- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 octombrie 2003
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu material — sumă acordată
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Rispoli împotriva Italiei
Traducere în română Auto
Reclamantul s-a născut în 1940 și locuiește în Salerno. El este proprietarul unui flat din Salerno, pe care l-a lăsat să-l R.C. Într-un scripte servit în locatar la 3 mai 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția sa de a încheia închiriere la expirarea termenului la 30 noiembrie 1990 și a convocat-o să apară înaintea Magistratului Salerno. Prin decizia din 15 mai 1990, care a fost făcută executivă la 1 iunie 1990, Magistratul Salerno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1991. La 28 ianuarie 1992, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul.
La 6 aprilie 1992, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 aprilie 1992. 10. La 21 aprilie 1992, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiei care s-a dovedit a fi reușit, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 11. La 27 ianuarie 1997, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. 12. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, Magistratul Salerno a suspendat procedura de evacuare până la 19 noiembrie 1999. 13. La 20 octombrie 1999, el a efectuat un al doilea anunț cu privire la locatar informand-o că ordinul de posesie ar fi aplicat de către un judecător la 19 noiembrie 1999 14. La 19 noiembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului.
15. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația de locație rezidențială cu scopul de a controla chiria. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează.
17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirierii echitabile” (denumitul equo canon) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luat în vederea liberalizării progresive a pieței tendințelor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga) a intrat în vigoare. Proprietății și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga de la chiria impusă prin lege și de a conveni cu privire la un preț diferit. 19. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat inchiriatele și a liberalizat chiria.
20. Locatarul are obligația generală de a returna proprietarul orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietarul imobiliar este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 stabilește, printre altele, o limită la compensația solicitabilă de proprietar, care îl angajează la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului.
22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații are ca scop soluționarea inventarilor timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. Deși expulzările au fost suspendate ex lege, legea a predeterminat cuantitatea rambursării imputabile chiriașului, ambele măsuri sunt temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina de a dovedi daunele.
23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației reclamabile de proprietar neconstituționale în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conducerea chiriașului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș.
4. The applicant was born in 1940 and lives in Salerno.
He is the owner of a flatt in Salerno, which he had let to R.C.
In a writ served on the tenant on 3 May 1990, the applicant informed the tenant of his intention to terminate the lease on expiry of the term on 30 November 1990 and summoned her to appear before the Salerno Magistrate.
By a decision of 15 May 1990, which was made enforceable on 1 June 1990, the Salerno Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1991.
On 28 January 1992, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.
On 6 April 1992, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 April 1992.
On 21 April 1992 the bailiff made one attempt to recover possession that proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the suspension, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.
On 27 January 1997, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.
Pursuant to article 6 of Law no. 431/98, the Salerno Magistrate suspended the eviction proceedings until 19 November 1999.
On 20 October 1999, he served a second notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 19 November 1999.
On 19 November 1999, the applicant recovered possession of the flat.
Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.
As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.
The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called equo canone) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.
The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called patti in deroga) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.
Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.
The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides: “The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”
However, Law no. 61 of 1989 set out, inter alia, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law no. 392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.
In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended ex lege, the law predetermined the quantum of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.
The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.