CtEDO 02.09.2003 Auto

ARTUN and OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
02.09.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ARTUN and OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

ARTUN și altele împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 2 septembrie 2003 în calitate de Cameră compusă de Președintele Pellonpää Türmen Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego, judecători și grefierul Secțiunii O’Boyle având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, După ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, Ali Artun, Hıdır Sevim, Sinan Güloğlu, Zeynel Güloğlu și Mazlum Altun sunt resortisanți turci, care locuiau toți în satul Tepsili din districtul Ovacık Tunceli la momentul evenimentelor care dau naștere acestei cereri. Prin o scrisoare din 6 iulie 2001 avocații reclamanților au informat Curții că unul dintre reclamanții, adică Ali Artun, a murit la 9 August 2000 și că moștenitorii săi Selvi Artun, Kemal Artun, Kenan Artun, Ercan Artun, Nimet Artun, care trăiesc în Istanbul, doresc să urmărească cererea. Ele sunt reprezentate la Curte de dl Özcan Kılıç și dl M. Ali Kırdök, avocați care practică la Istanbul. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Versiunea faptelor reclamanților a) Contextul cazului Satul Tepsili din districtul Ovacık din Tunceli a fost supus legii privind starea de urgență. Deoarece reclamanții au fost suspectați de „teriorii de ajutor și abțineri”, ei au fost strict și frecvent controlați de gendarmele staționate în apropierea satului. Gendarmele au informat reclamanții că vor fi forțați să părăsească zona. b) Circumstanțe particulare ale cazului La 3 octombrie 1994, forțele de securitate au înconjurat satul Tepsili și au adunat locuitorii din piața satului. Au spus sătenilor că satul va fi evacuat imediat fără posibilitatea de întoarcere. Reclamanții au luat ceea ce au putut transporta cu ei și au părăsit satul. Imediat după evacuare, soldații au pus casele și culturile în flăcări. Ali Artun, Mazlum Altun, Zeynel Güloğlu și Hıdır Sevim s-au mutat temporar într-un complex prefabricat de locuințe pentru dezastre în apropiere de districtul Ovacık, în timp ce Sinan Güloğlu s-a mutat în satul Çakmaklı. În aceeași zi, după incident, reclamanții au depus cereri individuale la biroul Procurorului Public Ovacık care se plângea în legătură cu incidentul încurcat. Reclamanții au menționat adresele lor temporare ca adresă de răspuns pentru cererile lor. Deoarece acuzațiile lor au fost legate de membrii forțelor de securitate care erau funcționari publici, Procurorul public Ovacık a emis o decizie de necompetență și a trimis dosarul la Biroul Guvernatorului districtului din Ovacık, în conformitate cu Legea privind urmărirea în judecată a funcționarilor publici. Guvernatorul districtului a cerut Sediului Gendarmeriei Ovacık informații despre presupusul incident. La 1 noiembrie 1994, el a fost informat prin scrisoarea că nici o casă nu a fost arsă de forțele de securitate în timpul acestei operații. În consecință, Consiliul Administrativ Ovacık a emis o decizie de a întrerupe procedura penală împotriva gendarmelor. La 25 octombrie 1995, Guvernatorul Ovacık a trimis o scrisoare reclamanților care a declarat că, în conformitate cu Legea privind procurarea funcționarilor publici, o anchetă nu poate fi inițiată decât atunci când identitatea persoanelor implicate în incident a fost cunoscută. În plus, Guvernatorul de district a reamintit jurisprudența stabilită a Curții Supreme de Administrație (Danăstay) ) care necesită stabilirea anterioară a identitatii funcționarului acuzat înainte de a putea fi inițiată o anchetă împotriva acestuia. În acest sens, acesta a făcut referire la scrisoarea Ovacık Gendarmerie din 1 noiembrie 1994. Prin urmare, acesta a concluzionat că nu ar putea fi inițiată nicio investigație, deoarece identitatea persoanelor implicate în presupusul incident nu era cunoscută. Prin scrisoarea din 15 februarie 1996, decizia guvernatorului de district a fost acordată unuia dintre reclamanții, și anume Ali Artun, care este fostul primar („muhtar”) din satul Tepsili evacuat. Această scrisoare a afirmat în continuare că, întrucât autoritățile nu au putut afla noua adresă a reclamanților, decizia a fost servită pe Ali Artun, care a fost obligată să-l transmită celorlalți reclamanți. 2. Versiune guvernamentală a faptelor În 1994 membrii PKK au inițiat o campanie de propagandă pentru organizația din satele districtului Ovacik. Au răpit tineri din aceste sate și le-au forțat să se alăture organizației. militantii PKK au emis amenințări împotriva sătenilor și le-au hărțuit ca urmare a cărora majoritatea locuitorilor au părăsit satele din frică. Legea internă relevantă O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 IV, §§ 28-43, Hotărârea Menteș și alții c. Turcia din 28 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VIII, §§ 36-51; Hotărârea Selçuk și Asker c. Turcia din 24 aprilie 1998, Raporturile 1998-II, §§ 33-45; Hotărârea Gündem c. Turcia din 25 mai 1998, Raporturile 1998 III, §§ 32-45; Hotărârea Bilgin Turcia din 16 noiembrie 2000, care urmează să fie publicată în Raporturile Hotărârilor și Deciziilor (a se vedea Bilgin c. Turcia , nr. 23819/94, §§ 73-86, 16 noiembrie 2000) COMPLAINTĂ Reclamanții se plâng de încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește art. 3, reclamanții se plâng că au fost supuse unor tratamente inumane și degradante, deoarece au fost forțați să părăsească satele lor din cauza intimidarii de către forțele de securitate și că au fost insultate, amenințate și acuzate de forțele de securitate că sunt teroriști. În ceea ce privește art. 5, reclamanții se plâng că au fost privați de libertate și securitatea persoanei din cauza conduitei forțelor de securitate. În ceea ce privește art. 6, ei susțin că nu au primit dreptul de acces la o instanță de a solicita compensare pentru distrugerea proprietăților lor. În ceea ce privește art. 8, ei susțin că dreptul lor la respectarea vieții lor de familie și a caselor a fost încălcat în timp ce casele lor au fost arse împreună cu conținutul lor și au fost forțate să părăsească satele lor În ceea ce privește art. 13, reclamanții susțin că nu există remedii eficace în dreptul intern în fața autorităților independente în ceea ce privește plângerile lor privind Convenția. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că au fost privați de dreptul lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor, deoarece casele lor au fost arse împreună cu conținutul lor și au fost forțate să părăsească satele lor. În ceea ce privește art. 14, coroborat cu articolele menționate mai sus, reclamanții susțin că au fost privați de drepturile lor pentru că erau curdi. În ceea ce privește art. 18, ei susțin că drepturile lor în temeiul articolelor 5, 6, 13 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție au fost încălcate, că acest lucru a fost tolerat, că nu a fost luată nicio măsură juridică pentru a preveni aceste încălcări și că dreptul lor de a beneficia de aceste drepturi a fost limitat contrar articolului 18. Reclamanții se plâng că presupusa expulzie din satul lor și distrugerea caselor și posesiunilor lor de către forțele de securitate din starea de urgență a Turciei au încălcat drepturile în temeiul articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. Obiecțiile preliminare ale Guvernului 1. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne disponibile în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Guvernul a susținut că doi dintre reclamanți, și anume Hıdır Sevim și Mazlum Altun, nu au depus nici o cerere autorităților naționale în ceea ce privește acuzațiile lor. Cu toate acestea, autoritățile locale au confirmat că alți trei solicitanți au depus cereri la Procuratura Publică Ovacık, după cum se presupune. Guvernul a susținut, de asemenea, că, în ciuda acuzațiilor lor serioase, reclamanții nu au urmărit toate măsurile judiciare în dreptul intern și au susținut că, în funcție de rezultatul anchetei inițiate de procurorul public, infractorul presupusului incident nu erau forțele de securitate. Prin urmare, reclamanții ar fi trebuit să depună o altă plângere la procurorul public Ovacık pentru a găsi adevăratii infractori ai incidentului. Având în vedere că nu s-a formulat o astfel de cerere autorităților, reclamanții nu au putut fi considerați că au epuizat toate căile de recurs disponibile în temeiul dreptului intern. Reclamanții Hıdır Sevim și Mazlum Altun au susținut că au depus cereri la biroul Procurorului Public Ovacık în ceea ce privește plângerile lor privind Convenția. Reclamanții au susținut că nu sunt obligați să urmărească orice remediu intern, deoarece orice remediu presupus este iluzoriu, inadecvat și ineficient. Prin urmare, reclamanții au susținut că, în conformitate cu legislația internă, procurorii publici au fost obligați să investigheze ex officio în incidentele presupuse pentru a-i găsi pe infractori. Curtea se referă la jurisprudența sa stabilită privind epuizarea normei interne de remediere în ceea ce privește acuzațiile formulate în temeiul articolelor 8 și 13 din Convenția și la art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Akdıvar și alții c. Turcia , hotărârea din 16 septembrie 1996, Raporturi ale hotărârilor și deciziilor 1996-IV , §§ 65-69 , Menteș și alții c. Turcia , hotărârea din 28 noiembrie 1997, Raporturi 1997-VIII, §§ 57-58 și § 89, Selçuk și Asker c. Turcia, hotărârea din 24 aprilie 1998, Raporturile 1998-II, §§ 65-66, Dulaș c. Turcia nr. 25801/94, §§ 43-44, 30 ianuarie 2001, nedeclarate). În acest sens, Curtea observă că, după hotărârea procurorului public Ovacık de nejurisdicție, autoritățile administrative din districtul Ovacık au inițiat o anchetă asupra acuzațiilor reclamanților. Cu toate acestea, se pare că ei nu au făcut nici o încercare de a intervieva membrii forțelor de securitate în cursul anchetei, în ciuda faptului că reclamanții au numit în mod clar gendarme ca infractori ai arderii caselor și a bunurilor lor. Ancheta a fost limitată la solicitarea sediului Gendarmerie pentru a furniza informații despre presupusul incident. În plus, procedurile penale au fost încheiate de decizia Consiliului Administrativ Ovacık, în urma răspunsului autorităților de gendarmerie, potrivit căreia nu au fost arse de către forțele de securitate în timpul operațiunii și nu au fost efectuate anchete suplimentare în cazul plângerilor reclamanților. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acuzațiile reclamanților Având în vedere nerespectarea anchetei, reclamanții nu au fost obligați să urmărească o nouă soluție în legislația internă. În consecință, Curtea concluzionează că cererea nu poate fi respinsă pentru neepușirea tuturor măsurilor interne. Având în vedere această concluzie, Curtea nu este obligată să decidă dacă sau nu reclamanții Hıdır Sevim și Mazlum Altun au depus cereri la procurorul public Ovacık. Guvernul a susținut, în alternativă, că reclamanții nu au respectat regula de șase luni prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție și au susținut că, la 15 februarie 1996, decizia guvernatorului de district a fost servită unuia dintre solicitanți, și anume Ali Artun, fostul muhtar din satul Tepsili evacuat. Cu toate acestea, reclamanții au introdus cererile lor la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 septembrie 1996, care a fost mai mult de șase luni după ce reclamanții au aflat de ultima decizie a autorităților interne. În acest sens, Guvernul a susținut că, întrucât reclamanții, cu excepția Ali Artun, nu au informat autoritățile cu privire la noua adresă a acestora, guvernatorul de district nu a putut să le informeze despre decizia finală privind ancheta. Reclamanții au susținut că decizia guvernatorului a fost servită numai la unul dintre solicitanți. Celelalte au fost informate de decizia orală de către muhtar. În plus, au susținut că cererea lor a fost depusă Comisiei la 14 august 1996. În acest sens, reclamanții au prezentat o copie a unei scrisori din 14 august 1996, care conține un scurt rezumat al faptelor prezentului caz și a plângerilor lor. Curtea remarcă că, în temeiul dreptului turc și practicii, o cerere trebuie să poarte adresa reală a reclamantului pentru a fi primită de autoritățile. Prin urmare, trebuie considerată că cererile depuse de reclamanții la Procuratura Publică Ovacık au purtat adresele lor reale și că autoritățile le cunoșteau. În plus, având în vedere afirmațiile reclamanților că casele lor au fost distruse și că acestea au fost expulzate din satul lor, trecând astfel de la un loc la altul în căutarea unui adăpost, nu ar putea fi de așteptat să fie în contact cu autoritățile judecătorești în orice moment. În consecință, Curtea acceptă afirmațiile reclamanților că au aflat de la fostul muhtar rezultatul anchetei. În plus, deși data de introducere a prezentei cereri este de la 5 septembrie 1996, în scrisoarea depusă de către solicitanți că, de fapt, au depus cererea lor la 14 august. În consecință, Curtea va considera data de introducere a prezentei cereri ca dată de greșeală. Având în vedere aceste considerații, Curtea respinge obiecția guvernului că cererea a fost depusă fără timp. În ceea ce privește substanța plângerilor reclamanților, Guvernul a susținut că perpetratorii incidentelor presupuse erau teroriști și că, prin urmare, acestea nu puteau fi considerate responsabile pentru evenimentele încurcate care ar presupune că dau naștere la o încălcare a articolelor 3, 5, 8 și a articolului din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamanții au menținut conturile și au susținut că forțele de securitate și-au ars proprietatea și le-au evacuat din satul lor. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cazul ridică probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să se bazeze pe examinarea meritelor cererii în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă. Președintele grefierului Michael O’Boyle Nicolas Bratza

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă