Antonio Indelicato împotriva Italiei

PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE ANTONIO INDELICATO v. ITALY (Declarația nr. 34442/97) HOTĂRÂREA STASBOURG 6 noiembrie 2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul lui Antonio Indelicato v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele Lorenzen Bonello Dna Tulkens Dna Vajić Levits Dna Botoucharova judecă dna del Tufo, judecătorul ad hoc și dna Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, deliberat în privat la 16 octombrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 34442/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 34442/97) de către un național italian, dl Antonio Indelicato (nr. 4 aprilie 1996). Reclamantul a fost reprezentat de dl P. Genovese, avocat practicant la Eboli.

Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și, respectiv, de co-agenții lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales pentru Italia, s-a retras de la ședere în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dna M. del Tufo ca ad hoc judecător de a se afla în locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1937 și trăiește în Padova. El este proprietarul unui apartament din Battipaglia, pe care l-a lăsat să-l elibereze pe E.T. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 9 iulie 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Eboli.

Prin decizia din 15 iulie 1991, care a fost făcută executivă la 4 septembrie 1991, Magistratul Eboli a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 martie 1992. La 30 mai 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 11 august 1994, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 august 1994. 10. La 26 august 1994, judecătorul a încercat să recupereze posesia care nu a avut succes, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea exploziei, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 11. După aceea, reclamantul a hotărât să nu urmărească procedurile de executare, având în vedere lipsa perspectivelor de a obține asistența poliției.

12. La 11 noiembrie 1999, reclamantul a reluat procedura. El a furnizat o notificare cu privire la chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. 13. La 1 decembrie 1999, locatarul a instituit o procedură civilă în fața Curții de District Salerno care a contestat procedura de executare. 14. Conform ultimelor informații furnizate de solicitant, în conformitate cu intrarea în vigoare a decretului de lege n 450 din 27 decembrie 2001, procedura de executare a fost suspendată până la 30 iunie 2002. 15. La 15 noiembrie 2002, reclamantul nu a recuperat încă posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 16. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială de locație cu scopul de a controla închirierile.

Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, o suspendare a executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 a fost introdusă prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al chirielor 17. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează.

18. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 19. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă de lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 20. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat inchirierile și a liberalizat chiriile.

În plus, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 a fost introdusă prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii târziu 21. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului.

În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 22. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 23. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția.

Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 24. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative.

În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 25. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 26. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 27. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 28. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz, subliniind că reclamantul a trebuit să aștepte cel puțin opt ani și trei luni după prima încercare a judecătorului fără a fi recuperat posesia apartamentului.

Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 20.606.63 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut. El a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și chiria impusă de lege pentru o perioadă de nouă ani și șase luni.

31. Guvernul a contestat cererea. 32. Având în vedere că reclamantul nu a depus indicații elementare ale cererii sale, împreună cu documentele justificative sau voucherele relevante, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul de procedură, Curtea hotărăște să nu facă nicio atribuire în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 33. Reclamantul a solicitat 10,329,14 EUR pentru prejudiciile morale.. 34. Guvernul a contestat reclamația. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând, pe o bază echitabilă, să-i acorde 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: - 2 969,63 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 2.582,84 EUR pentru costurile și cheltuielile dinainte de Curte.

37. În ceea ce privește costurile procedurii de punere în aplicare, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 38. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat niciun document relevant și, în consecință, respinge reclamația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului suma de 2.000 EUR. 39. Curtea acordă o sumă totală de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 2.000 EUR (2.000 EUR) pentru costuri și cheltuieli legale; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 noiembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

FIRST SECTION

CASE OF ANTONIO INDELICATO v. ITALY (Application no. 34442/97) JUDGMENT STRASBOURG 6 November 2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Antonio Indelicato v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr P. Lorenzen , President , Mr G. Bonello , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , judges , Mrs M. del Tufo, ad hoc judge , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 16 October 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1937 and lives in Padua.

RELEVANT DOMESTIC LAW

16. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage 30 . The applicant claimed 20,606.63 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained. He submitted this amount as the result of the difference between the market value rent and the rent imposed by law for a period of time of nine years and six months.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (ii) EUR 2,000 (two thousand euros) for legal costs and expenses; (iii) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 6 November 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Peer L orenzen Deputy Registrar President