Decizia nr. 42 din 7 iunie 2021

Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 10 februarie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.187/244/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014 Art. 123. – (1) Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. […] (3) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă, în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, cocontractantul notifică administratorului judiciar intenţia privind denunţarea contractului sau declararea anticipată a exigibilităţii. Ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic. III. Expunerea succintă a procesului

În Cauza nr. 1.187/244/2019, înregistrată iniţial la Judecătoria Huşi la 2 aprilie 2019, reclamantul A a chemat în judecată pe B, solicitând rezilierea contractului de arendare înregistrat la C cu nr. 513 din 23 mai 2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul de a se obliga pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul arendat în suprafaţă totală de 0,30 ha situat în extravilanul unei comune. A invocat reclamantul că pârâta a achitat arenda cu întârziere pe anul 2016, iar din anul 2017 nu a mai achitat-o deloc. În drept, s-a invocat art. 1.516 din Codul civil.

Prin Sentinţa civilă nr. 867 din 9 octombrie 2019 s-a admis acţiunea şi s-a dispus rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, fiind obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul arendat.

Împotriva acestei sentinţe pârâta B, prin administrator special D şi administratorii judiciari E şi F, a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 868/A din 22 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui.

B a criticat sentinţa primei instanţe, invocând faptul că acţiunea este inadmisibilă, deoarece, în ceea ce o priveşte pe aceasta, prin Sentinţa civilă nr. 228 din 21 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui în Dosarul nr. 2.476/89/2015* s-a deschis procedura generală a insolvenţei. În opinia apelantei, art. 123 din Legea nr. 85/2014 împiedică promovarea şi continuarea acţiunilor de reziliere a contractului de arendă pentru motive anterioare deschiderii procedurii insolvenţei.

Tribunalul Vaslui a considerat că acest motiv de apel este neîntemeiat, având în vedere că, într-adevăr, deschiderea procedurii insolvenţei are drept scop, printre altele, protejarea şanselor de reorganizare a societăţii debitoare în vederea îndeplinirii acestui scop, în acest sens fiind instituite dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 ce dispun cu privire la menţinerea de drept a contractelor aflate în derulare. Însă această ipoteză priveşte posibilitatea cocontractanţilor de a înceta contractele aflate în derulare pentru motivul intrării în insolvenţă, şi nu încetarea contractelor pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către societatea debitoare, obligaţii pe care le avea anterior deschiderii procedurii insolvenţei. Or, în prezenta cauză se solicită rezilierea contractului de arendare, invocându-se neîndeplinirea obligaţiilor de către arendaş, acţiunea formulată pe calea dreptului comun fiind admisibilă.

Apelanta a invocat şi faptul că acţiunea este netemeinică, întrucât nu poate fi solicitată rezilierea pentru motivul neplăţii datoriilor anterioare datei deschiderii procedurii, întrucât pentru aceste creanţe există posibilitatea înscrierii la masa credală. Şi acest motiv de apel este neîntemeiat. Într-adevăr, pentru plata creanţelor există posibilitatea înscrierii la masa credală. Reclamanta nu a solicitat şi obligarea la plata arendei neachitate în prezenta acţiune, ci doar rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de arendare în sensul obligării pârâtei să predea reclamantului terenul ce face obiectul contractului de arendare.

Posibilitatea recuperării debitului aferent anilor 2017-2019 prin înscrierea la masa credală, fiind un debit anterior deschiderii procedurii, nu împiedică instanţa să analizeze condiţiile pentru a opera rezilierea contractului de arendare, întrucât acestea nu privesc modul în care arendatorului îi poate fi achitat debitul rezultat din neplata arendei.

Tribunalul Vaslui a mai reţinut că apelanta pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală pentru terenul luat în arendă. Astfel, arenda aferentă anilor 2017-2019 nu a fost achitată. În aceste condiţii, în mod corect a apreciat judecătorul primei instanţe că există o neexecutare suficient de importantă a obligaţiilor de către pârâtă, neexecutare ce are şi caracter repetat. Obligaţia de plată a arendei nu poate fi considerată de mică însemnătate.

De asemenea, contrar susţinerilor apelantei, s-a reţinut şi faptul că executarea necorespunzătoare îi este imputabilă acesteia, nefiind făcută dovada vreunei cauze care să justifice executarea cu întârziere a obligaţiei contractuale de plată a arendei. Susţinerea acesteia în sensul că este dovedită buna sa credinţă întrucât se urmăreşte achitarea tuturor datoriilor către arendatori după aprobarea planului de reorganizare nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta B, prin administratorii judiciari E şi F, aducând critici cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că, la data introducerii acţiunii în reziliere, faţă de B fusese deja deschisă procedura generală de insolvenţă în Dosarul nr. 2.476/89/2015* aflat pe rolul Tribunalul Vaslui. Prin urmare, B era şi este supusă prevederilor Legii nr. 85/2014.

Or, raportat la împrejurarea că prezenta speţă implică debite născute anterior deschiderii procedurii, şi nu ulterior acestui moment, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, rezilierea contractului pentru considerentul neplăţii unor datorii anterioare datei de 21 februarie 2019 nu este admisibilă, pentru aceste creanţe reclamantul având exclusiv posibilitatea înscrierii la masa credală a debitoarei, iar, ulterior, în ipoteza în care vor interveni eventuale nerespectări ale contractului în perioada de insolvenţă, o acţiune în reziliere va fi de competenţa judecătorului-sindic. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 depind soluţionarea recursului formulat şi implicit soluţionarea prezentei cauze ce are ca obiect rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, una dintre părţi, pârâta-recurentă, fiind în procedura insolvenţei. În apel, pârâta-apelantă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului, invocând art. 123 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, motivele de recurs invocate vizează interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel considerând că, în condiţiile în care „în prezenta cauză se solicită rezilierea contractului de arendare invocându-se neîndeplinirea obligaţiilor de către arendaş, acţiunea formulată pe calea dreptului comun este admisibilă”. Instanţa de recurs consideră că se impune interpretarea textului legal, întrucât opinia completului de judecată diferă de doctrină şi de o parte dintre opiniile exprimate de alte completuri de judecată; b) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 10 februarie 2021. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Asupra interpretării dispoziţiilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunilor de reziliere a contractelor cu executare succesivă, menţinute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, completul învestit cu soluţionarea recursului a arătat că prevederile legale incidente nu se pot interpreta în sensul că ar lipsi de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei; aşadar, promovarea sau continuarea acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări este admisibilă.

În susţinerea acestei opinii, se observă că art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în continuare, după o procedură anume reglementată, astfel că, în absenţa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 85/2014 prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile trebuie să fie considerate admisibile.

De asemenea, pentru a se constitui într-un fine de neprimire a unei cereri de chemare în judecată sau pentru a se stopa ca devenită inadmisibilă o acţiune deja promovată la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă a unui debitor, este necesară o reglementare expresă, fiind vorba de o interdicţie care are ca finalitate lipsirea unor reclamanţi de accesul la o instanţă de judecată. În acest sens, spre exemplu, Legea nr. 85/2014 a prevăzut expres în art. 75 că: „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului”, însă a prevăzut ca remediu că „valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor”.

Mai mult, s-a constatat că Legea nr. 85/2014 nu opreşte de la derulare şi nu împiedică promovarea împotriva unui debitor în insolvenţă a unor acţiuni de tipul revendicărilor, constatărilor de nulitate sau anulare acte de proprietate etc., care îşi continuă cursul normal pe calea dreptului comun, cât timp nu sunt dublate de acţiuni în pretenţii de genul celor supuse suspendării în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014. Or, acestea au ca finalitate tot diminuarea patrimoniului debitorului şi pot, în aceeaşi teorie, să pericliteze o eventuală redresare a debitorului în insolvenţă. Cu toate acestea, nici legiuitorul, nici practica şi nici doctrina nu au considerat necesar să le oprească din derulare, pentru a nu încălca dreptul de acces la instanţă al reclamanţilor.

În cazul acţiunii de faţă, având ca obiect rezilierea contractelor, nu însă şi plata arendei restante, împrejurarea că reclamantul se poate înscrie la masa credală pentru debite anterioare deschiderii procedurii insolvenţei nu are nicio înrâurire asupra posibilităţii acestuia de a se adresa instanţei cu acţiune de reziliere a contractului, întrucât cele două acţiuni au finalităţi diferite şi nu se exclud. Reclamanţii susţin o neexecutare importantă a obligaţiilor de către debitor, săvârşite anterior deschiderii procedurii, şi promovează cererea în termenul de prescripţie. Împrejurarea intrării debitorului în insolvenţă, dublată, evident, de o imposibilitate de achitare a debitelor restante, nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea unei astfel de acţiuni, pentru că textul Codului civil impune aplicarea sancţiunii, dacă se probează, indiferent de conduita ulterioară a cocontractantului; de altfel, o apreciere juridică a conduitei debitorului, ulterior deschiderii procedurii, faţă de debitele anterioare, ar presupune tot o analiză de fond.

Totodată, atât timp cât este permisă promovarea unei astfel de acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. Art. 123 alin. (3) şi (9) reglementează situaţia plăţilor, precum şi posibilitatea ca ulterior „menţinerii contractului”, după deschiderea procedurii, să fie formulată o cerere de reziliere, de competenţa judecătorului-sindic, dar nu stipulează inadmisibilitatea rezilierii contractului de arendă în procedura insolvenţei, dacă creanţa faţă de care se invocă neplata este anterioară deschiderii, ci reglementează doar alte ipoteze, ce nu sunt incidente în cauză.

O interpretare contrară ar echivala cu susţinerea ideii că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, partenerii contractuali ai debitorului nu mai pot cere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motive anterioare deschiderii procedurii, având blocat accesul către o instanţă care să le analizeze argumentele, ceea ce, în opinia instanţei învestite cu analiza recursului, nu poate fi primit, fiind contrar principiului fundamental ce garantează accesul la o instanţă prevăzut în art. 21 din Constituţia României, republicată, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cum legea specială a insolvenţei nu reglementează expres interdicţia primirii acţiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, instanţa de sesizare a concluzionat că astfel de acţiuni sunt admisibile. VI. Punctul de vedere al părţilor

A a considerat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, întrucât, în privinţa dosarelor având ca obiect rezilierea unui contract de arendare, acţiunea este întemeiată pe culpa contractuală a arendaşului, care nu a respectat obligaţia de a achita arenda la termenul prevăzut în contract, nu pe dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 şi deschiderea stării de insolvenţă a lui B nu a avut nicio înrâurire asupra cauzei acţiunii. Contractul de arendare nu a fost denunţat nici de proprietar, nici de arendaş, sens în care acesta se consideră menţinut. Alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 prevede că menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar să facă plăţile restante, pentru acestea putând fi formulată cerere de admitere a creanţei. Interpretarea acestui articol trebuie realizată fără adăugări şi trebuie să aibă în vedere că, odată deschisă procedura de insolvenţă, toate acţiunile vizând creanţele împotriva averii debitorului sunt suspendate în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, prevederea legală aplicându-se exclusiv în privinţa plăţilor. Conform principiului „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge”, s-a considerat că nu se reglementează o interdicţie privind rezilierea unui contract pentru temeiul încălcării obligaţiilor contractuale de către debitorul insolvabil. Susţinerea lui B în sensul că ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă doar judecătorul-sindic se poate pronunţa cu privire la rezilierea unui contract aflat în derulare nu poate fi primită, pentru că este rezultatul unei interpretări eronate a art. 123 din Legea nr. 85/2014. Prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 statuează că, în litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenţei, citarea debitorului se va face la sediul acestuia şi la sediul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, sens în care rezultă implicit că dreptul comun nu este exclus în privinţa unei societăţi în insolvenţă şi doar anumite litigii, în mod expres prevăzute, sunt date în competenţa judecătorului-sindic.

B nu a transmis un punct de vedere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, însă opinia sa referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 este în sensul inadmisibilităţii acţiunilor în rezilierea contractului, punct de vedere ce rezultă din cuprinsul cererii de recurs. Astfel, B a apreciat că ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă doar judecătorul-sindic se poate pronunţa cu privire la rezilierea contractului şi doar pentru neîndeplinirea unor obligaţii născute ulterior acestui moment. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Opinia judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Alba Iulia este în sensul că, atât timp cât este permisă promovarea unei astfel de acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. Art. 123 alin. (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţia părţilor, precum şi posibilitatea ca ulterior „menţinerii contractului”, după deschiderea procedurii, să fie formulată o cerere de reziliere, de competenţa judecătorului-sindic, dar nu stipulează inadmisibilitatea rezilierii contractului de arendă în procedura insolvenţei, dacă creanţa faţă de care se invocă neplata este anterioară deschiderii, ci reglementează doar alte ipoteze, ce nu sunt incidente în cauză. O interpretare contrară ar echivala cu susţinerea ideii că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, nu s-ar mai putea cerere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motivele anterioare deschiderii procedurii.

La nivelul Curţii de Apel Bacău, opinia magistraţilor din cadrul Secţiei a II-a civile de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ este în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări.

Opinia judecătorilor specializaţi în materia insolvenţei din cadrul Curţii de Apel Braşov este aceea că, pentru acţiunile de reziliere a contractelor menţinute, introduse ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, nu se poate invoca neexecutarea anterioară din partea debitorului. Pentru creanţele neplătite, cocontractantul are doar posibilitatea de a se înscrie la masa credală. Tribunalul Braşov, într-o opinie, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014, în cazul unui contract ce prevede plăţi periodice, menţinut de administratorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante pentru perioade anterioare deschiderii procedurii. Prin urmare, neexecutarea acestor obligaţii nu poate fi sancţionată pe calea unei acţiuni în rezoluţiunea contractului. În raport cu aceeaşi prevedere legală, rezilierea contractului este posibilă numai pentru creanţe născute după data deschiderii procedurii de insolvenţă. Într-o a doua opinie, o acţiune în rezilierea contractului este admisibilă inclusiv pentru nerespectarea de către debitor a obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii. Tribunalul Covasna – Secţia civilă a arătat că, potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2014, prin expresiile „contractele în derulare se consideră menţinute” şi „ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic” [alin. (3) teza finală], precum şi prin întreaga modalitate de reglementare s-a avut în vedere că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de executări.

Magistraţii din cadrul Secţiei a V-a civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în acord cu cea de a doua opinie exprimată în punctul de vedere motivat al completului de judecată, au apreciat că se impunea a fi admise criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu motivarea că textul de lege instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru contractele în derulare în care este implicat debitorul în insolvenţă, stabilind regula că acestea se menţin la data deschiderii procedurii, fiind nule orice clauze contractuale de desfiinţare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei. Legiuitorul a dat posibilitatea administratorului judiciar de a decide, având în vedere interesele economice ale debitorului, dacă alege să denunţe contractul sau dacă acceptă denunţarea contractului la solicitarea cocontractantului, solicitare ce poate interveni în acelaşi interval de timp de 3 luni şi care necesită un răspuns al administratorului judiciar în 30 de zile de la comunicare. Aşadar, decizia de denunţare a „contractului în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei” este în exclusivitate a administratorului judiciar, legea recunoscând cocontractantului doar dreptul de a cere administratorului judiciar să denunţe contractul, lipsa unui răspuns în termenul de 30 de zile de la data la care denunţarea a fost solicitată de cocontractant operând ca o prezumţie de acceptare din partea administratorului judiciar. Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014, ulterior menţinerii unui contract prevăzând plăţi periodice, debitoarea nu poate fi obligată la efectuarea plăţilor restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii, pentru astfel de creanţe putând fi formulate cereri de înscrieri în tabloul creditorilor. La alin. (3) al art. 123 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a prevăzut în beneficiul cocontractantului debitorului în insolvenţă dreptul de a solicita rezilierea contractului pentru culpa debitorului ulterior menţinerii contractului, deci pentru fapte culpabile intervenite ori continuate ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei. Procedura de insolvenţă a debitorului a fost deschisă prin sentinţă civilă, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul judecătoriei, reclamantul solicitând rezilierea contractului de arendă pe motiv că debitoarea nu a achitat arenda aferentă anului 2018. Prin urmare, ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei pârâtei, reclamantul a solicitat rezilierea contractului de arendă, contract cu executare succesivă, în derulare, invocând fapte culpabile ale debitoarei de neexecutare a obligaţiei de plată periodice a arendei, anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei. Raportat la prevederile art. 123 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 85/2014, la momentul învestirii instanţei de fond, reclamantul nu mai avea posibilitatea de a cere, pe calea dreptului comun, rezilierea contractului de arendă pentru neexecutarea obligaţiei de plată pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, prevederile anterior menţionate fiind, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi de recurs în opinie majoritară, pe deplin aplicabile. O interpretare contrară, în sensul acceptat de instanţa de recurs în majoritate lipseşte de conţinut dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, raţiunea legiuitorului fiind aceea de a preîntâmpina situaţiile în care debitoarea aflată în insolvenţă ar fi lipsită de orice posibilitate reală de redresare. Prin urmare, s-a arătat că reclamantul are deschisă calea acţiunii în rezilierea contractului, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a arendei pentru perioada ulterioară deschiderii procedurii, cerere ce revine în competenţa judecătorului-sindic raportat la prevederile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. La nivelul Secţiei a VI-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, punctul de vedere majoritar exprimat a fost în sensul că dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 nu pot fi interpretate în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. Prin urmare, nu este împărtăşită opinia potrivit căreia promovarea sau continuarea acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări este afectată de un fine de neprimire. Opinia majoritară a judecătorilor Secţiei a VII-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti a fost în sensul admisibilităţii acţiunilor de reziliere a contractelor cu executare succesivă, menţinute de administratorul/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii. Opinia exprimată la nivelul Tribunalului Ialomiţa a fost în concordanţă cu punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate. În opinia judecătorilor acestei instanţe, art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 nu se poate interpreta în sensul că ar lipsi de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. Prin urmare, promovarea sau continuarea acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări este admisibilă. În sprijinul acestei concluzii s-a arătat că art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în continuare, după o procedură anume reglementată, astfel că, în absenţa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 85/2014 prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile trebuie să fie considerate admisibile. Judecătorii acestui tribunal au opinat, de asemenea, că, pentru a se constitui într-un fine de neprimire a unei cereri de chemare în judecată sau pentru a se stopa ca devenită inadmisibilă o acţiune deja promovată la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă a unui debitor, este necesară o reglementare expresă, fiind vorba de o interdicţie care are ca finalitate lipsirea unor reclamanţi de accesul la o instanţă de judecată. S-a menţionat că o altfel de interpretare ar echivala cu susţinerea ideii că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, partenerii contractuali ai debitorului nu mai pot cere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motive anterioare deschiderii procedurii, având blocat accesul către o instanţă care să le analizeze argumentele, ceea ce, în opinia judecătorilor Secţiei civile din cadrul Tribunalului Ialomiţa, nu poate fi acceptat, fiind contrar principiului fundamental ce garantează accesul la o instanţă prevăzut în art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O. Prin urmare, în condiţiile în care legea specială a insolvenţei nu reglementează expres interdicţia primirii acţiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare a obligaţiilor datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, s-a opinat în sensul că astfel de acţiuni sunt admisibile. Punctul de vedere exprimat de judecătorii-sindici din cadrul Tribunalului Ilfov a fost după cum urmează: Din cuprinsul art. 123 din Legea nr. 85/2014 rezultă că, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei, contractele în derulare în care este parte societatea faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei pot fi denunţate de către administratorul/lichidatorul judiciar sau de către cocontractant, care notifică practicianul în insolvenţă în vederea denunţării contractului. Respectivul contract se consideră denunţat la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul/lichidatorul judiciar nu răspunde sau la data notificării denunţării de către administratorul/lichidatorul judiciar. În situaţia în care nu se cere denunţarea contractului, potrivit acestei proceduri reglementate de dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, partea nu va putea solicita rezilierea (denunţarea) contractului pentru ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei în faţa judecătorului-sindic. Această concluzie se desprinde din coroborarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 123 cu alin. (3) teza finală al art. 123 din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, denunţarea contractului faţă de neîndeplinirea unor obligaţii ce vizează perioada anterioară deschiderii procedurii, în situaţia în care nu s-a urmat procedura reglementată de dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, poate fi solicitată numai pe calea dreptului comun, iar pentru perioada ulterioară (întrucât legiuitorul foloseşte sintagma „ulterior menţinerii contractului”) poate fi solicitat judecătorului-sindic potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. În concluzie, s-a conturat opinia că este admisibilă acţiunea având ca obiect rezilierea contractului, solicitată pe calea dreptului comun, împotriva pârâtei aflate în insolvenţă, motivat de neexecutarea obligaţiilor pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. La nivelul Secţiei civile din cadrul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere unitar a fost în sensul că, atât timp cât este permisă promovarea unei astfel de acţiuni pentru neexecutare ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. Art. 123 alin. (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţia plăţilor, precum şi posibilitatea ca şi ulterior menţinerii contractului, după deschiderea procedurii, să fie formulată o cerere de reziliere, din competenţa judecătorului-sindic, dar nu stipulează inadmisibilitatea rezilierii contractului de arendă în procedura insolvenţei, dacă creanţa faţă de care se invocă neplata este anterioară deschiderii, ci reglementează doar alte ipoteze, ce nu sunt incidente în cauză. Judecătorii din cadrul Tribunalului Teleorman au arătat că dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 se interpretează în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, ducând la inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări.

Secţia a II-a civilă a Curţii de Apel Cluj a arătat că, subsecvent deschiderii procedurii de insolvenţă, dacă contractul este asumat de către debitor prin practicianul în insolvenţă, se naşte concomitent obligaţia partenerului contractual al debitorului de a continua executarea contractului, chiar în contextul existenţei unor datorii anterioare deschiderii procedurii. Dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 înfrâng caracterul sinalagmatic al contractului. Astfel, prin derogare de la dreptul comun, în condiţiile continuării contractului, cocontractantul debitorului este obligat să facă abstracţie de neexecutările anterioare deschiderii procedurii şi să dea curs continuării contractului, la solicitarea debitorului supus procedurii de insolvenţă formulate prin reprezentantul său legal. Dacă ar putea invoca excepţia de neexecutare a contractului sau ar putea cere rezilierea contractului, referindu-se la restanţe anterioare deschiderii procedurii, partenerul contractual al debitorului ar paraliza construcţia juridică concepută de către legiuitor pentru protejarea intereselor debitorului supus procedurii de insolvenţă, în vederea creşterii şanselor de reorganizare a acestuia sau chiar pentru derularea în bune condiţii a procedurii de lichidare şi îndestulare a creditorilor. Din acest punct de vedere, normele speciale sunt incompatibile cu efectele de drept comun ale contractelor sinalagmatice. În ceea ce priveşte însă perioada următoare deschiderii procedurii, legiuitorul revine la dreptul comun şi la efectul sinalagmatic al contractelor, aşa încât orice întârziere la plată sau în executarea altei obligaţii va putea fundamenta atât o excepţie de neexecutare, cât şi pronunţarea de către judecătorul-sindic a rezoluţiunii sau a rezilierii contractului. Soluţia are o reglementare expresă prin dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, care fac referire la reziliere.

Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă a arătat că rezoluţiunea sau rezilierea presupune o neexecutare culpabilă, totală sau parţială, ori o executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale de către una dintre părţile contractante. Denunţarea unilaterală vizează în cele mai multe situaţii practice motive de oportunitate contractuală, şi nu un caz de culpă în executarea angajamentului asumat, cum se întâmplă în cazul rezoluţiunii sau rezilierii. Articolul 123 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă aduce o noutate în materia denunţării înţelegerilor cu societăţi care, ulterior, intră în insolvenţă, în sensul că prin alin. (1) declară menţinute de drept toate contractele în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei, art. 1.417 din Codul civil privind beneficiul termenului nemaifiind aplicabil, iar toate clauzele de desfiinţare a contractelor şi de exigibilitate anticipată pe motivul incidenţei insolvenţei devin nule. Exceptate de la prevederile privind obligativitatea menţinerii contractelor şi nulitatea clauzelor sunt contractele financiare calificate sau acordurile de compensare bilaterală. Ca principiu, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar trebuie să analizeze fiecare contract în derulare şi să stabilească dacă, în scopul maximizării averii debitorului, se impune să menţină sau să denunţe un contract. Termenul de 3 luni în care administratorul judiciar trebuie să decidă dacă menţine sau denunţă contractul este menit să elimine cât mai repede nesiguranţa în continuarea contractelor de către debitor. Cocontractantul care doreşte să aibă mai repede certitudinea continuării sau denunţării contractului poate adresa administratorului/lichidatorului judiciar o notificare prin care îi solicită să „denunţe contractul”, acesta din urmă având obligaţia să răspundă în termen de 30 de zile. Rezultă că cocontractantul nu poate denunţa el însuşi contractul în nicio situaţie, implicit nici în situaţia în care la data deschiderii procedurii insolvenţei ar fi existat obligaţii neexecutate datând din perioada anterioară deschiderii. Contractul se consideră denunţat la expirarea celor 30 de zile care curg de la primirea notificării de către administratorul judiciar, dacă acesta nu a răspuns notificării sau la data notificării denunţării de către administratorul judiciar. Textul de lege nu conţine dispoziţii privind rezilierea decât în art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 conform căruia, ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de către judecătorul-sindic. Acest text rezolvă două probleme: a) confirmă expres posibilitatea cocontractantului de a solicita rezilierea, pentru culpa debitorului; b) stabileşte competenţa de soluţionare a cererii, în sensul că, ulterior momentului menţinerii contractului, competenţa de soluţionare a cererii revine judecătorului-sindic, ceea ce poate conduce la concluzia că anterior acestui moment competenţa revine instanţei de drept comun. Prin urmare, s-a considerat că niciun text al Legii nr. 85/2014 nu interzice acţiunea în reziliere pentru culpa debitorului, dimpotrivă art. 123 alin. (3) partea finală din Legea nr. 85/2014 prevede expres posibilitatea formulării acesteia, ceea ce denotă că cocontractantul poate introduce acţiunea în reziliere. Deoarece textul de lege nu distinge între neexecutările anterioare şi cele ulterioare momentului deschiderii procedurii, s-a opinat că nici instanţele judecătoreşti nu trebuie să facă vreo astfel de distincţie. Raportat la cele arătate mai sus, exercitarea de către administratorul/lichidatorul judiciar a opţiunii de continuare a contractelor nu poate conduce la înlăturarea răspunderii debitorului pentru eventualele fapte culpabile săvârşite în executarea contractului, anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care să aibă drept consecinţă inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări culpabile.

Opinia unanimă a Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Galaţi este în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor nu lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări. Potrivit art. 123 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar are posibilitatea ca într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii să denunţe sau nu orice contract care nu a fost executat în totalitate sau substanţial de către părţi. Aceeaşi posibilitate o are şi cocontractantul în termen de 3 luni cu notificarea administratorului/lichidatorului judiciar. Acesta din urmă, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării, trebuie să răspundă în sensul denunţării ori nu a contractului. Potrivit art. 123 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, „în lipsa unui răspuns, administratorul/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat”. După trecerea acestor termene în care niciuna dintre părţi nu şi-a exprimat dorinţa sau nu a denunţat contractul, acesta îşi produce efectele. Potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 teza finală: „Ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic”. Textul nu face distincţie între fapte şi culpă anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii, referindu-se doar la „culpă”. Soluţionarea cererii de reziliere formulate de cocontractant se face doar de judecătorul sindic, iar nu pe calea dreptului comun. Nu are relevanţă faptul că anterior cocontractantul s-a înscris în tabelul preliminar de creanţe cu sume rezultând din plata sumelor datorate anterior, deoarece, în caz contrar, creditorul ar fi decăzut din termenul de depunere a creanţei. Procesele începute anterior (având ca obiect reziliere) sunt suspendate potrivit art. 75 alin. (1) din aceeaşi lege. Aceeaşi este soluţia şi în cazul despăgubirilor solicitate în cazul denunţării unui contract de cocontractant. Art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014 priveşte ipoteza în care contractul care prevede plăţi periodice este menţinut, caz în care administratorul/lichidatorul judiciar nu poate fi obligat să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Aşadar, textul de lege este clar şi nu suscită interpretări sau practică neunitară. Opinia majoritară a magistraţilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Galaţi este în sensul că se impune respingerea unei astfel de acţiuni în reziliere, bazată pe o culpă a debitorului anterioară deschiderii procedurii, ca fiind inadmisibilă. Astfel, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede clar că orice contract în derulare la data deschiderii procedurii de insolvenţă se menţine, iar deschiderea procedurii nu poate constitui ea însăşi un motiv de încetare a contractului. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să menţină contractul sau să îl denunţe, aceasta fiind o măsură de oportunitate. Dacă menţine contractul în derulare înseamnă că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar apreciază că sunt bani necesari pentru continuarea derulării relaţiei dintre părţi, sens în care se precizează acest aspect în rapoartele de activitate, conform art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Ca urmare, contractul poate fi reziliat la cererea cocontractantului, dar numai pentru o culpă născută după data deschiderii procedurii, şi nu cea anterioară deschiderii procedurii, când lipsa de venituri a generat imposibilitatea plăţii debitelor periodice scadente faţă de partenerul său contractual. Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vrancea este în sensul că art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 nu se poate interpreta în sensul că ar lipsi de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, fiind aşadar admisibile astfel de acţiuni. Astfel, se apreciază că, pentru a putea fi inadmisibile astfel de acţiuni, ar fi necesară o reglementare expresă din partea legiuitorului, fiind vorba despre o interdicţie care are ca finalitate lipsirea unor reclamanţi de accesul la o instanţă de judecată, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. De asemenea, se apreciază ca fiind admisibile acţiunile menţionate având ca obiect însă doar rezilierea contractelor, nu şi plata arendei restante pentru care reclamantul se poate înscrie la masa credală pentru debite anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, atât timp cât sunt admisibile promovarea împotriva unui debitor aflat în insolvenţă a unor acţiuni în revendicare, constatare de nulitate sau anulări de acte de proprietate. Mai mult, dacă legiuitorul permite promovarea unor astfel de acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens.

Pe rolul Curţii de Apel Iaşi s-au înregistrat până în prezent un număr de peste 500 de cauze în care pârâtă este societatea în insolvenţă B, având ca obiect rezilierea contractelor de arendare încheiate de această societate. În ceea ce priveşte acţiunile formulate anterior intrării societăţii în procedura insolventei dispusă la 21 februarie 2019, jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi a fost unitară, anume dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu se interpretează în sensul că astfel de acţiuni ar fi inadmisibile. Dimpotrivă, s-a considerat că acestea sunt admisibile, neavând relevanţă faptul că ulterior introducerii acestora recurenta a intrat în procedura insolvenţei, întrucât problema admisibilităţii sau inadmisibilităţii unei cereri de chemare în judecată se apreciază la momentul promovării ei, or, la momentul în care acestea au fost înregistrate, pârâtul nu era în insolvenţă. Referitor la acţiunile formulate ulterior intrării societăţii în procedura insolventei (fie imediat după intrarea pârâtei în procedura insolventei, fie mai târziu, în decurs de câteva luni de zile) s-au conturat două opinii. Într-o primă orientare s-a considerat că dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 se interpretează în sensul că astfel de acţiuni sunt admisibile, fiind incidente dispoziţiile de drept comun, Decizia nr. 785/2020 pronunţată în Dosarul nr. 1.548/244/2019 (în acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 32/2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.086/333/2019) statuând următoarele: „Acţiunea de faţă nu are ca obiect pretenţii, ci doar rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, neexecutare plasată anterior deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei. Reclamantul are, f