Decizia nr. 18/2017 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3946/1/2016 — chestiunea de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările ulterioare, respectiv dacă „pentru întrunirea…

Prin Încheierea din data de 25 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 37.978/299/2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să stabilească dacă dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 trebuie interpretate în sensul că, pentru întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari, trebuie făcută „prin raportare la numărul de proprietăţi sau la numărul de membri ai condominiului”.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 decembrie 2016, sub nr. 3.946/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Art. 24 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 230/2007) : „(1) Adunarea generală poate adopta hotărâri, dacă majoritatea proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari (jumătate plus unu) sunt prezenţi personal sau prin reprezentant legal. (2) Dacă la prima convocare nu este întrunit cvorumul necesar de jumătate plus unu, adunarea generală va fi suspendată şi reconvocată în termen de maximum 10 zile de la data primei convocări. (3) La adunarea generală reconvocată, dacă există dovada că toţi membrii asociaţiei de proprietari au fost convocaţi, hotărârile pot fi adoptate, indiferent de numărul membrilor prezenţi, prin votul majorităţii acestora. (4) Hotărârile adunării generale a asociaţiei de proprietari sunt obligatorii şi pentru proprietarii din condominiu care nu au fost prezenţi la adunarea generală, precum şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari.” IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 37.978/299/2014, reclamanţii A, B, C, D şi E au formulat, în contradictoriu cu pârâţii F, G, H şi Asociaţia de proprietari, contestaţie împotriva procesului-verbal al Adunării generale a Asociaţiei de proprietari din data de 8 iulie 2014.

În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâta F a convocat Adunarea generală a Asociaţiei de proprietari pentru data de 8 iulie 2014, conform art. 23 alin. (4) din Legea nr. 230/2007, ordinea de zi fiind: 1) alegerea unui nou comitet executiv, a unui nou preşedinte, precum şi a celorlalte organe ale asociaţiei de proprietari şi 2) diverse probleme privind administrarea imobilului.

Ca urmare a acestei convocări, la data de 8 iulie 2014, la Adunarea generală au fost prezenţi trei membri din totalul de opt, nefiind îndeplinit cvorumul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 şi de art. 14 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588 din 19 decembrie 2007 (denumite în continuare Normele metodologice).

La data de 16 iulie 2014 s-a întrunit Adunarea generală reconvocată, fiind prezenţi fizic şi cu împuternicire un număr de cinci membri. Adunarea generală reconvocată a respins, în unanimitate, propunerile de pe ordinea de zi, fiind puse în discuţie diverse aspecte legate de administrarea blocului.

Faţă de această situaţie de fapt, reclamanţii au apreciat că procesul-verbal din 8 iulie 2014 a fost întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 şi ale art. 14 alin. (5) din Normele metodologice, întrucât numărul de trei membri prezenţi la Adunarea generală nu reprezintă jumătate plus unu din totalul membrilor asociaţiei. Mai mult, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 8 din Statutul Asociaţiei, modificat prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 51.766/299/2011, prin care s-a stabilit că fiecărui proprietar îi este alocat un singur vot, indiferent de numărul de proprietăţi sau spaţii cu altă destinaţie deţinute în imobil.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.793 din 12 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 37.978/299/2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată şi a anulat procesul-verbal al Adunării generale din data de 8 iulie 2014 al Asociaţiei de proprietari, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 şi ale art. 14 alin. (5) din Normele metodologice, pentru întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri, ambele texte legale vorbesc despre numărul de membri, nu despre numărul de proprietăţi.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit cap. VIII din Statutul Asociaţiei de proprietari, astfel cum a fost modificat prin Procesul-verbal din data de 14 septembrie 2011, aprobat de instanţa de judecată (aşa cum reiese din cuprinsul Încheierii din data de 22 mai 2012), fiecărui proprietar îi este alocat un singur vot, indiferent de numărul de proprietăţi deţinute în imobil.

Faţă de aceste aspecte, prima instanţa a apreciat că hotărârea Adunării generale din data de 8 iulie 2014 a fost adoptată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 230/2007 şi aleart. 14 alin. (5) din Normele metodologice, nefiind întrunit cvorumul necesar luării hotărârilor, întrucât la această adunare generală au participat doar trei persoane din totalul de opt, aşadar mai puţin de jumătate plus unu; au fost înlăturate susţinerile formulate de pârâta F conform cărora acesteia îi revin nouă voturi, corespunzător celor nouă proprietăţi deţinute, având în vedere că textele de lege prevăd expres sintagma de „proprietari membri”. Or, pârâta, în ciuda faptului că deţine mai multe spaţii în imobil, are dreptul la un singur vot, în calitate de membru, proprietar al mai multor spaţii. Acest aspect este confirmat şi de prevederile statutului care prevede că fiecărui proprietar îi este alocat un singur vot, indiferent de numărul de proprietăţi deţinute în imobil.

A precizat această instanţă că, de altfel, acest aspect a fost stabilit cu putere de lucru judecat pentru părţile din prezentul dosar, în cadrul Dosarului nr. 33.086/299/2014, prin Încheierea din data de 21 iulie 2014, rămasă definitivă prin respingerea apelului, la data de 24 septembrie 2014.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta F, iar, în dezvoltarea motivelor de apel, a susţinut că instanţa de judecată a făcut în mod eronat aplicarea în litigiul pendinte a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, precum şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din Normele metodologice.

Apelanta-pârâtă a susţinut că instanţa de judecată trebuia să coroboreze prevederile sus-menţionate cu cele ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, care prevăd că: „fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa”. Cum textul de lege menţionat se referă la câte o proprietate identificată prin act de proprietate separat, având deci şi număr diferit în cartea funciară, apelanta-pârâtă a considerat că, în calitate de proprietar al mai multor spaţii cu destinaţia de locuinţă, respectiv cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, are dreptul la un vot pentru fiecare proprietate în parte.

Aceasta a făcut referire şi la noţiunea de proprietar al spaţiului, definită în art. 3 lit. f) din Legea nr. 230/2007 ca fiind: „persoana fizică sau juridică de drept public sau de drept privat care are în proprietate acel spaţiu, respectiv apartament, într-un condominiu.”

A conchis apelanta-pârâtă că, din interpretarea coroborată a art. 25 alin. (1) lit. a din Legea nr. 230/2007 cu art. 3 lit. f) din acelaşi act normativ, fiecare apartament dă dreptul la un vot în adunarea generală, astfel că a fost respectat cvorumul necesar adoptării hotărârii în Adunarea generală din data de 8 iulie 2014 a Asociaţiei de proprietari, hotărârea fiind adoptată cu un număr de unsprezece voturi din cele nouăsprezece existente.

În cadrul soluţionării acestei căi de atac, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecării apelului până la pronunţarea acestei hotărâri prealabile. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi este vorba despre o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului declarat de apelanta-pârâtă în condiţiile în care, prin Sentinţa civilă nr. 8.793 din 12 mai 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a anulat procesul-verbal al Adunării generale al Asociaţiei de proprietari din data de 8 iulie 2014, cu argumentul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 230/2007 şi ale art. 14 alin. (5) din Normele metodologice şi că textele de lege mai sus menţionate prevăd, în mod expres, sintagma de proprietari membri, iar pârâta-apelantă, în ciuda faptului că deţine mai multe spaţii în imobil, are dreptul la un singur vot în calitate de membru, proprietar al mai multor spaţii.

Tribunalul a reţinut că în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 se face referire la majoritatea proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari, iar în art. 25 alin. (1) lit. a) nu se face referire la proprietatea individuală a unui proprietar în sensul prevăzut de art. 3 lit. b) din Legea nr. 230/2007, ci doar la „proprietatea sa”, ceea ce ar însemna că este vorba de toate proprietăţile deţinute de un membru al condominiului.

Astfel, în art. 3 lit. b) din Legea nr. 230/2007 se arată că termenul „proprietatea individuală” are semnificaţie de apartament sau spaţiu cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, parte dintr-o clădire, destinată locuirii sau altor activităţi, care împreună cu cota-parte indiviză din proprietatea comună constituie o unitate de proprietate imobiliară; cu excepţia unor situaţii pentru care există alte prevederi exprese în actul normativ anterior menţionat sau în acordul de asociere, dreptul de proprietate asupra unei proprietăţi individuale dintr-un condominiu trebuie considerat în acelaşi mod ca şi dreptul de proprietate asupra altor bunuri imobile. În art. 3 lit. f) este definită noţiunea de proprietar al spaţiului, respectiv al apartamentului, ca fiind persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care are în proprietate acel spaţiu, respectiv apartament, într-un condominiu, iar în art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 230/2007 se arată că fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa, nu pentru fiecare din proprietăţile sale individuale. Cum expresia proprietatea sa individuală apare şi în alte paragrafe de lege, legiuitorul ar fi scris „proprietatea sa individuală” dacă s-ar fi referit la un singur apartament sau spaţiu.

Totuşi, sintagma „majoritatea proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari (jumătate plus unu) ” din art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 nu este suficient de clară şi este susceptibilă de interpretări, astfel că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la faptul dacă dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 trebuie interpretate în sensul că pentru întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari raportarea trebuie făcută „la numărul de proprietăţi sau la numărul de membri ai condominiului”.

Tribunalul a reţinut, de asemenea, că această chestiune de drept ridicată, a cărei dezlegare se solicită, este nouă şi nu a primit o interpretare adecvată, concretizată într-o practică judiciară consacrată. În plus, asupra acestei chestiuni de drept, care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Deşi a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi a admis cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind dezlegarea chestiunii de drept referitoare la faptul dacă dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 trebuie interpretate în sensul că pentru întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari raportarea trebuie făcută la numărul de proprietăţi sau la numărul de membri ai condominiului, instanţa de trimitere nu a formulat în mod distinct un punct de vedere. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin notele scrise depuse la data de 11 octombrie 2016, apelanta-pârâtă F a susţinut că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 trebuie interpretate în sensul că pentru întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari raportarea trebuie făcută la numărul de proprietăţi, nu la numărul de membri. Aceasta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că soluţionarea pe fond a apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 8.793 din 12 mai 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept, care este nouă, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat. Apelanta-pârâtă a solicitat ca dezlegarea în drept să privească prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 prin coroborare cu cele ale art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevăd că: „Fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa”. În opinia acesteia, art. 25 alin. (1), menţionat, se referă la câte o proprietate identificată prin act de proprietate separat, având număr diferit în cartea funciară. În acest sens a făcut referire şi la noţiunea de proprietar al spaţiului, astfel cum aceasta este definită în art. 3 lit. f) din Legea nr. 230/2007. A susţinut apelanta-pârâtă că, pe cale de consecinţă, din interpretarea coroborată a art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 230/2007 cu dispoziţiile art. 3 lit. f) din acelaşi act normativ, fiecare apartament deţinut îi dă dreptul la un vot în adunarea generală. În susţinerea cererii de sesizare, s-a apreciat că sintagma „proprietarii membri ai asociaţiei de proprietari” din textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 este imprecisă şi poate genera neclarităţi în aplicarea textului legal mai sus menţionat, considerându-se că legiuitorul a dorit, prin raportare la textele de lege mai sus indicate, ca fiecărui proprietar să i se confere „dreptul la voturi egale cu numărul de proprietăţi individuale” pe care le deţine într-un condominiu. A conchis apelanta-pârâtă că prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 trebuie interpretate în sensul că acelor membri ai asociaţiei de proprietari care sunt titulari ai mai multor drepturi de proprietate trebuie să li se asigure posibilitatea legală de a-şi apăra fiecare drept de proprietate, în mod distinct, exprimat prin câte un vot distinct aferent fiecărei proprietăţi.

Intimaţii-reclamanţi C, D şi E, precum şi intimaţii-pârâţi G, H şi Asociaţia de proprietari nu şi-au exprimat poziţia faţă de chestiunea de drept pentru a cărei dezlegare s-a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar intimaţii- reclamanţi A şi B au solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au comunicat un număr de şaisprezece hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 230/2007 (având ca obiect cereri de acordare personalitate juridică, modificare acte constitutive şi anulare hotărâri ale adunărilor generale ale asociaţiilor de proprietari) curţile de apel Braşov, Bucureşti, Cluj şi Ploieşti.

Hotărârile judecătoreşti care pot fi reţinute ca fiind relevante în materie în sensul că analizează dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 ori pe cele ale art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ relevă o practică judiciară unitară în sensul că la constituirea asociaţiei de proprietari se are în vedere numărul de proprietari ai apartamentelor şi spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă din condominiu, iar, la verificarea cvorumului necesar pentru întrunirea adunării generale a asociaţiei de proprietari, se are în vedere numărul proprietarilor sus-menţionaţi care au calitatea de membri ai asociaţiei de proprietari.

Instanţele naţionale au comunicat, însă, puncte de vedere teoretice, atât în sensul în care a fost identificată practică judiciară, cât şi în sensul că la întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari, raportarea trebuie făcută la „numărul de proprietăţi”.

Deşi nu se precizează în mod expres, iar formularea utilizată de instanţa de trimitere este deficitară sub acest aspect, pe cale de deducţie logică se poate considera că s-a avut în vedere numărul de proprietăţi pe care fiecare membru al asociaţiei de proprietari le deţine în condominiu.

În argumentarea opiniei conform căreia la verificarea cvorumului necesar pentru întrunirea adunării generale a asociaţiei de proprietari se are în vedere numărul proprietarilor sus-menţionaţi care au calitatea de membri ai asociaţiei de proprietari s-a arătat, în esenţă, că potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 230/2007, adunarea generală este alcătuită din toţi proprietarii membri ai asociaţiei de proprietari, iar hotărârile adoptate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 24 sunt obligatorii, atât pentru proprietarii din condominiu care nu au fost prezenţi la adunarea generală, cât şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari. Distincţia dintre proprietarii membri ai asociaţiei şi ceilalţi proprietari ai unui condominiu apare în definiţia legală dată asociaţiei de proprietari – forma de asociere autonomă şi nonprofit a majorităţii proprietarilor unui condominiu – în capitolul II al legii care reglementează modalităţile de înfiinţare a asociaţiei (acord scris jumătate plus unu din numărul proprietarilor) şi cu prilejul reglementării oferite de art. 7 şi 8 din Legea nr. 230/2007 referitoare la înscrierea ulterioară a unui membru în asociaţie. Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 trebuie interpretat în sensul că aprecierea cu privire la întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari trebuie făcută prin raportare la numărul membrilor asociaţiei de proprietari, astfel cum se arată expres în text. Numărul membrilor asociaţiei de proprietari este reprezentat de numărul de proprietari ai cel puţin unui spaţiu/apartament din condominiul respectiv, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. f) şi h) şi art. 1 din Legea nr. 230/2007. Indiferent de numărul spaţiilor sau apartamentelor deţinute în proprietate de o anume persoană fizică sau juridică, aceasta nu poate avea decât calitatea de proprietar (la singular) în respectivul condominiu. La fel, o persoană fizică sau juridică poate avea doar calitatea de membru (la singular) al asociaţiei de proprietari. Un argument suplimentar este faptul că la întocmirea acordului de asociere se consfinţeşte decizia proprietarilor de a se asocia, ceea ce înseamnă că numărul membrilor este egal cu numărul proprietarilor de spaţii sau apartamente din condominiu care au întocmit acordul de asociere sau au aderat ulterior la asociaţie. Prin urmare, pentru ca adunarea generală să fie legal constituită în vederea adoptării unei hotărâri, este necesar să fie prezenţi jumătate plus unu din proprietarii membri ai asociaţiei, fiind fără relevanţă împrejurarea că vreunul dintre aceştia ar deţine mai multe proprietăţi în condominiu. În completarea acestor argumente, unele instanţe au arătat că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 face referire la majoritatea proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari, iar înart. 25 alin. (1) lit. a) nu se face referire la „proprietatea individuală” a unui proprietar în sensul art. 3 lit. b), ci doar la „proprietatea sa”, concluzia care se desprinde fiind aceea că este vorba despre toate proprietăţile deţinute de un membru al condominiului; dacă legiuitorul ar fi dorit să atribuie unui proprietar câte un vot pentru fiecare dintre proprietăţile sale individuale, ar fi inserat sintagma „proprietate individuală” în art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 230/2007, având în vedere că această sintagmă apare şi în alte paragrafe din lege [spre exemplu, în art. 14 şi art. 56 alin. (1) lit. c) ]. Ţinând seama de faptul că textele de lege mai sus menţionate prevăd în mod expres sintagma „majoritatea proprietarilor membri ai asociaţiei” şi în eventualitatea în care un membru al condominiului ar deţine mai multe spaţii într-un imobil, acesta va avea dreptul la un singur vot în calitate de membru al asociaţiei, iar nu voturi distincte, aferente fiecărei proprietăţi individuale. Altfel spus, dacă o persoană este proprietarul mai multor apartamente din cadrul aceluiaşi condominiu, aceasta va avea un singur drept de vot la adunarea generală a asociaţiei de proprietari. Interpretarea contrară ar însemna că dreptul de vot trebuie corelat inclusiv cu întinderea sau ponderea dreptului de proprietate în ansamblul condominiului, ceea ce legiuitorul nu a urmărit. Atunci când a dorit instituirea unei corelări de genul celei menţionate anterior, legiuitorul a prevăzut-o expres. Înart. 25 din lege se prevede că: „Pentru adoptarea hotărârilor în adunarea generală a asociaţiei de proprietari, se vor avea în vedere următoarele: a) fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa; b) pentru hotărârile cu privire la stabilirea fondurilor de investiţii pentru consolidare, reabilitare şi modernizare, votul fiecărui proprietar are o pondere egală cu cota-parte din proprietatea comună; c) proprietarul poate fi reprezentat în adunarea generală de către un membru al familiei sau de către un alt reprezentant care are o împuternicire scrisă şi semnată de către proprietarul în numele căruia votează; d) un membru al asociaţiei de proprietari poate reprezenta unul sau mai mulţi membri absenţi, dacă prezintă împuternicire semnată de către proprietarii în numele cărora votează; e) în cazul unui vot paritar, votul preşedintelui asociaţiei de proprietari este decisiv.” Întrucât legea face distincţii bazate pe ponderea proprietăţii în condominiu doar în cazul hotărârilor adoptate în domeniile prevăzute la lit. b) a art. 25, s-a apreciat că regula este aceea că fiecare proprietar membru (chiar dacă acesta are mai multe proprietăţi în condominiu) are dreptul la un vot, ponderea acestuia fiind egală.

Instanţele care au opinat în sensul că, la întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari, raportarea trebuie făcută la numărul de proprietăţi, analizează întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari prin coroborarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) cu cele ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007. Astfel, s-a arătat că pentru întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari, raportarea trebuie făcută la numărul de proprietăţi, deoarece, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007: „pentru adoptarea hotărârilor în adunarea generală a asociaţiei de proprietari, se vor avea în vedere următoarele: fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa”, iar, potrivit art. 3 lit. f) din acelaşi act normativ, prin proprietar al spaţiului, respectiv al apartamentului se înţelege: „persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care are în proprietate acel spaţiu, respectiv apartament, într-un condominiu”. Or, din interpretarea acestor dispoziţii legale se desprinde ideea că fiecare proprietar, persoană fizică sau juridică, are dreptul la tot atâtea voturi câte proprietăţi deţine în condominiu. De asemenea, s-a considerat că un mod contrar de interpretare a dispoziţiilor legale ar conduce la încălcarea dreptului proprietarului care deţine mai multe apartamente de a-şi apăra fiecare drept individual de proprietate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, cu Adresa nr. 2.446/C/4489/III – 5/2016, că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept care face obiectul sesizării Tribunalului Bucureşti. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problema de drept care face obiectul prezentei sesizări, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.117 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, şi Decizia nr. 427 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 18 august 2014, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 230/2007. Aceste decizii nu conţin elemente relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuţie. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 se interpretează în sensul că întrunirea cvorumului necesar adoptării unei hotărâri a asociaţiei de proprietari trebuie făcută prin raportare la numărul proprietarilor apartamentelor sau spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă din condominiu care sunt membri ai asociaţiei de proprietari, indiferent de numărul de „proprietăţi individuale” în sensul art. 3 lit. b) din acelaşi act normativ, deţinute de aceştia. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; şi – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se apreciază că, distinct de aceste condiţii, este necesar a se verifica, cu prioritate, dacă procesul în legătură cu care s-a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este guvernat, din perspectiva legii procesuale, de dispoziţiile Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010. În acest sens se reţine că, prin Decizia nr. 8 din 7 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 2 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în condiţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, este admisibilă numai în procesele începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Faţă de data înregistrării pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul Dosarului nr. 37.978/299/2014 (20 august 2014), se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este îndeplinită condiţia premisă privitoare la legea procesuală aplicabilă.

Primele trei condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar tribunalul, care este învestit cu judecarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate, în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că practica judiciară identificată este unitară, însă se observă numărul extrem de redus al hotărârilor judecătoreşti comunicate de instanţele naţionale. Trebuie subliniat faptul că instanţele judecătoreşti au exprimat, de principiu, opinii diferite, divergenţele de opinie având însă la bază o corelare a dispoziţiilor legale ce se solicită a fi interpretate cu cele art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, care, în speţă, nu se justifică.

Prin urmare, condiţia noutăţii este îndeplinită.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat problema care constituie obiectul sesizării.

Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”.

În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

În privinţa admisibilităţii sesizării, Tribunalul Bucureşti a argumentat că este vorba despre o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului declarat de apelanta-pârâtă în condiţiile în care, prin Sentinţa civilă nr. 8.793 din 12 mai 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a anulat procesul-verbal al Adunării generale a Asociaţiei de proprietari din data de 8 iulie 2014, cu motivarea că nu au fost respectate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 230/2007 şi ale art. 14 alin. (5) din Normele metodologice şi că textele de lege mai sus menţionate prevăd în mod expres sintagma de proprietari membri, iar pârâta-apelantă, în ciuda faptului că deţine mai multe spaţii în imobil, are dreptul la un singur vot în calitate de membru, proprietar al mai multor spaţii.

Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul Dosarului nr. 37.978/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a solicitat anularea procesului-verbal întocmit la data de 8 iulie 2014 în Adunarea generală a Asociaţiei de proprietari constituite în prezenţa pârâţilor F, G şi H, ca fiind întocmit cu încălcarea prevederilor legale în materia asociaţiilor de proprietari şi, respectiv, a prevederilor statutului asociaţiei de proprietari.

În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că unul dintre proprietari, membru al asociaţiei, care deţine dreptul de proprietate asupra mai multor „proprietăţi individuale” din condominiu în sensul art. 3 lit. b) din Legea nr. 230/2007, a convocat Adunarea generală a Asociaţiei de proprietari pentru data de 8 iulie 2014, în temeiul dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 230/2007, ordinea de zi fiind alegerea unui nou comitet executiv, a unui nou preşedinte, precum şi a celorlalte organe ale asociaţiei de proprietari, dar şi diverse probleme privind administrarea imobilului.

Ca urmare a acestei convocări, la adunarea generală din data de 8 iulie 2014 au fost prezenţi trei proprietari membri ai asociaţiei, din totalul de opt, care au încheiat în mod nelegal şi nestatutar procesul-verbal a cărui anulare se solicită.

Anularea procesului-verbal a fost solicitată exclusiv din perspectiva neîndeplinirii cvorumului prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 şi de art. 14 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi pentru constituirea cadrului legal în care adunarea generală a asociaţiei de proprietari poate adopta hotărâri.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.793 din 12 mai 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată şi a anulat procesul-verbal contestat, reţinând că hotărârea Adunării generale a Asociaţiei de proprietari din data de 8 iulie 2014 a fost adoptată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 230/2007 şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din Normele metodologice, şi aceasta deoarece nu a fost întrunit cvorumul necesar adoptării hotărârilor.

Astfel, la această adunare generală au participat doar trei persoane din totalul de opt, aşadar mai puţin de jumătate plus unu, conform art. 24 din Legea nr. 230/2007.

Au fost înlăturate apărările pârâtei F, care a susţinut că îi revin nouă voturi, corespunzător celor nouă proprietăţi deţinute, cu motivarea că textele de lege prevăd expres sintagma de proprietari membri. Or, pârâta, în ciuda faptului că deţine mai multe spaţii în imobil, are dreptul la un singur vot, în calitate de membru al asociaţiei, proprietar al mai multor spaţii.

A reţinut Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti că un alt argument pentru care aceste apărări nu pot fi primite este acela că, potrivit cap. VIII din Statutul Asociaţiei de proprietari, astfel cum a fost modificat prin procesul-verbal din data de 14 septembrie 2011, aprobat de instanţa de judecată (aşa cum reiese din cuprinsul Încheierii din data de 22 mai 2012), fiecărui proprietar îi este alocat un singur vot, indiferent de numărul de proprietăţi deţinute în imobil.

Prin motivele de apel s-au formulat critici prin care s-a susţinut că instanţa de judecată a făcut în mod eronat aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, precum şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Apelanta-pârâtă a susţinut că instanţa de judecată trebuia să coroboreze prevederile sus-menţionate cu cele ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, care prevăd că: „fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa”. Cum textul de lege menţionat se referă la câte o proprietate identificată prin act de proprietate separat, având deci şi număr diferit în cartea funciară, apelanta-pârâtă a considerat că, în calitate de proprietar al mai multor spaţii cu destinaţia de locuinţă, respectiv cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, are dreptul la un vot pentru fiecare proprietate în parte.

Aceasta a făcut referire şi la noţiunea de proprietar al spaţiului, definită în art. 3 lit. f) din Legea nr. 230/2007 ca fiind: „persoana fizică sau juridică de drept public sau de drept privat care are în proprietate acel spaţiu, respectiv apartament, într-un condominiu.”

Este de menţionat că nu s-a combătut prin motivele de apel motivarea primei instanţe în ceea priveşte efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al Încheierii din data de 21 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 33.086/299/2014, rămasă definitivă prin respingerea apelului, la data de 24 septembrie 2014, sub aspectul numărului de voturi pe care îl poate exprima un membru al asociaţiei de proprietari (respectiv un vot, indiferent de numărul de proprietăţi deţinute în condominiu).

Sub aspectul chestiunii de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat, se reţine că întrebarea instanţei de trimitere vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, domeniul de aplicare al Legii nr. 230/2007, soluţia pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi motivele de apel, se poate aprecia că există o legătură între dispoziţiile legale ce se cer a fi interpretate [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007] şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Limitele sesizării nu pot fi extinse şi la interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, care prevăd că: „fiecare proprietar are dreptul la un vot pentru proprietatea sa”.

Astfel, se observă că în Dosarul nr. 37.978/299/2014, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, problema de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei este interpretarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, contestaţia fiind motivată de neîndeplinirea cvorumului necesar pentru adoptarea de hotărâri de către adunarea generală. 69. Ţinând seama că dezlegarea în drept a chestiunii prealabile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o poate pronunţa este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate (inclusiv aceea privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei), prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii [contestaţie împotriva procesului-verbal al adunării generale pentru neîndeplinirea cvorumului prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 şi de art. 14 alin. (5) din Normele metodologice], interpretarea prevederilor art. 25 alin. (1) lit. a) excedează limitelor învestirii, deoarece analiza modului în care se dă eficienţă voturilor exprimate de către proprietarii membri ai asociaţiei de proprietari prezenţi la adunarea generală este subsecventă verificării cvorumului necesar pentru adoptarea de hotărâri în adunarea generală, la prima convocare.

Nu prezintă nicio relevanţă în speţă interpretarea art. 25 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ care, prin ipoteză, ar implica existenţa unei adunări generale legal constituite. În plus, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 8.793 din 12 mai 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, „potrivit cap. VIII din Statutul Asociaţiei de proprietari, astfel cum a fost modificat prin Procesul-verbal din data de 14 septembrie 2011 şi aprobat de instanţa de judecată, astfel cum reiese din cuprinsul Încheierii din data de 22 mai 2012, fiecărui proprietar îi este alocat un singur vot, indiferent de numărul de proprietăţi deţinute în imobil”.

De altfel, se constată că ipoteza diferită a celor două norme – art. 24 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 230/2007 – a fost reţinută şi de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, care, soluţionând prin Decizia nr. 1.285 din 24 septembrie 2014 (pronunţată în Dosarul nr. 33.086/299/2014), apelul declarat împotriva Încheierii date în Camera de consiliu la data de 21 iulie 2014 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (în dosarul cu acelaşi număr), prin care a fost respinsă cererea de înregistrare în Registrul persoanelor juridice aflat la grefa acestei instanţe a modificărilor intervenite cu privire la actele constitutive ale asociaţiei prin procesul-verbal al Adunării generale al Asociaţiei de proprietari din data de 8 iulie 2014, a respins calea de atac argumentând că „cvorumul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 230/2007 este unul de prezenţă, iar nu unul pentru adoptarea hotărârii, la care se referă art. 25 alin. (2) din Legea nr. 230/2007. În privinţa prezentei, dispoziţia legală nu face nicio referire la calculul cvorumului în funcţie de proprietate, aşa cum se face în conţinutul art. 25 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 230/2007. Apelanta invocă un calcul al cvorumului care să ţină seama de numărul de apartamente aflate în proprietatea membrilor asociaţiei, dar în cauză se pune în discuţie prezenţa membrilor asociaţiei, care nu este statutară, faţă de numărul membrilor – opt şi numărul celor prezenţi – trei”.

Or, cu referire la această hotărâre judecătorească, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 8.793 din 12 mai 2015, care face obiectul controlului judiciar în dosarul instanţei de trimitere, a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care nu a făcut obiectul criticilor în apel.

Prin urmare, limitele sesizării nu pot fi extinse la interpretarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 prin coroborare cu cele ale art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, deoarece soluţionarea fondului cauzei, în Dosarul nr. 37.978/299/2014, depinde exclusiv de interpretarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007.

Aşadar, chestiunea de drept privitoare la interpretarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 nu îndeplineşte, în sesizarea de faţă, condiţia de admisibilitate care impune ca de dezlegarea acesteia să depindă soluţionarea în fond a cauzei.

Examinând în continuare admisibilitatea sesizării, Înalta Curte reţine că interpretarea chestiunii de drept care vizează dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate potrivit căreia chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de o dificulta