Decizia nr. 20 din 3 aprilie 2017

Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 2 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 6.575/202/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noţiunile de „orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă”, respectiv „ipotecile şi celelalte sarcini reale”, la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă se include şi măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condiţiile prevăzute de art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 18 noiembrie 2016, în dosarul nr. 42.151/299/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru a răspunde următoarei întrebări: „rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă că sechestrul asigurător penal notat în cartea funciară face parte dintre sarcinile care se sting prin adjudecarea în procedura vânzării silite a bunului imobil, astfel încât să poată face obiectul radierii conform alin. (4), sau singura cale de obţinere a radierii este dispoziţia organelor penale competente în sensul ridicării măsurii?” Constatându-se identitatea de obiect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea celor două sesizări. II. Expunerea succintă a proceselor

Prin Sentinţa civilă nr. 1.214 pronunţată la data de 31 mai 2016 de Judecătoria Călăraşi în Dosarul nr. 6.575/202/2015, a fost admisă plângerea formulată de petenta S.C. A. – S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Călăraşi, iar pe cale de consecinţă a fost anulată încheierea de respingere a cererii de reexaminare din 26 noiembrie 2015 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi. A fost anulată parţial încheierea din 12 octombrie 2015 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi în Dosarul nr. xxxxx/2015, doar în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a ipotecii legale de sub C8, conform art. 167 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sub C9 din cartea funciară nr. xxxxx. S-a dispus ridicarea măsurii asiguratorii luate în baza Ordonanţei din data de 1 septembrie 2015 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Călăraşi, privind imobilul cu numărul cadastral nr. xxxxx, înscris în cartea funciară nr. xxxxx, imobil aflat în proprietatea petentei S.C. A. – S.R.L., radierea acestei măsuri din cartea funciară menţionată, precum şi comunicarea hotărârii către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi, în vederea efectuării formalităţilor de radiere a măsurii asigurătorii. În fapt, s-a reţinut că prin procesul-verbal de licitaţie imobiliară nr. x din 17 august 2015, întocmit în cadrul procedurii de executare silită care a format obiectul Dosarului nr. xx/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc B., s-a vândut la licitaţie terenul arabil în suprafaţă de xxxx m.p., situat în extravilanul comunei Vâlcelele, judeţul Călăraşi, tarlaua xx/x, parcela x, având carte funciară nr. xxxxx a localităţii Vâlcelele şi număr cadastral xxxxx, proprietatea debitoarei C. Cumpărător (adjudecatar) este S.C. A. – S.R.L., reclamanta din prezenta cauză. Prin actul de adjudecare încheiat la data de 18 septembrie 2015, în cadrul aceleiaşi proceduri de executare silită, adjudecatarul a devenit proprietarul imobilului sus-menţionat, conform dispoziţiilor art. 857 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Ordonanţa din data de 1 septembrie 2015, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Călăraşi prin care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului, a fost menţionată în cartea funciară la data de 11 septembrie 2015, în condiţiile în care persoana urmărită penal, C., nu mai era proprietarul imobilului sus-menţionat şi în condiţiile în care urmărirea imobilului fusese deja notată în cartea funciară încă din data de 23 martie 2015. Potrivit dispoziţiilor art. 857 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ipotecile şi celelalte sarcini reale intabulate după notarea urmăririi în cartea funciară se vor radia din oficiu, cu excepţia celor pentru care adjudecatarul ar conveni să fie menţinute. Cu alte cuvinte, prin ordonanţa menţionată, organul de urmărire penală a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra unui bun imobil care nu mai era proprietatea persoanei urmărite penal şi în situaţia în care notarea urmăririi imobilului (în sensul dispoziţiilor art. 857 din Codul de procedură civilă) era deja efectuată în cartea funciară. În drept, instanţa de fond a apreciat că, în baza dispoziţiilor art. 857 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, măsura asigurătorie a sechestrului, cu valoare de ipotecă imobiliară, instituită prin Ordonanţa din data de 1 septembrie 2015 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Călăraşi, trebuia radiată din oficiu, şi nu obligatoriu la cererea adjudecatarului (cerere care, oricum, a fost respinsă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi – motiv pentru care adjudecatarul S.C. A. – S.R.L. s-a adresat instanţei prin cererea formulată în dosarul pendinte). Împotriva sentinţei anterior menţionate s-a declarat apel de către de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Călăraşi, cererea de apel nefiind motivată. La termenul din 5 octombrie 2016, din oficiu, instanţa de apel a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 857 din Codul de procedură civilă raportat laart. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2016, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus şi suspendarea judecăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.395 din 23 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 42.151/299/2014, s-a respins ca neîntemeiată plângerea petentei S.C. D. – S.R.L., formulată în contradictoriu cu intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva Încheierii din 22 august 2014, emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sector 1, prin care s-a respins cererea de radiere a sechestrului asigurător dispus de către parchet. Instanţa a reţinut, în esenţă, că ridicarea sau menţinerea măsurii asigurătorii luate în procesul penal se dispune, din oficiu, doar de procuror, prin ordonanţa de clasare, în temeiul art. 315 alin. (2) din Codul de procedură penală, sau de instanţa de judecată, prin hotărâre, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din acelaşi act normativ. S-a reţinut că, prin actul de adjudecare nr. xxx din 23 mai 2014, petenta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în sectorul 1 al municipiului Bucureşti. Ulterior adjudecării, petenta a solicitat intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate şi radierea Ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti din data de 19 octombrie 2012, prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului, această ultimă cerere fiindu-i respinsă. Instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 28 alin. (1) şi art. 29 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru radierea înscrierii sechestrului, întrucât măsura asigurătorie dispusă în procesul penal nu a încetat de drept şi nu este supusă radierii din oficiu, conform art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, precum şi că sechestrul asigurător nu a fost radiat conform normelor de procedură penale aplicabile. Apelul declarat împotriva sentinţei instanţei de fond de către petentă vizează, în esenţă, faptul că dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile şi în situaţia existenţei unui sechestru penal asupra bunului, sechestru care se menţine numai asupra sumelor de bani rămase în urma îndestulării creditorului ipotecar. De asemenea, a arătat că interesele statului şi ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sunt suficient apărate prin aceea că au fost citaţi cu ocazia îndeplinirii măsurilor de executare asupra imobilului, aceştia având posibilitatea de a interveni în executarea silită desfăşurată de creditoare. Prin Încheierea din data de 18 noiembrie 2016 Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispunând şi suspendarea judecăţii în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la data de 2 noiembrie 2016, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: Fondul litigiului având ca obiect plângerea împotriva încheierii de carte funciară, sub aspectul menţinerii sau radierii sechestrului, în contextul factual expus, depinde de interpretarea noţiunilor la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă prin raportare la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile anterior menţionate au fost avute în vedere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Călăraşi la momentul emiterii încheierii de carte funciară atacate cu plângere, iar pentru soluţionarea pe fond a pricinii tribunalul a apreciat că se impune a se stabili în prealabil dacă în noţiunile de „orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă”, respectiv „ipotecile şi celelalte sarcini reale”, la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă se include şi măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condiţiile prevăzute de art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare. Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinită şi condiţia privind noutatea problemei de drept, având în vedere că textele de lege ce se solicită a fi interpretate sunt conţinute de acte normative relativ recent intrate în vigoare, având potenţial de a conţine probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară. În acest sens, la nivelul Judecătoriei Călăraşi există deja practică neunitară în dosare similare (Dosarul nr. 6.584/202/2015). Ca urmare a consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestor probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Tribunalul Călăraşi a arătat că o problemă conexă a făcut obiectul unei sesizări anterioare, soluţionată în sensul respingerii ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, însă problema de drept supusă analizei în această cauză nu vizează desfăşurarea executării silite şi valabilitatea actelor întocmite în această procedură, aşa cum se întâmpla în ipoteza deciziei anterior menţionate, ci în prezenta cauză se pun în discuţie exclusiv aspectele vizând menţinerea sau radierea sechestrului penal în cartea funciară, în procedura plângerii prevăzută de art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, tribunalul a apreciat că problema de drept asupra căreia se solicită intervenţia instanţei supreme este una veritabilă şi care prezintă o dificultate suficient de mare, decurgând din incidenţa unor prevederi legale aparţinând unor ramuri de drept distincte, instituite prin acte normative având forţă juridică diferită, dar care necesită o interpretare coroborată în vederea soluţionării plângerii, conform art. 31 din Legea nr. 7/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Încheierea pronunţată la data de 18 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: Tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel aflat în curs de judecată, urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Răspunsul la întrebarea adresată de instanţă este necesar în vederea soluţionării pe fond a cauzei, întrucât interpretarea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă raportat la situaţia de fapt expusă constituie problema fundamentală pusă în discuţia instanţei de apel. Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudenţă constantă şi unitară asupra problemei în discuţie. De asemenea, întrebarea priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, având ca obiect o problemă de drept reală, iar nu aparentă. Existenţa unor decizii penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra aspectelor în discuţie nu este suficientă pentru a considera lămurită problema de interpretare, întrucât una dintre apărările formulate în cauză vizează tocmai competenţa exclusivă a instanţei penale de a se pronunţa asupra efectelor sau menţinerii măsurii asigurătorii penale. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile din dosarul aflat pe rolul Tribunalului Călăraşi nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, deşi instanţa a acordat termen în acest sens.

În dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, apelanta S.C. A. – S.R.L. a apreciat că se impune aplicarea fără rezerve a dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, în sensul radierii din oficiu a sechestrului asigurător penal.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta S.C. A. – S.R.L. a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, reiterând argumentele invocate în faţa instanţei de apel. V. Punctele de vedere ale completelor de judecată care au formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 6.575/202/2015 al Tribunalului Călăraşi – Secţia civilă a apreciat că pot fi identificate argumente în sprijinul ambelor interpretări, însă din moment ce problema de drept pusă în discuţie este singura care se ridică în speţă şi are caracter determinant asupra soluţiei, o prezentare a punctului de vedere ar echivala cu o antepronunţare.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 42.151/299/2014 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a arătat că există la nivelul instanţei două opinii divergente, însă nu are conturată nicio opţiune cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată, considerându-le pertinente deopotrivă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Având în vedere identitatea dispoziţiilor din vechea reglementare cu cea a dispoziţiilor actuale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat curţilor de apel transmiterea jurisprudenţei relevante atât cu privire la art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, cât şi cu privire la art. 518 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă de la 1865.

Instanţa de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti a comunicat un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti, în ilustrarea celor două opinii conturate la nivelul instanţelor din raza sa teritorială. Astfel, în opinia majoritară s-a apreciat că dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă nu se aplică şi măsurii sechestrului instituite conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât această sarcină nu se radiază din oficiu, ci conform procedurii reglementate de art. 167 alin. (1) şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prinOrdinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare; s-a argumentat că sechestrul instituit de organele penale nu poate fi ridicat decât prin contestarea măsurii asigurătorii în procesul penal şi că, numai după soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva ducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile. Solicitarea petentei de radiere a notării sechestrului dispus asupra imobilului adjudecat echivalează cu împiedicarea executării şi lipsirea de efecte a ordonanţei procurorului, deşi acest act nu a fost contestat, iar măsura asigurătorie nu a fost ridicată. În opinia minoritară, sechestrul se va radia din oficiu, conform art. 857 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Aceasta, deoarece măsura asigurătorie a sechestrului penal nu valorează titlu executoriu, motiv pentru care nu poate fi opus adjudecatarului, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei proceduri de executare silită, declanşată la cererea unui creditor care se afla în posesia unui titlu executoriu.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe naţionale Curtea de Apel Braşov a comunicat sentinţele nr. 1.010 din 28 decembrie 2015 şi nr. 1.216 din 28 decembrie 2015 ale Judecătoriei Târgu Secuiesc, definitive prin deciziile Tribunalului Covasna, prin care s-a apreciat că în ipoteza analizată sunt incidente dispoziţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi sub imperiul vechii reglementări, prin Decizia civilă nr. 316/A din 17 mai 2016, definitivă, a Tribunalului Covasna. Curtea de Apel Cluj a comunicat hotărâri judecătoreşti definitive ale Judecătoriei Cluj-Napoca şi ale Tribunalului Specializat Cluj, prin care s-au analizat tangenţial problemele de drept supuse dezbaterii. Pe vechea reglementare s-au comunicat trei hotărâri judecătoreşti cuprinzând soluţii diferite. Curtea de Apel Constanţa a comunicat Decizia nr. 173 din 13 martie 2014, definitivă, a Tribunalului Constanţa, prin care s-a reţinut că de la data intabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă şi s-a dispus radierea sechestrului asigurător. Curtea de Apel Timişoara a comunicat deciziile nr. 1.402 din 15 noiembrie 2016 şi nr. 1.501 din 9 decembrie 2016 ale Tribunalului Timiş, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 857 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă; în situaţia în care un imobil sechestrat ar fi dobândit la licitaţie publică, acesta ar putea trece în proprietatea adjudecatarului doar grevat de sechestrul penal, care nu este o sarcină în accepţiunea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării şi nici nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă.

Curtea Constituţională a constatat însă constituţionalitatea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, respingând excepţiile ridicate. Astfel, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, s-a reţinut că „sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv” (paragraful 16).

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, în continuarea raţionamentului expus anterior, s-a reţinut că luarea măsurilor asigurătorii nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei celor ce săvârşesc fapte penale, înainte ca vinovăţia acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (paragraful 24). Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că „ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept” (paragraful 30). VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii- raportori au apreciat că sesizările nu sunt admisibile, deoarece chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în majoritate, o interpretare unitară; mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de admisibilitate prevăzute de text, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât, în ambele dosare, tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel aflat în curs de judecată, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cea de-a treia condiţie, însă, nu este îndeplinită.

Astfel, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, pentru a putea fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, a unei reglementări cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cele două instanţe care au formulat sesizările solicită interpretarea şi lămurirea conţinutului unor sintagme cuprinse în art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, în funcţie de care vor aplica dispoziţiile cuprinse în aceste texte de lege.

Concret, se cere a se lămuri dacă în noţiunile de „orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă” (alin. 3 al art. 857 din Codul de procedură civilă), respectiv „ipotecile şi celelalte sarcini reale” (alin. 4 al aceluiaşi articol) este inclusă şi măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cea a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în practica Curţii Constituţionale, precum şi în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil şi care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripţii ipotecare. Faptul că se foloseşte termenul de „sechestru asigurător”, şi nu acela de „ipotecă”, nu a reprezentat o controversă jurisprudenţială ori doctrinară.

Aceeaşi terminologie era folosită şi în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 [art. 518 alin. (3) şi (4) ], nefiind identificate interpretări neunitare nici la acel moment.

Reglementarea prevăzută de art. 857 din Codul de procedură civilă, referitoare la transmiterea proprietăţii unui imobil prin adjudecare, este identică cu cea cuprinsă în Codul de procedură civilă de la 1865, noile dispoziţii aducând anumite completări, însă fără a modifica regimul măsurilor asigurătorii care intră sub incidenţa textului de lege invocat. De asemenea, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, astfel cum se arată de către instanţele de trimitere, numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea că asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant, în jurisprudenţa sa anterioară 1 , că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o normă nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, deoarece criteriul vechimii, prin raportare exclusivă la anul emiterii respectivului act normativ supus dezbaterii, nu poate fi absolutizat. 1 Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.

Relevant în examinarea condiţiei noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe constante în materia de referinţă, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor judecătoreşti, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară cristalizată în timp.

Ca atare, câtă vreme problema de drept ce face obiectul sesizării a mai fost analizată în doctrină, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o reglementare similară sub aspectele care interesează în cauza de faţă, caracterul de noutate se pierde şi face inadmisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti este inadmisibilă şi dintr-o altă perspectivă.

Deşi, în esenţă, se solicită interpretarea unor norme cuprinse în art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, raportului juridic dedus judecăţii în cauza aflată pe rolul acestei instanţe nu îi sunt aplicabile aceste norme, întrucât nu ne aflăm în ipoteza reglementată de textul de lege.

Astfel, ipoteza prevăzută de alin. 4 al textului de lege mai sus invocat se referă la radierea, din oficiu, din cartea funciară a ipotecilor, a sarcinilor reale, precum şi a altor drepturi reale intabulate după notarea urmăririi în cartea funciară. Or, în cauza dedusă judecăţii şi în legătură cu care s-a solicitat interpretarea unei norme de drept, nu regăsim această ipoteză, fiind vorba despre radierea unei ipoteci (un sechestru asigurător dispus în procesul penal) notată anterior notării urmăririi în cartea funciară.

Din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel se observă că instanţele au pe rol cauze similare în care se identifică aceeaşi problemă de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv ipoteza prevăzută de art. 857 alin. (4) din Codul de procedură civilă, practica fiind orientată majoritar spre aceeaşi soluţie.

Aceste instanţe consideră că se poate radia din oficiu un sechestru asigurător penal înscris asupra unui imobil, atâta vreme cât a fost notat ulterior notării încheierii urmăririi silite în procedura vânzării la licitaţie a imobilului.

Aşa cum s-a menţionat în precedent, din niciuna dintre aceste hotărâri nu reiese faptul că instanţele au întâmpinat greutăţi în a considera sechestrul asigurător penal ca nefăcând parte din categoria sarcinilor şi ipotecilor prevăzute de art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, soluţiile fiind unitare în acest sens.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în majoritate, o interpretare unitară.

Având în vedere argumentele expuse, în sensul că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sesizările nu sunt admisibile.