CASE OF ANTONIO INDELICATO v. ITALY

CASE OF ANTONIO INDELICATO v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE ANTONIO INDELICATO v. ITALY (Declarația nr. 34442/97) HOTĂRÂREA STASBOURG 6 noiembrie 2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Antonio Indelicato v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele Lorenzen Bonello Dna Tulkens Dna Vajić Levits Dna Botoucharova judecă dna del Tufo, judecătorul ad hoc și dna Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, deliberat în privat la 16 octombrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 34442/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 34442/97) de către un național italian, dl Antonio Indelicato (nr. 4 aprilie 1996). Reclamantul a fost reprezentat de dl P. Genovese, avocat practicant la Eboli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și, respectiv, de co-agenții lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales pentru Italia, s-a retras de la ședere în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dna M. del Tufo ca ad hoc judecător de a se afla în locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1937 și trăiește în Padova. El este proprietarul unui apartament din Battipaglia, pe care l-a lăsat să-l elibereze pe E.T. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 9 iulie 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Eboli. Prin decizia din 15 iulie 1991, care a fost făcută executivă la 4 septembrie 1991, Magistratul Eboli a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 martie 1992. La 30 mai 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 11 august 1994, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 august 1994. 10. La 26 august 1994, judecătorul a încercat să recupereze posesia care nu a avut succes, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea exploziei, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 11. După aceea, reclamantul a hotărât să nu urmărească procedurile de executare, având în vedere lipsa perspectivelor de a obține asistența poliției. 12. La 11 noiembrie 1999, reclamantul a reluat procedura. El a furnizat o notificare cu privire la chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. 13. La 1 decembrie 1999, locatarul a instituit o procedură civilă în fața Curții de District Salerno care a contestat procedura de executare. 14. Conform ultimelor informații furnizate de solicitant, în conformitate cu intrarea în vigoare a decretului de lege n 450 din 27 decembrie 2001, procedura de executare a fost suspendată până la 30 iunie 2002. 15. La 15 noiembrie 2002, reclamantul nu a recuperat încă posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 16. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială de locație cu scopul de a controla închirierile. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, o suspendare a executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 a fost introdusă prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al chirielor 17. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 18. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 19. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă de lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 20. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat inchirierile și a liberalizat chiriile. În plus, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 a fost introdusă prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii târziu 21. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 22. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 23. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 24. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 25. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 26. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 27. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 28. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz, subliniind că reclamantul a trebuit să aștepte cel puțin opt ani și trei luni după prima încercare a judecătorului fără a fi recuperat posesia apartamentului. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 20.606.63 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut. El a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și chiria impusă de lege pentru o perioadă de nouă ani și șase luni. 31. Guvernul a contestat cererea. 32. Având în vedere că reclamantul nu a depus indicații elementare ale cererii sale, împreună cu documentele justificative sau voucherele relevante, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul de procedură, Curtea hotărăște să nu facă nicio atribuire în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 33. Reclamantul a solicitat 10,329,14 EUR pentru prejudiciile morale.. 34. Guvernul a contestat reclamația. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând, pe o bază echitabilă, să-i acorde 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: - 2 969,63 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 2.582,84 EUR pentru costurile și cheltuielile dinainte de Curte. 37. În ceea ce privește costurile procedurii de punere în aplicare, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 38. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat niciun document relevant și, în consecință, respinge reclamația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului suma de 2.000 EUR. 39. Curtea acordă o sumă totală de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 2.000 EUR (2.000 EUR) pentru costuri și cheltuieli legale; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 noiembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

FIRST SECTION

CASE OF

ANTONIO INDELICATO v. ITALY

(Application no. 34442/97)

JUDGMENT

STRASBOURG

6 November 2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Antonio Indelicato v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

P.

Lorenzen

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

judges

,

Mrs

M.

del Tufo,

ad hoc

judge

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 16 October 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 34442/97) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Antonio Indelicato (“the applicant”), on 4

April

1996.

2.

The applicant was represented by Mr P. Genovese, a lawyer practising in Eboli. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mrs M. del Tufo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

3.

On 4 October 2001 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1937 and lives in Padua.

5.

He is the owner of a flat in Battipaglia, which he had let to E.T.

6.

In a writ served on the tenant on 9 July 1991, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Eboli Magistrate.

7.

By a decision of 15 July 1991, which was made enforceable on 4

September 1991, the Eboli Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 March 1992.

8.

On 30 May 1994, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

9.

On 11 August 1994, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 26 August 1994.

10.

On 26 August 1994, the bailiff made an attempt to recover possession which proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

11.

Thereafter, the applicant decided not to pursue the enforcement proceedings, given the lack of prospects of obtaining the assistance of the police.

12.

On 11 November 1999, the applicant resumed the proceedings. He served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

13.

On 1 December 1999, the tenant instituted civil proceedings before the Salerno District Court contesting the enforcement proceedings.

14.

According to the last information provided by the applicant, pursuant the entry into force of Law Decree n

o

450 of 27 December 2001, the enforcement proceedings were suspended until the 30 June 2002.

15.

On 15 November 2002 the applicant had not yet recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

16.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

17.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

18.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

19.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

20.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents. Furthermore, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative

Decree no. 147 of 24

June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

21.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

22.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

23.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

24.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

25.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

26.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

27.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

28.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait at least eight years and three months after the first attempt of the bailiff without having recovered possession of the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

30

.

The applicant claimed 20,606.63 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained. He submitted this amount as the result of the difference between the market value rent and the rent imposed by law for a period of time of nine years and six months.

31.

The Government contested the claim.

32.

Since the applicant has failed to submit itemised particulars of his claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court, the Court decides to make no award under this head.

B.

Non-pecuniary damage

33.

The applicant claimed EUR 10,329.14 for the non-pecuniary damage..

34.

The Government contested the claim.

35.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

36.

The applicant also claimed reimbursement of legal costs and expenses as follows:

- EUR 2,969.63 for costs of the enforcement proceedings;

- EUR 2,582.84 for the costs and expenses before the Court.

37.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

38.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court considers that the applicant failed to submit any relevant document and, accordingly, rejects the claim.

As regards the costs and expenses before the Court, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 2,000.

39.

The Court awards a total sum of EUR 2,000 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

40.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 2,000 (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 6 November 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Peer L

orenzen

Deputy Registrar

President