CtEDO 08.01.2004 Auto

ACCARDO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
08.01.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ACCARDO v. ITALY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 62913/00 de Rosa ACCCARDO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 8 ianuarie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis dna Tulkens dna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky dna Steiner judecători și dna Nielsen grefierul secțiunea adjunctivă Având în vedere cererea depusă la 26 august 2000, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Rosa Accardo, este un național italian care s-a născut în 1936 și trăiește în Torre Del Greco (Naples). Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna C. Ascione, un avocat care practică în Torre Annunziata (Naples). Guvernul contestat a fost reprezentat de agenții lor, dl. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Torre del Greco, pe care l-a lăsat să-l facă G.V. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 iulie 1987, reclamantul a informat pe el că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1988 și l-a chemat să apară în fața magistratului Torre del Greco. Prin decizia din 9 octombrie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre del Greco a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1989. La 20 februarie 1990, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 20 martie 1990, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 10 mai 1990. Între 10 mai 1990 și 13 septembrie 1999, judecătorul a făcut douăzeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 3 martie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Curtea a examinat, de asemenea, această plângere în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul a contestat faptul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece nu a solicitat reexaminarea judiciară în instanța administrativă a refuzului de a oferi asistență de poliție. Curtea constată că a avut ocazia anterior de a respinge această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). În observațiile lor, primite la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și a susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că un remediu în temeiul Legii Pinto era, de asemenea, disponibil în ceea ce privește procedurile de expulzie, cu rezultatul că o persoană care se consideră victime de încălcare a articolului 6 § 1 din cauza lungii excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța de recurs relevantă, ceea ce se aplică oricărei plângeri în temeiul articolului 6 § 1. Guvernul a susținut că o opoziția de neepuizare a căilor de recurs interne a acoperit, de asemenea, plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamantul a susținut că acest remediu este opțional și nu obligatoriu, deoarece termenul utilizat în secțiunea 6 din Lege a fost „intificat” și nu „folosit”. Tribunalul a respins o obiecție similară în cazul Mascolo, susținând că reclamantul a fost absorbit de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestei cauze (Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această constatare, iar obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate Cererea admisibilă, fără a prejudeca fondurile cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă