PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 9504/02 de Ruža BOCA împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 16 decembrie 2003 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello Doamna Tulkens Vajić dna Steiner Hajiyev, judecători și dl S N IELSEN Având în vedere cererea depusă la 13 februarie 2002, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Ruža Boca, este un cetățean croat născut în 1952 și trăiește la Zagreb. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Anto Nobilo, avocat practicant la Zagreb. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna Lidija Lukona-Karajković. Situațiile cauzei Pot fi rezumate ca urmare. La 3 septembrie 1992, casa reclamantului din Josipdol, Croația a fost exploatată de autori necunoscuti. La 26 iulie 1995, reclamantul a instituit o procedură civilă în fața Curții Municipale de Zagreb ( Općinski sud u Zagrebu ), cerând daune din partea Republicii Croației. Ea a bazat afirmația sa pe art. 180 din Legea privind obligațiile civile. La 17 ianuarie 1996, Parlamentul a introdus un amendament la Legea privind obligațiile civile ( Zakon o obveznim odnosima ) care prevede că toate procedurile privind daunele provocate de actele teroriste să rămână în așteptarea promulgării noilor legislații în această temă și că înainte de promulgarea unor astfel de noi legislații nu ar putea fi solicitate daune pentru actele teroriste. La 1 aprilie 1996, Curtea Municipală de Zagreb a continuat procesul. La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat Legea privind răspunderea pentru prejudicii provocate de Actele Teroristice și Demonstrații Publice (Zachon odgovornosti za štetu nastalu uslijed terorističkih akata i javnih demontracija , Gazette Oficial nr. 117/2003 din 23 iulie 2003). Partea relevantă a Legii privind obligațiile civile se menționează după cum urmează: Secțiunea 180 alineatul (1) „Răspunderea pierderii cauzate de moarte sau de leziuni corporale sau de daune sau distrugerea proprietății altcuiva, atunci când rezultă din acte violente sau teroare sau din manifestații publice sau manifestări, se află la ... autoritatea a căror ofițeri au fost sub datoria, în conformitate cu legile în vigoare, pentru a preveni această pierdere.” Părțile relevante ale Actului de modificare a Legii privind obligațiile civile (Zcazon o izmjenama i dopunama Zakona o obveznim odnosima – Gazetteul Oficial nr. 7/1996) se citesc după cum urmează: „Secțiunea 1 „Secțiunea 180 din Legea privind obligațiile civile (Journalul Oficial nr. 53/91, 73/91 și 3/94) se abrogă”. Secțiunea 2 „Se mențin procedurile menționate în subsecțiunea 1 din prezenta secțiune după adoptarea legislației speciale care reglementează răspunderea pentru daunele care rezultă din actele de terorism.” Partea relevantă a Legii de procedură civilă ( Zakon o parničnom postupku ) prevede: Secțiunea 212 „Procedurile se mențin: ... (6) în cazul în care un alt statut prescrie acest lucru.” Actul de 2003 privind răspunderea pentru daunele rezultate din actele teroriste și demonstrațiile publice prevede, printre altele, că Republica Croația trebuie să compenseze numai daunele care rezultă în leziuni corporale, deficitare a sănătății sau a morții. Toate daunele materiale ar putea fi căutate în temeiul Legii de Reconstrucție. Partea relevantă a Legii de Reconstrucție ( Zakon o obnovi, Offcial Gazette nos. 24/1996, 54/1996, 87/1996 și 57/2000) prevede, printre altele, că mijloacele de reconstrucție trebuie acordate persoanelor a căror proprietate a fost distrusă în război. Cererea trebuie depusă Ministerului Lucrărilor Publice, Reconstrucție și Construcție ( Ministarstvo za javneradove, obnovu i graditeljstvo COMPLAINT Reclamantul s-a plâns că pronunțarea legislației din 1996 interferează cu dreptul ei de acces la o instanță și dreptul ei la o soluție eficace în sensul articolului 6 § 1 și al articolului 13 din Convenție. Reclamantul a susținut că ea a fost privată de dreptul de acces la o instanță și de dreptul ei la un remediu eficace, deoarece modificările Legii privind obligațiile civile din 1996 i-a împiedicat să primească o cerere de compensare hotărâtă de instanța internă. Ea s-a bazat pe art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție, ale căror părți relevante se referă după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în [convenția] are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut, în primul rând, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne deoarece nu a depus o afirmație constituțională care a contestat legislația în cauză. Reclamantul a susținut că unele alte persoane din aceeași poziție au depus o astfel de afirmație, dar că Curtea Constituțională nu a hotărât asupra acestor cereri. Curtea reamintește că, în circumstanțe similare, în cazul Crnojević, o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză nu a reprezentat un remediu care să fie epuizat (a se vedea Crnojević c. Croația, (dec.), nr. 71614/01, 29 aprilie 2003). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această decizie în acest caz. Rezultă că plângerea reclamantului nu poate fi respinsă pentru faptul că nu scapă de căile de recurs interne. Guvernul a susținut, în continuare, că nu are nicio responsabilitate pentru evenimentele care au avut loc înainte de 5 noiembrie 1997, atunci când Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește Croația. Reclamantul a subliniat că ea a fost privată de dreptul de acces la o instanță, de asemenea, după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Croația. Curtea constată că procedura în cauză, cu privire la cererea civilă a reclamantului pentru daune împotriva statului contestat, era de facto a rămas la 17 ianuarie 1996, deși Curtea Municipală de Zagreb și-a luat formal decizia de a rămâne la 1 aprilie 1996. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul s-a plâns că a fost privată de dreptul de acces la o instanță cel puțin până la promulgarea noului regulament la 14 iulie 2003. În alternativă, Guvernul a invitat Curtea să concludă că cererea nu a dezvăluit nici o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. În acest sens, ei au susținut că reclamantul a avut acces la o instanță, deoarece a instituit o procedură civilă pentru daune în fața Curții Municipale de Zagreb. Faptul că instanța a continuat procedurile în temeiul legislației din 1996 nu a afectat dreptul de acces al reclamantului la o instanță, deoarece procedura a rămas doar temporar. Când în iulie 2003, noua legislație a fost adoptată din nou reclamantul a beneficiat de acces la o instanță. Reclamantul a susținut că perioada prelungită pentru care nu a putut să decidă în fața instanțelor interne dreptul de acces la o instanță. Ea s-a bazat pe hotărârea Kutić (a se vedea Kutić c. Croația , nr. 48778/99, ECHR 2002-II). În ceea ce privește plângerea din art. 13, Guvernul a susținut că art. 13 nu se aplică unei situații în care o cerere este adresată unei legi. În plus, au afirmat că aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul de acces al reclamantului la o instanță exclude aplicarea dreptului reclamantului la o soluție eficace în temeiul articolului 13 deoarece în acest sens nu exista o problemă separată. Reclamantul a susținut că nu are nici un remediu eficace în cadrul sistemului juridic intern pentru a-și asigura dreptul de acces la o instanță. Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cererea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Søren N IELSEN Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului
Application no. 9504/02
by Ruža BOCA
against Croatia
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 16
December
2003 as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mr
G.
Bonello
,
Mrs
F.
Tulkens
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
E.
Steiner
,
Mr
K.
Hajiyev,
judges
,
and Mr S N
,
Deputy Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 13 February 2002,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ms Ruža Boca, is a Croatian citizen who was born in 1952 and lives in Zagreb. She is represented before the Court by Mr Anto Nobilo, a lawyer practising in Zagreb. The respondent Government are represented by their Agent, Ms Lidija Lukona-Karajković.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 3 September 1992 the applicant’s house in Josipdol, Croatia was mined by unknown perpetrators.
On 26 July 1995 the applicant instituted civil proceedings before the Zagreb Municipal Court (
Općinski sud u Zagrebu
), seeking damages from the Republic of Croatia. She based his claim on Section 180 of the Civil Obligations Act.
On 17 January 1996 Parliament introduced an amendment to the Civil Obligations Act (
Zakon o obveznim odnosima
) which provided that all proceedings concerning actions for damages resulting from terrorist acts were to be stayed pending the enactment of new legislation on the subject and that before the enactment of such new legislation damages for terrorist acts could not be sought.
On 1 April 1996 the Zagreb Municipal Court stayed the proceedings.
On 14 July 2003 Parliament passed the Act on Liability for Damage Resulting from Terrorist Acts and Public Demonstrations (
Zakon o odgovornosti za štetu nastalu uslijed terorističkih akata i javnih demonstracija
, Official Gazette no. 117/2003 of 23 July 2003).
B.
Relevant domestic law
The relevant part of the Civil Obligations Act reads as follows:
Section 180(1)
“Responsibility for loss caused by death or bodily injury or by damage or destruction of another’s property, when it results from violent acts or terror or from public demonstrations or manifestations, lies with the ... authority whose officers were under a duty, according to the laws in force, to prevent such loss.”
The relevant parts of the Act Amending the Civil Obligations Act (
Zakon o izmjenama i dopunama Zakona o obveznim odnosima
– Official Gazette no. 7/1996) read as follows:
Section 1
“Section 180 of the Civil Obligations Act (the Official Gazette nos. 53/91, 73/91 and 3/94) shall be repealed.”
Section 2
“Proceedings for damages instituted under section 180 of the Civil Obligations Act shall be stayed.
The proceedings referred to in sub-section 1 of this section shall be continued after the enactment of special legislation governing responsibility for damage resulting from terrorist acts.”
The relevant part of the Civil Procedure Act (
Zakon o parničnom postupku
) provides:
Section 212
“Proceedings shall be stayed:
...
(6) where another statute so prescribes.”
The 2003 Act on Liability for Damage Resulting from Terrorist Acts and Public Demonstrations provides,
inter alia
, that the Republic of Croatia is to compensate only damages resulting in bodily injuries, impairment of health or death. All material damages could be sought pursuant to the Reconstruction Act.
The relevant parts of the Reconstruction Act (
Zakon o obnovi
, Offcial Gazette nos. 24/1996, 54/1996, 87/1996 and 57/2000) provide,
inter alia
, that the means for reconstruction are to be granted to persons whose property was destroyed in the war. The request is to be submitted to the Ministry for Public Works, Reconstruction and Construction (
Ministarstvo za javne radove, obnovu i graditeljstvo
).
The applicant complained that Parliament’s enactment of the 1996 legislation interferes with her right of access to a court and her right to an effective remedy within the meaning of Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention.
The applicant maintained that she was deprived of her right of access to a court and her right to an effective remedy because the changes of the Civil Obligations Act from 1996 had prevented her from having her claim for compensation decided by the domestic courts. She relied on Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention, the relevant parts of which read as follows:
Article 6 § 1
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...”
Article 13
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
a.
The Government firstly maintained that the applicant had failed to exhaust domestic remedies because she had not submitted a constitutional claim challenging the legislation in question.
The applicant maintained that some other persons in the same position had filed such a claim but that the Constitutional Court did not decide on such claims.
The Court recalls that in similar circumstances it has held in the Crnojević case that a constitutional complaint challenging the legislation in question did not represent a remedy to be exhausted (see
Crnojević v.
Croatia
, (dec.), no. 71614/01, 29 April 2003). The Court sees no reason to depart from this decision in the present case.
It follows that the applicant’s complaint cannot be rejected for failure to exhaust domestic remedies.
b.
The Government further maintained that they bear no responsibilities for the events that had taken place prior to 5 November 1997 when the Convention entered into force in respect of Croatia.
The applicant stressed that she had been deprived of her right of access to a court also after the Convention had entered into force in respect of Croatia.
The Court notes that the proceedings in question, concerning the applicant’s civil claim for damages against the respondent State, were
de facto
stayed on 17 January 1996 although the Zagreb Municipal Court formally took its decision to stay the proceedings on 1 April 1996.
The Court further notes that the applicant complained that she was deprived of her right of access to a court at least until the enactment of the new legislation on 14 July 2003. It follows that the situation complained of continued even after the ratification of the Convention on the part of Croatia, i.e. on 5 November 1997 and that the Court does have competence
ratione temporis
to examine the applicant’s complaints.
c.
In the alternative the Government invited the Court to conclude that the application did not disclose any appearance of a violation of Article 6 §
1 of the Convention. In this connection they submitted that the applicant did enjoy access to a court because she had instituted civil proceedings for damages before the Zagreb Municipal Court. The fact that the court had stayed proceedings pursuant to the 1996 legislation did not affect the applicant’s right of access to a court because the proceedings were stayed only temporarily. When in July 2003 the new legislation was enacted the applicant again enjoyed access to a court.
The applicant contended that the prolonged period for which she had been unable to have her civil claim decided before the domestic courts violated her right of access to a court. she relied on the
Kutić
judgment (see
Kutić v.
Croatia
, no. 48778/99, ECHR 2002-II).
As to the Article 13 complaint, the Government argued that Article 13 did not apply to a situation where an application is directed against a law. Furthermore they asserted that the application of Article 6 § 1 of the Convention concerning the applicant’s right of access to a court excluded the application of the applicant’s right to an effective remedy under Article
13 because there was no separate issue in that respect.
The applicant maintained that she had no effective remedy in the domestic legal system to enforce her right of access to a court.
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudging the merits of the case.
Søren N
Christos
Rozakis
Deputy Registrar
President