PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 4469/02 de Ivan și Vladimir MARKOVI împotrivă Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 16 decembrie 2003 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello dna Tulkens dna Vajić dna Steiner Hajiyev, judecători și dl S IELSEN Având în vedere cererea depusă la 9 ianuarie 2002, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: Reclamanții, dl Ivan Marković și dl Vladimir Marković, sunt cetățeni croați care locuiesc la Zagreb. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl R. Radović, avocat care practică la Zagreb. Guvernul interzis este reprezentat de agentul lor, dna Lidija Lukina-Karajković. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 martie 1992, casa reclamanților din Vugrovec, Croația a fost distrusă de o mină stabilită de infractori necunoscuti. La 9 martie 1995, reclamanții au instituit proceduri civile cu Tribunalul Municipal din Zagreb ( Općinski sud u Zagrebu ), cerând daune din partea Republicii Croația. La 17 ianuarie 1996, Parlamentul a introdus un amendament la Legea privind obligațiile civile (Zcazon o obveznim odnosima ) care prevede că toate procedurile privind acțiunile de prejudiciu rezultate din acte teroriste ar trebui să rămână în așteptarea promulgării unei noi legislații privind acest subiect și că înainte de promulgarea unor astfel de legislații nu ar putea fi solicitate daune pentru actele teroriste. La 5 aprilie 1996, Curtea Municipală de Zagreb a continuat procedurile. La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat Legea privind răspunderea pentru prejudicii provocate de Actele Teroristice și Demonstrații Publice ( Zakon odgovornosti za štetu nastalu uslijed terorističkih akata i javnih demonstracija , Gazette Oficial nr. 117/2003 din 23 iulie 2003). Legea internă relevantă Partea relevantă a Legii privind obligațiile civile se citește după cum urmează: Secțiunea 180(1) „Răspunderea pierderilor cauzate de moarte sau de leziuni corporale sau de leziuni sau distrugerea proprietății altcuiva, atunci când rezultă din acte violente sau terorii sau din manifestații publice sau manifestări, se află la ... autoritatea a căror ofițeri au fost sub datoria, în conformitate cu legile în vigoare, de a preveni această pierdere.” Partele relevante ale Actului de modificare a Legii privind obligațiile civile ( Zakon o izmjenama i dopunama Zakona o obveznim odnosima – Monitorul Oficial nr. 7/1996) se citește după cum urmează: „Secțiunea 1 din Legea privind obligațiile civile (Journalul Oficial nr. 53/91, 73/91 și 3/94) se abrogă”. Secțiunea 2 „Se menționează „Procedurile privind daunele instituite în temeiul articolului 180 din Legea privind obligațiile civile. Procedura menționată la subsecțiunea 1 din prezentul articol se continuă după adoptarea unei legislații speciale care reglementează responsabilitatea pentru daunele cauzate de actele teroriste.” Partea relevantă a Legii de procedură civilă ( Zakon o parničnom postupku ) prevede: Secțiunea 212 „Procedurile se mențin: ... (6) în cazul în care un alt statut astfel prescrie.” Legea din 2003 privind răspunderea pentru prejudicii provocate de actele teroriste și de demonstrații publice prevede, printre altele , că Republica Croația trebuie să compenseze numai daunele cauzate de leziuni corporale, deficiențe ale sănătății sau decesului. Toate daunele materiale ar putea fi căutate în temeiul Legii de Reconstrucție. Partele relevante ale Legii de Reconstrucție ( Zakon o obnovi , Offcial Gazette nos. 24/1996, 54/1996, 87/1996 și 57/2000) prevede, printre altele , ca mijloacele de reconstrucție să fie acordate persoanelor ale căror proprietate a fost distrusă în război. Cererea este de a fi depusă Ministerului Lucrărilor Publice, Reconstrucției și Construcției ( Ministarstvo za javneradove, obnovu i graditeljstvo COMPLAINT Reclamanții au plâns că promulgarea legislației din 1996 a afectat dreptul lor de acces la o instanță și dreptul lor la o soluție eficace în sensul articolului 6 § 1 și al articolului 13 din Convenție. Reclamanții au susținut că acestea au fost private de dreptul de acces la o instanță și de dreptul lor la un remediu eficace, deoarece modificările Legii privind obligațiile civile din 1996 le-au împiedicat să aibă reclamația de compensare decisă de instanțe interne. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în [convenția] are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut în primul rând că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne deoarece nu au prezentat o afirmație constituțională care contesta legislația în cauză. Reclamanții au susținut că remediile invocate de guvern nu se aplică cazului lor. Curtea reamintește că, în circumstanțe similare, în cazul Crnojević, o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză nu a reprezentat un remediu care să fie epuizat (a se vedea Crnojević c. Croația, (dec.), nr. 71614/01, 29 aprilie 2003). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această decizie în acest caz. Prin urmare, reclamația reclamanților nu poate fi respinsă pentru faptul că nu scapă de căile de recurs interne. Guvernul a susținut, în continuare, că nu are nicio responsabilitate pentru evenimentele care au avut loc înainte de 5 noiembrie 1997, atunci când Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește Croația. Reclamanții au subliniat faptul că au fost privați de dreptul de acces la o instanță, de asemenea, după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Croația. Curtea constată că procedura în cauză, privind cererea civilă a reclamanților pentru daune împotriva statului contestat, era de facto a rămas la 17 ianuarie 1996, deși Curtea Municipală de Zagreb și-a luat formal decizia de a rămâne la 5 aprilie 1996. Curtea remarcă, de asemenea, că reclamanții s-au plâns că au fost privați de dreptul de acces la o instanță cel puțin până la promulgarea noului regulament la 14 iulie 2003. În alternativă, Guvernul a invitat Curtea să concludă că cererea nu a dezvăluit nici o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. În acest sens, au susținut că reclamanții au avut acces la o instanță, deoarece au instituit o procedură civilă pentru daune în fața Curții Municipale de Zagreb. Faptul că instanța a continuat procedurile în temeiul legislației din 1996 nu a afectat dreptul de acces al reclamanților la o instanță, deoarece procedura a rămas doar temporar. Când în iulie 2003, noua legislație a fost pronunțată că reclamanții au avut din nou acces la o instanță. Reclamanții au susținut că perioada prelungită pentru care nu au putut să-și decidă reclamația civilă înaintea instanțelor interne a încălcat dreptul de acces la o instanță. În ceea ce privește plângerea articolului 13, Guvernul a susținut că art. 13 nu se aplică unei situații în care o cerere este adresată unei legi. În plus, au afirmat că aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul de acces al reclamanților la o instanță exclude aplicarea dreptului reclamantului la o soluție eficace în temeiul articolului 13 deoarece în acest sens nu exista o problemă separată. Reclamanții au susținut că nu au niciun remediu eficace în cadrul sistemului juridic intern pentru a-și asigura dreptul de acces la o instanță. Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cererea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Søren N IELSEN Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului
Application no. 4469/02
by Ivan and Vladimir MARKOVIĆ
against Croatia
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 16
December
2003 as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mr
G.
Bonello
,
Mrs
F.
Tulkens
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
E.
Steiner
,
Mr
K.
Hajiyev,
judges
,
and Mr S
.
N
,
Deputy Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 9 January 2002,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Ivan Marković and Mr Vladimir Marković, are Croatian citizens who live in Zagreb. They are represented before the Court by Mr R. Radović, a lawyer practising in Zagreb. The respondent Government are represented by their Agent, Ms Lidija Lukina-Karajković.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 28 March 1992 the applicants’ house in Vugrovec, Croatia was destroyed by a mine laid down by unknown perpetrator.
On 9 March 1995 the applicants instituted civil proceedings with the Zagreb Municipal Court (
Općinski sud u Zagrebu
), seeking damages from the Republic of Croatia.
On 17 January 1996 Parliament introduced an amendment to the Civil Obligations Act (
Zakon o obveznim odnosima
) which provided that all proceedings concerning actions for damages resulting from terrorist acts were to be stayed pending the enactment of new legislation on the subject and that before the enactment of such new legislation damages for terrorist acts could not be sought.
On 5 April 1996 the Zagreb Municipal Court stayed the proceedings.
On 14 July 2003 Parliament passed the Act on Liability for Damage Resulting from Terrorist Acts and Public Demonstrations (
Zakon o odgovornosti za štetu nastalu uslijed terorističkih akata i javnih demonstracija
, Official Gazette no. 117/2003 of 23 July 2003).
B.
Relevant domestic law
The relevant part of the Civil Obligations Act reads as follows:
Section 180(1)
“Responsibility for loss caused by death or bodily injury or by damage or destruction of another’s property, when it results from violent acts or terror or from public demonstrations or manifestations, lies with the ... authority whose officers were under a duty, according to the laws in force, to prevent such loss.”
The relevant parts of the Act Amending the Civil Obligations Act (
Zakon o izmjenama i dopunama Zakona o obveznim odnosima
– Official Gazette no. 7/1996) read as follows:
Section 1
“Section 180 of the Civil Obligations Act (the Official Gazette nos. 53/91, 73/91 and 3/94) shall be repealed.”
Section 2
“Proceedings for damages instituted under section 180 of the Civil Obligations Act shall be stayed.
The proceedings referred to in sub-section 1 of this section shall be continued after the enactment of special legislation governing responsibility for damage resulting from terrorist acts.”
The relevant part of the Civil Procedure Act (
Zakon o parničnom postupku
) provides:
Section 212
“Proceedings shall be stayed:
...
(6) where another statute so prescribes.”
The 2003 Act on Liability for Damage Resulting from Terrorist Acts and Public Demonstrations provides,
inter alia
, that the Republic of Croatia is to compensate only damages resulting in bodily injuries, impairment of health or death. All material damages could be sought pursuant to the Reconstruction Act.
The relevant parts of the Reconstruction Act (
Zakon o obnovi
, Offcial Gazette nos. 24/1996, 54/1996, 87/1996 and 57/2000) provide,
inter alia
, that the means for reconstruction are to be granted to persons whose property was destroyed in the war. The request is to be submitted to the Ministry for Public Works, Reconstruction and Construction (
Ministarstvo za javne radove, obnovu i graditeljstvo
).
The applicants complained that Parliament’s enactment of the 1996 legislation interfered with their right of access to a court and their right to an effective remedy within the meaning of Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention.
The applicants maintained that they were deprived of their right of access to a court and their right to an effective remedy because the changes of the Civil Obligations Act from 1996 had prevented them from having their claim for compensation decided by the domestic courts. They relied on Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention, the relevant parts of which read as follows:
Article 6 § 1
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...”
Article 13
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
a.
The Government firstly maintained that the applicants had failed to exhaust domestic remedies because they had not submitted a constitutional claim challenging the legislation in question.
The applicants maintained that the remedies invoked by the Government did not apply to their case.
The Court recalls that in similar circumstances it has held in the Crnojević case that a constitutional complaint challenging the legislation in question did not represent a remedy to be exhausted (see
Crnojević v.
Croatia
, (dec.), no. 71614/01, 29 April 2003). The Court sees no reason to depart from this decision in the present case.
It follows that the applicants’ complaint cannot be rejected for failure to exhaust domestic remedies.
b.
The Government further maintained that they bear no responsibilities for the events that had taken place prior to 5 November 1997 when the Convention entered into force in respect of Croatia.
The applicants stressed that they had been deprived of their right of access to a court also after the Convention had entered into force in respect of Croatia.
The Court notes that the proceedings in question, concerning the applicants’ civil claim for damages against the respondent State, were
de facto
stayed on 17 January 1996 although the Zagreb Municipal Court formally took its decision to stay the proceedings on 5 April 1996.
The Court further notes that the applicants complained that they were deprived of their right of access to a court at least until the enactment of the new legislation on 14 July 2003. It follows that the situation complained of continued even after the ratification of the Convention on the part of Croatia, i.e. on 5 November 1997 and that the Court does have competence
ratione temporis
to examine the applicants’ complaints.
c.
In the alternative the Government invited the Court to conclude that the application did not disclose any appearance of a violation of Article 6 §
1 of the Convention. In this connection they submitted that the applicants did enjoy access to a court because they had instituted civil proceedings for damages before the Zagreb Municipal Court. The fact that the court had stayed proceedings pursuant to the 1996 legislation did not affect the applicants’ right of access to a court because the proceedings were stayed only temporarily. When in July 2003 the new legislation was enacted the applicants again enjoyed access to a court.
The applicants contended that the prolonged period for which they had been unable to have their civil claim decided before the domestic courts violated their right of access to a court.
As to the Article 13 complaint, the Government argued that Article 13 did not apply to a situation where an application is directed against a law. Furthermore they asserted that the application of Article 6 § 1 of the Convention concerning the applicants’ right of access to a court excluded the application of the applicants’ right to an effective remedy under Article
13 because there was no separate issue in that respect.
The applicants maintained that they had no effective remedy in the domestic legal system to enforce their right of access to a court.
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudging the merits of the case.
Søren N
Christos
Rozakis
Deputy Registrar
President