigoare la data la care a fost dedus judecăţii.

De altfel, lămurind obiectul învestirii sale, instanţa de executare a constatat că procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare nu reprezintă simple acte de executare întocmite în Dosarul execuţional nr. 607/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Tiberiu Ganea, ci titluri care au stat la baza demarării unei proceduri de executare silită separate, în Dosarul nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion.

Fiind reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul acţiunii legii în timp şi trecându-se la verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de acestea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, rezultă că acestea sunt îndeplinite, având în vedere următoarele: – sesizarea pune în discuţie chestiuni de drept procedural legate de valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului executării, precum şi valoarea normelor, imperative sau dispozitive, care reglementează această materie; – de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea fondului cauzei, întrucât ceea ce se pretinde în cadrul contestaţiei la executare promovate este tocmai faptul că procesele-verbale ale executorului nu pot constitui titluri executorii atunci când sunt îndreptate împotriva creditorului şi, ca atare, nu pot fundamenta o executare silită; – sesizarea a fost făcută de către un complet învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă; – chestiunea de drept este nouă, în sensul că, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu constituie obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Această cerinţă a noutăţii chestiunii de drept nu poate fi, în niciun caz, raportată la vechimea reglementării, întrucât nu este vorba despre o condiţie pur temporală care trebuie analizată, situaţie în care ea s-ar pune doar în legătură cu acte normative noi, ceea ce ar contrazice scopul reglementării, acela de preîntâmpinare a practicii neunitare în legătură cu aplicarea dispoziţiilor legale de către instanţe (care nu decurg doar din reglementări noi, ci, după principiile aplicării legii în timp, vizează, de multe ori, norme abrogate, câtă vreme situaţiile litigioase nu sunt întotdeauna contemporane actului normativ ce a guvernat raporturile juridice ale părţilor). Aşadar, trebuie observat, în legătură cu cerinţa noutăţii chestiunii de drept, dacă aceasta a făcut sau nu obiectul judecăţii instanţei supreme, întrucât statuările acesteia pot constitui repere jurisprudenţiale de interpretare cu valoare obligatorie pentru celelalte instanţe. Or, pe acest aspect a rezultat, din verificările efectuate, existenţa unei singure hotărâri de speţă a instanţei supreme, în care s-a pus problema naturii juridice a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, dar sub un alt aspect (al posibilităţii cenzurării cuantumului cheltuielilor de către instanţă) decât cel care interesează obiectul sesizării. De asemenea nu a reieşit existenţa unei jurisprudenţe consistente şi neunitare a instanţelor, apte să contureze posibilitatea declanşării unui alt mecanism de unificare a practicii, acela al recursului în interesul legii.

Asupra dezlegării pe fond a chestiunilor de drept semnalate se reţine că problema de drept a cărei dezlegare se solicită pune în discuţie valoarea de titlu executoriu a procesului- verbal privind cheltuielile de executare întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului din faza executării silite şi valoarea (imperativă sau dispozitivă) a normelor care reglementează această materie.

Cu privire la valoarea de titlu executoriu a procesului- verbal întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului executării silite, din perspectiva dispoziţiilor art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, corelate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, pentru a stabili în ce măsură un astfel de proces-verbal poate constitui titlu executoriu şi justifica pornirea urmăririi silite de către executor împotriva creditorului, trebuie distins între cele două categorii de cheltuieli la care face referire art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv cheltuieli avansate în vederea executării şi cheltuieli efectuate cu actele de executare întocmite.

Aceasta, întrucât, aşa cum s-a subliniat în doctrină, „realizarea activităţii de executare presupune anumite cheltuieli care, după distincţiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor. Chiar dacă la finele executării, ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite”.

Astfel, cu privire la cheltuielile ce trebuie avansate pentru demararea executării silite, dispoziţiile art. 371 7 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 stabilesc că ele sunt în sarcina părţii „care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită” şi de asemenea că „pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor”. Totodată, potrivit art. 373 1 alin. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, „în situaţia prevăzută la art. 371 7 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să îşi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare”.

Este vorba aşadar despre consacrarea unui principiu de bază al executării silite, şi anume, principiul avansării de către partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această etapă a realizării unei creanţe, recurgându-se la forţa coercitivă a statului, ca urmare a neexecutării de bunăvoie de către debitor.

În ipoteza în care asemenea sume nu sunt avansate de către creditor, iar cheltuielile iniţiale ale executării sunt suportate de către executor, acesta poate întocmi proces-verbal în care să le consemneze şi care să aibă valoarea de titlu executoriu împotriva creditorului, având în vedere dispoziţiile alin. 4 ale art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Conform textului menţionat, „pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, procesul-verbal constituie titlu executoriu”. Or, nedistingând dacă este vorba despre sume avansate pentru demararea executării silite (aflate în sarcina creditorului) ori sume ocazionate de efectuarea executării silite (alin. 2), este evident că sunt avute în vedere, deopotrivă, ambele categorii de cheltuieli după principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Aşadar, spre deosebire de cheltuielile iniţiale de executare care sunt în sarcina creditorului – şi pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor – toate celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la licitaţie ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului.

Dispoziţia de exceptare cuprinsă în art. 371 7 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, conform căreia cheltuielile de executare sunt în sarcina debitorului urmărit „afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel”, nu poate avea semnificaţia că doar într-o asemenea ipoteză, a renunţării la executare, creditorul ar datora cheltuieli decât dacă s-ar ignora distincţia între cele două categorii de cheltuieli (avansate şi, respectiv, efectuate cu actele de executare).

În realitate, textul de lege are în vedere situaţia în care creditorul va suporta şi cheltuielile cu efectuarea executării (deci, nu numai avansarea lor), ca o sancţiune a faptului că a demarat o executare de care s-a desistat ulterior.

În acest sens, în doctrină s-a arătat că de la regula conform căreia cheltuielile ocazionate cu efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit (aflat în culpă procesuală pentru neexecutarea de bunăvoie a obligaţiilor impuse prin titlul executoriu) există două excepţii importante: aceea a renunţării creditorului la executare şi aceea în care legea ar dispune altfel. Deci, exceptarea vizează obligaţia de plată a cheltuielilor cu efectuarea executării, iar nu pe aceea de avansare a cheltuielilor de executare.

Tot astfel, prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, conform cărora „executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a onorariului”, nu pot semnifica faptul că nu i-ar incumba creditorului avansarea cheltuielilor în vederea executării silite şi că în cazul neplăţii acestora n-ar putea fi executat silit de către executorul judecătoresc care a avansat respectivele cheltuieli în locul creditorului.

În realitate, textul are un alt obiect de reglementare decât cel al art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 referitor la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal al executorului, aşa încât ele nu se pot suprapune şi nici măcar corela în sensul concluziei că prin necondiţionarea demarării executării silite de plata onorariului executorului ar însemna că partea creditoare nici nu datorează un asemenea onorariu (care, consemnat în procesul-verbal, să constituie titlu executoriu împotriva acestuia).

Semnificaţia dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 constă în aceea că executorul nu poate condiţiona executarea silită de plata onorariului, legiuitorul fiind preocupat să înlăture, prin prevederea menţionată, impedimentul în calea valorificării unei creanţe, dat de starea materială precară a creditorului, care nu ar putea, astfel, demara urmărirea silită a debitorului său rău-platnic.

În doctrină s-a subliniat că „în niciun caz dispoziţia art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 nu poate însemna că, în sarcina creditorului, nu există obligaţia de plată în avans inclusiv a onorariului executorului, ci doar că, în anumite cauze, ţinându-se seama de circumstanţe şi de starea materială a creditorului, executorul poate efectua executarea silită fără ca onorariul să fie achitat cu anticipaţie, ca o expresie a principiului potrivit căruia executorul este ţinut să îndeplinească un serviciu public”.

În acelaşi timp, legiuitorul a exceptat onorariul executorului judecătoresc de la obligaţia plăţii în avans întrucât „acest onorariu se cuvine pentru activitatea prestată ca profesionist liberal, exceptarea neoperând şi în privinţa cheltuielilor necesare actelor de executare iniţiale, care sunt îndeplinite în cadrul serviciului public deservit, fiind de principiu că cel care apelează la un asemenea serviciu trebuie să suporte costurile intervenţiei solicitate”.

De altfel, tranşând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesului-verbal de cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol – referitor la cheltuielile de executare – încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie (alin. 6).

Noile dispoziţii procedurale reglementează expres aşadar aspectul ce rezulta şi din vechea reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 371 7 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu împotriva creditorului.

În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea executării silite [art. 371 7 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina debitorului (cu excepţia situaţiei menţionate anterior, referitoare la desistarea creditorului de la executare), aşa încât procesul-verbal ce se va întocmi şi care le va consemna va constitui titlu doar împotriva debitorului.

Bineînţeles, şi în ipoteza avansării cheltuielilor, creditorul le va recupera de la debitor, cu rezerva situaţiei insolvabilităţii acestuia din urmă. Pentru o asemenea ipoteză, riscul insolvabilităţii nu poate fi în sarcina executorului, cel care, aşa cum s-a arătat, nu este par