CASE OF PRODAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

CASE OF PRODAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] (CtEDO, 2004)

Traducere din limba engleză

Hotărârea Prodan contra Moldovei

În cazul Prodan contra Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secțiunea a IV-a, în Camera în următoarea componență:

D-l

Nicolas BRATSA, Președinte;

D-l

M.PELLONPĂĂ;

D-a

V.STRASNICKA;

D-l

R.MARUSTE;

D-l

S.PAVLOVSCHI;

D-l

L.GARLICKI;

D-l

J.BORREGO BORREGO, judecători

și D-l M.O BOYLE, Grefierul secțiunii;

Deliberând la 7 ianuarie 2003 și la 27 aprilie 2004;

Adoptă următoarea hotărâre, la ultima dată menționată :

PROCEDURA

3.Guvernul Republicii Moldova (în continuare - Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul Guvernamental dl Vitalie Pârlog, de la Ministerul Justiției.

§

3

in fine

), iar părțile și-au răspuns în formă scrisă la observațiile fiecăreia.

§

1.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAZULUI

15.Consiliul Municipal și chiriașii au înaintat apel la Tribunalul Municipiului Chișinău contra hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru. La 17 octombrie 1997 Tribunalul municipiului Chișinău a admis apelul anulând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

„Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor

(1) Cetățenilor Republicii Moldova, supuși represiunilor politice și ulterior reabilitați, li se restituie, la cererea lor sau a moștenitorilor lor, averea confiscată, naționalizată sau luată în alt mod. (...)

(5) Actele de vânzare – cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor și a altor construcții și bunuri confiscate, naționalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse represiunilor sau a moștenitorilor lor.”

În 1998 articolul de mai sus a fost completat cu un nou paragraf prin Legea nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:

„ (6) Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asigurate cu spațiu locativ peste rând, la momentul evacuării, de către autoritățile administrației publice locale, în conformitate cu legislația.”

Articolul 426 al Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 și 12 iunie 2003 prevede următoarele:

„Creditorului – urmăritor și debitorului li se comunică locul și data ședinței dar neprezentarea lor nu împiedică soluționarea chestiunii depuse în fața instanței.

Împotriva încheierii instanței cu privire la actele executorului judecătoresc se poate face recurs.”

Articolul 478 din Codul Civil, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 și 12 iunie 2003 prevede următoarele:

„Prejudiciul cauzat persoanei fizice sau juridice în urma acțiunilor ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești se repară de către stat integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcții de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, în modul stabilit de lege.”

La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod Civil. Articolul 1404 al Codului Civil prevede următoarele:

„(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluționarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcție de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcție de răspundere va răspunde solidar în cazul intenției sau culpei grave.

(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acțiunile indicate la al. 1.”

ÎN DREPT

I. EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

A. Neepuizarea căilor de recurs interne

1.

Articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă și articolul 478 al vechiului Cod Civil

Maurer v. Austria

, nr. 50110/99, §16, 17 ianuarie 2002).

V. contra Regatului Unit al Marii Britanii

, (GC), NR. 24888/94, § 57, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999 – IX).

Brusco c.

Italiei

, unde legea italiană a fost special elaborată și a intrat în vigoare pentru a soluționa problema existentă în Italia cauzată de durata procedurilor care este contrară prevederilor Convenției.

B. Statutul de victimă

E. contra Austria

, cererea nr. 10668/83, decizia Comisiei din 13 mai 1987, Decizii și Rapoarte (DR) 52, p. 177).

Amuur c. Franței

hotărârea din 25 iunie 1996,

Rapoartele hotărârilor și a deciziilor

1996 – III, P. 846, § 36, și

Dalban c. României

(GC), NR. 28114/95, § 44, CEDO 1999 – VI).

§

1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției.

II. Pretinsa violare a articolului 6 §1 al Convenției

§

1 al Convenției.

§

1 al Convenției, prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa...”

§

1 asigură oricui dreptul de a revendica drepturile și obligațiile sale civile într-un tribunal; în acest fel se întruchipă “dreptul la un tribunal”, respectiv, dreptul de acces, care reprezintă dreptul de a institui proceduri în fața unei instanțe judecătorești în chestiuni de natură civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acel drept ar fi unul iluzoriu dacă un Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie, să rămână ineficientă (inoperantă) în detrimentul unei părți. Ar fi de neconceput ca articolul 6

§

1 să descrie în detalii garanțiile procedurale oferite părților aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice și prompte – fără apărarea implementării hotărârilor judecătorești; a interpreta articolul 6 ca fiind în exclusivitate preocupat de accesul la o instanță judecătorească și îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situații incompatibile cu principiile de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte când au ratificat Convenția. Executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță de drept trebuie, deci, privită ca o parte integrantă a “procesului” conform scopurilor articolului 6 (vezi Hotărârea

Hornsby contra Grecia

din 19 martie 1997,

Rapoarte

1997-II, p.510,

§

40).

§

1 al Convenției (vezi

Immobiliare Saffi contra Italiei

(GC), nr. 22774/93,

§

74, CEDO 1999 - V). În cazul curent, reclamanta nu ar fi trebuit să fie împiedicată să beneficieze de succesul obținut în urma soluționării litigiului, care la început presupunea evacuarea locatarilor tuturor apartamentelor iar, mai târziu oferirea valorii de piață a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 și 13 și evacuarea locatarilor din apartamentul nr.8.

§

1 al Convenției de toate efectele benefice.

§

1 al Convenției.

III. Pretinsa încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Stran Greek Refineries și Stratis Andreadis c. Greciei

, Seria A nr. 301 – B,

§

59).

mutatis mutandis, Ambrosi c. Italiei

, nr. 31227/96,

§§

28 – 34, 19 octombrie 2000).

IV. Aplicarea articolului 41 al Convenției

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A. Prejudiciul material

Former King

of Greece and Others v. Greece

(GC) (satisfacție echitabilă), nr. 25701/94,

§

72). În prezentul caz, repararea ar trebui să aibă drept obiectiv situația în care s-ar fi aflat reclamanta dacă nu ar fi existat încălcare.

Immobiliare Saffi contra Italiei

(GC), nr. 22774/93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999 – V). Aceste pierderi au survenit ca urmare a neexecutării celor două hotărâri judecătorești finale. Hotărârea din 14 martie 1997 nu a fost executată timp de 29 de luni cu privire la 5 apartamente (nr.3, 6, 7, 12, 13) și pentru o perioadă de 67 de luni de zile referitor la un apartament (nr. 8). În ceea ce privește hotărârea din 3 octombrie 2000, nu a fost executată timp de 22 de luni.

În același timp, Curtea nu e gata să accepte poziția luată de către reclamantă, (conform căreia ea ar fi investit banii într-o bancă comercială la o rată înaltăa dobânzii) la evaluarea pierderilor suportate ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătorești din 3 octombrie 2000, pe care o consideră mai degrabă ca fiind speculativă. Ținând cont de situația delicată a băncilor comerciale din Republica Moldova, Curtea consideră ca fiind mai realistă folosirea ca punct de referința rata medie a dobânzii prevăzută de Banca Națională a Moldovei pentru acea perioadă.

În primul rând, în lipsa unei evidențe bazate pe situația de pe piață care ar dovedi contrariul, reclamanta ar fi fost în mod inevitabil întâlnit anumite întârzieri în găsirea chiriașilor potriviți și ar fi avut anumite cheltuieli de durată în legătură cu respectivele apartamente.

În al doilea rând, ținând cont de valoarea celor 5 apartamente care prin noțiune ar fi fost mai mică dacă ele ar fi fost fără chiriași. Prin urmare, trebuie ținut cont de faptul că în probabilitatea în care Judecătoria sectorului Centru ar fi luat în considerație faptul că bunurile ar fi fost închiriate la evaluarea valorii apartamentelor în hotărârea judecătorească din 3 octombrie 2000. Și, în sfârșit, orice venit ar fi fost supus impozitării.

B. Prejudiciul moral

Brumărescu c. României

(satisfacție echitabilă) (GC), nr. 28342/95, CEDO 2001 –I), caz în care i s-a acordat reclamantului 15.000 USD pentru prejudiciu moral, statuând că în cazul prezent suma ar trebui să fie mai mică deoarece dreptul la proprietate asupra casei nu este disputat de către Guvern.

C. Costuri si cheltuieli

83.Curtea notează faptul că reclamantei i s-a acordat asistență legală conform schemei Curții de asistență legală pentru prezentarea observațiilor sale și a comentariilor adiționale și cheltuieli de secretariat. Reclamanta nu a revendicat cheltuieli legale suplimentare. În consecință, Curții nu i s-a cerut acordarea unei compensații la acest capitol.

D. Penalități

Din aceste considerente, Curtea

Respinge în mod unanim obiecțiile preliminare ale Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne;

Susține unanim faptul că reclamanta poate invoca calitatea de victimă conform prevederilor articolului 34 al Convenției;

Susține unanim că a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenției;

Susține unanim că a existat o încălcare a articolului 1 Protocol 1 al Convenției;

Susține cu șase voturi contra unu cu privire la pierderile suferite:

(a)

că statul reclamat trebuie să achite reclamantei, într-o perioadă de trei luni de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 al. 2 al Convenției, 11 000 EURO (unsprezece mii de euro) în calitate de prejudiciu material și 3 000 EURO (trei mii euro) în calitate de prejudiciu moral, care urmează a fi schimbate în valuta națională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data soluționării, plus orice taxă care trebuie încasată;

(b)

că din momentul expirării celor trei luni sus menționate până la data achitării trebuie achitată o rată simplă a dobânzii la suma de mai sus la rata egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de neplată plus trei procente.

Susține cu șase voturi contra unu, referitor la situația ce continuă cu privire la nerestituirea apartamentului nr. 8 reclamantei, că problema aplicării articolului 41 al Convenției nu poate fi deocamdată aplicat, în consecință,

(a)

rezervă în aplicarea acestuia,

(b)

invită Guvernul Republicii Moldova și reclamanta să prezinte în decursul următoarelor trei luni, observațiile lor cu privire la valoarea de piață a apartamentului nr. 8 și, să notifice Curtea despre orice înțelegere la care ar putea ajunge, luând în considerație observațiile Curții din paragraful 75 de mai sus;

(c) rezervă în orice procedură ulterioară și delegă Președintele Camerei cu autoritatea de supraveghere.

Opinia parțial disidentă a judecătorului Pavlovschi

Eu sunt de acord cu faptul că în prezentul caz a existat o violare a articolului 6 al.1 și a articolului 1 Protocolul 1 al Convenției.

În același timp, eu regret mult faptul că nu pot spune același lucru referitor la concluziile majorității cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenției. Nu pot împărtăși poziția majorității din următoarele motive.

COMENTARII GENERALE

În opinia mea, în prezentul caz nu este nici un argument plauzibil care ar demonstra faptul că reclamanta chiar a suferit vreun prejudiciu material în forma pretinsă de către reclamantă și de către avocații săi.

Este un principiu general recunoscut de către toate jurisdicțiile democrate, chiar o idee comună, faptul formelor de prejudiciu material pretins parte a circumstanțelor care trebuie dovedite „dincolo de un dubiu rezonabil” în toate cazurile când chestiunea compensării pentru prejudiciu material este invocată. În opinia mea umilă este o distincție clară, prin prisma logicii formale, dintre noțiunea de „fapt” dovedit și „presupunere”.

Conform „Noului Dicționar Oxford al limbii engleze”, citez că „faptul este vreo lucru care este indispensabil cazului.” Același dicționar definește o presupunere în felul următor: „presupunere – credință incertă: ex.: „ei au lucrat asupra presupunerii că moartea lui a fost o crimă”. Și încă o definiție din acest dicționar: „presupus – bazat pe presupunere decât pe fapt: cea mai mare parte din argumente sunt pur presupuse”.

Pentru a fi compensat, prejudiciul material trebuie să fi fost stabilit de către Curte la nivel de „fapt dovedit” și nu la nivel de „presupunere”.

Regret foarte mult că Camera nu a făcut această distincție și a luat în calitate de „fapt” legal dovedit și stabilit o „presupunere”.

Mai mult, vorbind de prejudiciu în acest caz particular Camera nu a indicat ce fel de prejudicii au fost recunoscute. Dreptul Civil, la fel ca și, dreptul penal recunoaște diferite tipuri de prejudiciu: prejudicii generale, prejudicii speciale, prejudicii compensatorii, prejudicii punitive, prejudicii nominale etc. Toate acestea sunt prejudicii de natură pecuniară. Despre ce fel de prejudicii vorbim în acest caz?

CIRCUMSTANȚELE DE FAPT ALE CAZULUI ȘI RENUNȚAREA DE CĂTRE RECLAMANT LA UNELE DREPTURI ALE SALE

Dați–mi voie acum să trec la circumstanțele de fapt ale cazului.

La 19 august 1998 Curtea de Apel a dat câștig de cauză reclamantei și a ordonat restituirea a șase apartamente - nr. 3, 6, 7, 8, 12 și 13 - care au aparținut rudelor reclamantei pentru o perioadă mai mare de 40 de ani.

În anul 2000 reclamanta, din propria sa inițiativă, a depus o acțiune la Judecătoria sectorului Centru, cerând un schimb parțial în maniera în care executarea hotărârii din 19 august 1998 a fost înfăptuită. În mod special, ea a solicitat bani de la Consiliul Municipal în locul restituirii a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 și 13).

La 10 ianuarie 2001, Curtea de Apel, examinând cererea reclamantei, a acceptat-o și a ordonat Consiliului Municipal să achite reclamantei 488 274 MDL - valoarea de piață a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 și 13).

Cererea reclamantei de a i se achita bani în locul a cinci apartamente, din punct de vedere legal, înseamnă, că ea în mod deliberat, din proprie inițiativă, a renunțat la dreptul ei de a solicita restituirea a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 și 13), alegând să primească în locul lor echivalentul lor bănesc în valoare de 488 274 MDL. La 20 noiembrie 2002 reclamanta a primit banii respectivi.

REVENDICĂRILE RECLAMANTEI

Poziția reclamantei

Înaintea acestei Curți reclamanta a revendicat în calitate de prejudiciu material 49 209,91 EURO, la fel ca și, 49 210 EURO în calitate de prejudiciu moral suferit ca rezultat al întârzierilor de executare a hotărârilor judecătorești din 14 martie 1997 și 3 octombrie 2000 favorabile ei.

În ceea ce privește hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 reclamantul a susținut că ea ar fi putut închiria casa, dacă hotărârea judecătorească ar fi fost executată la timp, adică, imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998.

Reclamanta a prezentat rezultatele evaluării casei care a fost efectuată de către un expert, conform acestei evaluări, prețul de arendă pe piață pentru un metru pătrat ar fi fost 1,2 USD pentru fiecare lună. Ea a înmulțit numărul metrilor pătrați la acel preț, apoi a înmulțit rezultatul la numărul de luni pe parcursul cărora ea nu a avut posibilitatea de a folosi casa. Apoi, reclamanta a afirmat faptul că ar fi colectat plata pentru arendă pe un an înainte, în conformitate cu practica locală, și banii depozitați i-ar fi depus la o bancă comercială cu o rată înaltă a dobânzii. În ceea ce privește hotărârea din 3 octombrie 2000, reclamanta a revendicat că banii pe care i-ar fi obținut, la fel ar fi generat venituri dacă ar fi fost depozitați la o bancă comercială la o rată înaltă a dobânzii.

Analiza revendicărilor reclamantei și poziția acesteia

Conform Dicționarului Oxford al limbii engleze renunțarea presupune “renunțarea la un drept legal etc.”, iar verbul a renunța semnifică „a înceta de a insista sau de a utiliza (un drept, o revendicare, o oportunitate, etc.)”. Aceste formule în mod perfect se potrivesc situației reclamantei.

După evenimentele descrise mai sus, înfăptuite la inițiativa reclamantei, de a renunța la drepturile sale de a acoperi posesia celor cinci apartamente și la schimbările în modalitatea trebuia să fie executată hotărârea judecătorească este incorect de a accepta argumentele reclamantei și a avocatului ei conform căreia dacă ea și-ar fi recăpătat posesia tuturor apartamentelor (pe care ea anterior le-a dat), ar fi găsit chiriași, și le-ar fi închiriat pe toate, în acest caz posibil că ea ar fi avut un anumit profit.

Orice specialist în domeniul dreptului trebuie să recunoască că această afirmație nu constituie un “fapt” legal dovedit și stabilit. Aceasta este doar o presupunere, care, mai mult, poate duce la o „simplă revendicare” care nu poate și nu trebuie să fie acceptată fie ca „prejudiciu material” sau ca o bază legală pentru orice fel de compensație.

Inițial, reclamanta nu a avut nici un apartament, ceea ce înseamnă de fapt că nu a avut ce da în chirie, și mai târziu ea a cedat dreptul de a primi cinci din cele șase apartamente. Ceea ce de fapt a avut reclamanta, a fost o hotărâre judecătorească, care îi acorda dreptul la un anumit moment în viitor, să le primească înapoi după ce vor fi fost evacuați locatarii apartamentelor respective pe baza unui „act de transmitere și primire a casei” emis de către Consiliul Municipal. De fapt ea nu a putut fi considerată proprietara apartamentelor nr. 3, 6, 7, 12 și 13 deoarece nu a fost întreprins nici un pas în vederea transformării „titlului” respectiv al ei în „titlu de proprietate”. Reclamanta nu a intrat în drepturi de proprietate asupra acestor apartamente și, mai târziu, a decis să cedeze aceste drepturi în favoarea echivalentului bănesc al acestora.

Aici este necesar de menționat următoarele. Numai acei care sunt proprietari legali, numai acei care sunt în stare să dispună de proprietate, în termeni practici, sunt în stare să încheie contracte și să închirieze (arendeze) proprietatea lor.

În acest caz particular apare o problemă de natură conceptuală. A fost reclamanta proprietara a celor cinci apartamente? Este ea acum proprietara celui de al șaselea apartament? Discutând chestiuni ce țin de dreptul de proprietate, în mod prioritar vorbim despre legislația națională ce reglementează relațiile de proprietate în statele-membre. În ceea ce privește Republica Moldova, pentru a avea un drept de proprietate recunoscut public, el trebuie înregistrat în modul prevăzut de legislație. În acest sens și în ceea ce privește bunurile imobile, relevantă este Legea cu privire la cadastrul bunurilor imobile (Legea nr. 1543 – XIII din 25 februarie 1998).

Fiind relevantă prezentului caz, Legea nr. 1543 –XIII din 25.02.98 a cadastrului bunurilor imobile prevede:

Articolul 4 §2

Obiecte ale înregistrării sunt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte drepturi patrimoniale.

Articolul 4 §3

La bunurile imobile se referă:

c) apartamentele și alte încăperi izolate.

Articolul 4 §5

Bunurile imobile enumerate în articolul 4 §§2, 3 și 4 sunt obiecte ale înregistrării obligatorii.

Articolul 28 §1

Înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face în temeiul următoarelor documente:

d) hotărârile instanței de judecată ...

Articolul 33 §3

Decizia privind refuzul înregistrării drepturilor se aduce în scris la cunoștința solicitantului și poate fi atacată în instanța de judecată.

Toate aceste prevederi legale în mod clar prevăd că, din cauzăa că reclamanta renunțând la drepturile ei asupra celor cinci apartamente în schimbul echivalentului bănesc al acestora, aceste apartamente nu au fost înregistrate ca proprietate a sa și nu pot fi înregistrate acum sau, utilizând terminologia prevăzută de către Legea de mai sus, ea nu a obținut „recunoașterea publică a dreptului său la proprietate” asupra acestor apartamente. Acestea fiind spuse, din punct de vedere legal ea nu poate fi privită ca fostă proprietară sau prezentă proprietară a acestora, astfel că ea nu a fost în drept să le cedeze sau să primească plata pentru închirierea acestora, chiar teoretic vorbind.

În ceea ce privește cel de al șaselea apartament, acesta nu a fost înregistrat, așa că reclamanta nu a obținut drept de proprietate asupra acestuia. Hotărârea judecătorească pe care o are reclamanta, poate fi considerată numai ca „un titlu” care să-i ofere drepturi de a înregistra revendicările sale legate de proprietate, ca ea să poată deveni proprietar legal recunoscut. Această cale în continuare rămâne deschisă ei. Eu nu încerc să ridic aici chestiunea de neepuizare deoarece aceasta nu a fost invocată de către Guvern. Eu menționez acest aspect doar în ordinea de a arăta lipsa de „statut de proprietară” a reclamantei și faptul că ea a avut doar „un titlu” în legătură atât cu primele cinci apartamente cât și cu al șaselea apartament, proprietate nerecunoscută public.

Este destul de limpede că doar „un titlu” nu poate fi închiriat, și în consecință nu poate genera un profit. În aceste circumstanțe, consider că calculul „venitului” ratat propus de către reclamantă și avocatul său ca fiind totalmente nefondat și care duce în eroare (de exemplu, înmulțirea valorii de 1,2 USD la suprafața apartamentului, pe care spune ea că l-ar fi închiriat și la numărul de luni care au trecut după adoptarea hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea ei).

Referitor la pretinsul prejudiciu material în forma pierderii oportunității de a depune banii la bancă și de a obține dividende, aș dori să menționez următoarele circumstanțe. Reclamanta a primit compensație pentru cinci apartamente în sumă de 488, 274 MDL la 20 noiembrie 2002. Așa că, după acea dată, dacă noi din nou apelăm la legitățile logicii formale, reclamanta ar fi avut intenția de a depune banii la bancă, ea ar fi depus 488 274 MDL. Dacă i s-ar fi oferit oportunitatea de a obține dobândă pentru o perioadă de un an și cinci luni și ar fi dovedit și „faptul” că ea într-adevăr anterior intenționa să facă acest lucru. Din păcate, reclamanta nu a adus nici o probă care să dovedească acest lucru. În toate aceste circumstanțe este imposibil, din punct de vedere logic, să acceptăm ca dovedit în prezența unui dubiu rezonabil „faptul” intenției sale de a depune la bancă banii în trecut când ea nu a făcut acest lucru în ciuda tuturor condițiilor necesare fiind satisfăcute în prezent.

Eu înțeleg că aplicând legile logicii formale nu este cea mai bună modalitate de a analiza cazurile judiciare, dar în această situație de lipsă a oricărei probe certe a contrariului, aplicarea acestora ar fi ajutat Camera să adopte decizia corectă.

CONDIȚII PENTRU COMPENSAREA PREJUDICIULUI MATERIAL

În numeroase ocazii, și absolut corect, această Curte a statuat că reclamanții ar trebui să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensații și că nu se pot acorda compensații pentru prejudiciul care de fapt nu a fost suferit (vezi, printre altele,

Kudla v.

Polonia

GC, nr. 30210/96, para. 162 – 165, ECHR 2000 –XI;

Treial c

.

Estoniei,

nr. 48129/99, para. 67 – 70, 2 decembrie 2003;

Lisiak c.

Poloniei,

nr. 37443/97, para. 52, 5 noiembrie 2002,

Piechota c. Poloniei

, nr. 40330/98, para. 49, 5 noiembrie 2002,

Koral c. Poloniei

, nr. 52518/99, para. 62, 5 noiembrie 2002;

Nowicka c. Poloniei

, nr. 30218/96, para. 82, 3 decembrie 2002 și multe, multe altele).

Când cineva discută procesul de dovedire a unui fapt legal relevant, inclusiv revendicări de ordin material, teoretic vorbind următoarele standarde de probare ar trebui considerate ca aplicabile: „ ... dovadă clară și convingătoare ...”, „ ... în prezența unui dubiu rezonabil ... „ sau „ ... preponderența probei ...”. Dacă proba nu este suficient de concludentă, o regulă generală spune că hotărârea judecătorească trebuie îndreptată împotriva părții care a avut sarcina de a dovedi faptele cauzei și care nu a reușit s-o facă. Din jurisprudența citată mai sus este în mod precis clar că „reclamanții trebuie să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensație și că ei nu pot fi compensați pentru prejudiciul pe care de fapt nu l-au suferit”. Nu mai este necesar de spus faptul că, deși, sarcina de a dovedi a aparținut reclamantei, nici unul din standardele menționate mai sus nu a fost îndeplinit de către reclamantă, în pofida faptului că toate condițiile necesare pentru ca dânsa să facă astfel au fost satisfăcute, deoarece ea a beneficiat de asistență legală plătită de către Curte.

Iarăși, când se discută despre problema prejudiciului material, mai întâi de toate trebuie să se înțeleagă că prejudiciul material înseamnă deteriorarea situației financiare, materiale a reclamantului. Pentru a detalia, prejudiciu material semnifică că rezultatul unui anumit act ilegal a fost deteriorarea situației care a existat înaintea acestui act ilegal. Pentru a avea dreptul la o compensație, persoana care pretinde această compensație trebuie să dovedească că situația financiară a lui sau a ei a devenit mai rea decât înaintea act ilegal respectiv. Deteriorarea situației reclamantului este prima și principala condiție pentru a ridica chestiunea „prejudiciului material”.

Reclamanta, așa cum am menționat anterior, nu a prezentat nici o probă, care să dovedească faptul deteriorării situației ei financiare ca rezultat al încălcării constatate. Așa că, ea a nu a reușit să dovedească caracterul de fapt decât cel presupus al pierderilor ei financiare.

Dacă Camera spune că în acest caz reclamantul a suferit prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătorești, este nevoie să fie convinsă de faptul că situația financiară a reclamantei în mod imediat după adoptarea hotărârilor judecătorești a devenit mai bună decât este acum, și că deteriorarea aceasta poate fi explicată prin neexecutarea actelor judiciare sus menționate. Dar să statuezi că situația ei financiară de acum este mai rea decât era după adoptarea hotărârilor judecătorești este pur și simplu neadevărat, mai ales, luând în considerație faptul că ea a primit din partea autorităților din Republica Moldova o compensație în valoare de 488 274 MDL.

Este absolut clar că în prezentul caz reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu material în forma pretinsă de către ea și avocații săi și acesta este răspunsul la întrebarea de ce ea nu a reușit să aducă probe.

Eu consider că Camera, în absența dovezii din partea reclamantului, nu ar fi trebuit să se implice într-o muncă de presupunere și speculare asupra profiturilor (dacă este cazul) pe care ea le-ar fi putut primi dacă prevederile Convenției nu ar fi fost încălcate. În sarcinile Camerei nu intră înlocuirea avocaților reclamantului și încercarea de a compensa ceea ce prin definiție nu poate fi îmbunătățit – lipsa de probe – prin diverse formule foarte dubioase.

Regret mult faptul că Camera a preferat să adopte o atitudine diametral opusă. În loc de a accepta dovezile, Camera a făcut uz de diferite „supoziții”, fapt confirmat prin următoarele formulări în hotărâre: „reclamantul a susținut că ar fi dat în chirie casa”, „chiria ar fi fost încasată în avans”, „banii ar fi fost depuși la o bancă comercială”, „prin urmare banii obținuți ar fi generat venit”, etc. După toate aceste „supoziții” Camera conchide:

„Curtea consideră rezonabilă abordarea generală de a evalua pierderile suferite în rezultatul ne-executării hotărârii.”

Cu părere de rău nu pot să accept o astfel de logică, care este prea departe de standardele generale ale teoriei probelor.

Sunt și alte câteva fragmente care mi-au provocat dubii. Spre exemplu, în § 70 al hotărârii sale Camera declară, citez:

„Curtea reiterează că o hotărâre prin care a fost depistată o încălcare impune statului reclamat obligația legală de a pune capăt încălcării și a repara consecințele acesteia astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situația existentă înainte de producerea încălcării (vezi

Fostul Rege al Greciei și alții împotriva Greciei

[GC] (satisfacție justă), nr. 25701/94,

Sunt pe deplin de acord cu constatările Curții în cazul

Fostului Rege al Greciei

, și anume cu faptul că statul reclamat are:

„obligația legală de a pune capăt încălcării și a repara consecințele acesteia astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situația existentă înainte de producerea încălcării.”

În același timp mi se pare incorect și contrar legilor logicii transformarea regulii de mai sus în hotărârea prezentă în:

„reparația trebuie să urmărească punerea reclamantului în poziția în care s-ar fi aflat dacă nu avea loc încălcarea.”

Literalmente, decizia în cazul

Fostului Rege al Greciei

e compusă, la rândul său, din următoarele trei elemente legate:

obligația legală de a pune capăt încălcării;

reparația consecințelor încălcării;

reparația trebuie făcută astfel încât să restabilească cât de mult posibil situația existentă înainte de producerea încălcării.

Aceste trei elemente foarte clare și logice sunt transformate într-o formulă ambiguă – „reparația trebuie să urmărească punerea reclamantului în situația în care s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”.

Pentru mine este absolut neclar în ce mod autoritățile naționale pot întreprinde pași pentru a „pune reclamantul” undeva, și care este acea „poziție, în care ea [adică reclamantul] s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”? Din păcate, hotărârea nu ne oferă nici un răspuns, lăsând această situație polivalentă, vagă și susceptibilă pentru diferite interpretări greșite.

Acum dați-mi voie să trec la următorul subiect, incorect numit „pierdere de profit”.

Dacă pretențiile reclamantului sunt analizate sub titlul de „pierdere de profit”, după părerea mea, trebuie de luat în considerare următoarele.

În principiu, în opinia mea, în alte situații este posibil să ceri compensare pentru „pierderi de profit”. Oricum, această compensare ar trebui să aibă loc cu întrunirea următoarelor condiții principale, dar nu și exhaustive:

reclamantul ar trebui să dovedească că el/ea încasa astfel de profit și să dovedească mărimea acestui profit;

reclamantul trebuie să dovedească că a pierdut acest profit; și

reclamantul trebuie să dovedească că pierderea profitului pe care îl obținea se atribuie statului.

Este destul de evident că nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Altfel spus, nu se poate pretinde compensare pentru „pierdere de profit” în situația în care nu s-a încasat vreodată profitul, de pe urma pierderii căruia se pretinde compensarea. Aplicând aceste criterii în cazul de față, trebuie să ne mulțumim cu faptul că reclamantul primea anterior venitul, pierderea căruia o reclamă, și că statul este responsabil pentru această pierdere.

Fără doar și poate în cazul de față reclamantul nu a oferit mărturii care să dovedească că criteriile de mai sus au fost îndeplinite. Eșecul de a susține pretențiile cu privire la existența oricăror prejudicii pecuniare în termeni practici exclude orice compensare.

Respectiv, revendicarea din partea reclamantului a compensației pentru „pierdere de profit” nemotivată nu ar fi trebuit acceptată. Din păcate, Camera a preferat să nu purceadă la o analiză detaliată a situației legale și să decidă acordarea mijloacelor bănești revendicate drept compensație pentru prejudiciile pe care reclamantul nu le-a suferit.

Se pare că în cazul dat Camera a decis să acorde reclamantului așa numitele prejudicii „presupuse” (așteptate). Am ajuns la această prezumție prin intermediul regulii generale a teoriei prejudiciilor „presupuse”, care prevede aproximativ următoarele: „ Curtea încearcă să pună reclamantul în poziția în care acesta s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost executat de către pârât”, contrar teoriei prejudiciilor de suport, regula generală a căreia spune următoarele: „Curtea încearcă să pună reclamantul în poziția în care acesta s-ar fi aflat dacă contractul nu ar fi fost niciodată încheiat”.

Regula generală menționată mai sus a teoriei prejudiciilor „presupuse” practic coincide cu formula utilizată de Cameră în hotărârea asupra cazului Prodan, și anume „reparația trebuie să tindă spre punerea reclamantului în poziția în care s-ar fi aflat, dacă nu se producea încălcarea”.

Eu sunt pe deplin conștient de existența teoriei prejudiciilor „presupuse”, unde standardul de demonstrare este foarte jos – la nivelul „certitudinii rezonabile”. Dar cred că această teorie est absolut inacceptabilă în cazul dat. Teoria prejudiciilor „presupuse” constituie o parte a dreptului privind încălcarea contractului, specific sistemelor juridice ale dreptului comun și se aplică în conformitate cu anumite condiții, prima fiind încheierea contractului în formă scrisă. Prejudiciile „presupuse” rezultate din încălcarea contractului încheiat în forma orală pot fi garantate doar atunci când pârâtul a fost de acord cu ele. O altă condiție este că prejudiciile „presupuse” trebuie să fie posibil de a fi prevăzute, astfel încât să permită părților contractante identificarea consecințelor legale și financiare care vor surveni în momentul încălcării obligațiilor lor contractuale, să permită părților de a decide ce e mai convenabil pentru ele – de a continua prin înfruntarea cheltuielilor rezultate din respectarea obligațiunilor contractuale sau de a le încălca și de a plăti celeilalte părți compensație financiară prevăzută de contract. Astfel, prejudiciile „presupuse” trebuie să fie de o așa natură încât să ofere părților posibilități reale de calculare a pierderilor financiare în situația încălcării contractului.

În cartea sa „ Dreptul Statelor Unite” (Verlag C.H. Beck, Munich, 2002, pag. 134) profesorul Peter Hay scrie: „Dacă o parte nu îndeplinește obligațiunile sale contractuale, cealaltă poate pretinde la pagube pentru nerespectarea clauzelor contractuale. Această revendicare se va aplica în cazul ne-executării, executării necorespunzătoare sau în cazuri de respingere anticipată... Scopul este

de a pune partea vătămata în poziția în care el sau ea s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost îndeplinit în conformitate cu termenele sale

[accentuat]. “Daunele” cuprind paguba nemijlocită survenită ca consecință a nerespectării contractului (pagubă generală), cât și viitoarea pagubă rezultată din această nerespectare ( pagube speciale sau firești)

în măsura în care acestea erau previzibile în momentul încheierii contractului.

Fără doar și poate, reclamantul nu a informat niciodată autoritățile despre planurile sale de a închiria apartamentul sau de a depozita banii la o bancă, sau despre „pagubele” pe care le aștepta, deci nimeni nu poate confirma caracterul previzibil al revendicărilor sale financiare.

Chiar și această prezentare foarte superficială a teoriei prejudiciilor „presupuse”, în lumina cazului dat, arată foarte clar că aceasta este inaplicabilă în situația noastră.

E. CONCLUZII

Opinia mea cu privire la soluțiile posibile a situației juridice prezente pot fi formulate în următorul mod.

Se recunoaște, în general, că executarea unei decizii judiciare finale este parte a „procesului”.

În cazul

Hornsby împotriva Greciei

Curtea foarte corect a indicat că executarea unei hotărâri luate de orice instanță trebuie privită ca parte integrală a „procesului de judecată” în conformitate cu Articolul 6 (hotărârea din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p. 510, § 40).

Corespunzător, ar fi logic de spus că reținerile în procesul de executare a deciziilor trebuie privite, la rândul lor, ca rețineri în cadrul unui „proces de judecată”. Și dacă acesta este cazul și acceptăm legitățile logicii, în situația dată suntem deciși să urmăm hotărârile anterioare legate de chestiunea cercetată.

În acest context, cred că este necesar să remarc că această Curte în multe cazuri a tratat pagubele cauzate de reținerile procedurale drept „prejudicii non-pecuniare” (exprimate în formă de suferință și frustrare), cauzate de tergiversarea procedurii. Nu reușesc să văd vre-un motiv specific de ce Camera s-ar îndepărta de la această abordare generică în acest caz.

Pe de altă parte, nu trebuie exclusă posibilitatea că reclamantul a suferit, în rezultatul efectelor potențiale ale încălcării descoperite, pierderea unor oportunități care trebuie luate în considerare, chiar dacă perspectivele realizării acestora erau dubioase (vezi hotărârea din 18 decembrie 1984, Seria A, nr. 88, pag. 13, § 25 în cazul

Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei

(Articolul 50)).

Deoarece elementele precedente ale prejudiciilor nu se supun unui calcul exact, Curtea de regulă le ia în considerare în ansamblu conform principiului echității, după cum o cere articolul 50 (acum articolul 41) (vezi hotărârea în cazul

Colozza împotriva Italiei

, Seria A, nr. 89, pag. 17, § 38, cât și hotărârea menționată mai sus în cazul

Sporrong și Lonnroth

, pag. 14, § 32).

Aș fi de acord că în acest caz particular, date fiind întârzierile în executarea deciziilor judiciare, reclamantul a pierdut unele oportunități și trebuie just compensat pentru aceste pierderi. Dar nu este corect din punct de vedere juridic tratarea compensațiilor pentru pagube, fie ele pagube pecuniare sau ne-pecuniare, drept „punerea reclamantului în poziția în care s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”. După cum nu se poate intra de două ori în apa aceluiași râu, nu se poate reveni la o situație trecută și este chiar mai puțin posibil plasarea reclamantului în acea situație.

În concluzie, consider că în raport cu încălcările depistate de această hotărâre, reclamantul a suferit pierderea oportunităților și pagube ne-pecuniare incontestabile (vezi, printre alte autorități, hotărârea din 30 octombrie 1998, Rapoarte ale Hotărârilor și Deciziilor, 1998-VIII), dar nu și prejudicii pecuniare directe sau prejudicii pecuniare sub formă de pierdere a profitului (sau venitului).

F.

Referitor la caracterul excesiv al compensării acordate și nereușita de a rezolva chestiunea privind cel de-al șaselea apartament

Nu pot să fiu de acord cu suma de bani acordată de către Cameră reclamantului (11.000 + 3.000 Euro), din cauza caracterului absolut exagerat și incorect.

Argumentele care m-au condus la această concluzie sunt următoarele.

Reclamanta primește pensie în valoare de 210 lei moldovenești pe lună (a se vedea alin. 80 al hotărârii) care constituie 2520 de lei pe an. Suma acordată drept recompensă, adică 14.000 de Euro, fiind recalculată în lei moldovenești (×15.4) constituie 215.600 lei moldovenești. Aceasta, la rândul său, constituie echivalentul unei pensii primite timp de 85 de ani (215.600 împărțit la 2520).

Acest calcul simplu demonstrează caracterul exagerat al sumei propuse drept recompensă care este egală cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani. Această sumă, în opinia mea, depășește limitele rezonabile. Cea mai potrivită sumă ar fi fost suma de 5.000 Euro. Din păcate, și declar aceasta cu regret, poziția mea n-a fost acceptată de majoritatea. Înseamnă oare aceasta că proporții similare (de plată a recompensei, în cazurile ce țin de întârzierile procedurale, a unor sume egale cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani) vor fi aplicate în toate cazurile ulterioare?

În al doilea rând, în cererea sa reclamantul se plânge de ne-executarea a două hotărâri judecătorești. Una dintre ele privind recompensa pentru cinci apartamente și alta privind nereușita în a-i întoarce cel de-al șaselea apartament. Prima parte a reclamației a fost epuizată când autoritățile moldovenești i-au plătit suma de bani pe care a cerut-o și acum ea poate primi recompensă doar pentru întârzierile în plata acesteia. Dar a doua parte a acestei reclamații, nereușita în a întoarce cel de-al șaselea apartament, mai rămâne validă. Fără a răspunde la această întrebare noi n-am putut nici chiar să vorbim despre apărarea meritelor cazului dat, separat de chestiunile Articolului 41. Sunt absolut convins că Curtea ar trebui să ceară autorităților moldovenești fie să întoarcă apartamentul probabil timp de 3 - 4 luni, fie să plătească suma pe care o valorează acesta. O astfel de abordare a fost întreprinsă de Curte în cazul

Popescu Nasta împotriva României

unde acest fapt a fost declarat în partea operativă a hotărârii judecătorești și citez:

“[Curtea] ...

6.

Spune

că statul reclamat trebuie să-i restituie reclamantului, în termen de 3 luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin.2 al Convenției, imobilul litigios și terenul pe care se află acesta;

7.

Spune

că în lipsa unei astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să-i achite reclamantului, în același termen de 3 luni, 900.000 Euro (nouă sute mii Euro), pentru prejudiciul material care urmează să fie convertit în valuta națională a statului reclamat la cursul aplicabil la data reglementării...” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96).

Merită a fi menționat că ambiguitatea menționată mai sus (dacă nu lipsa completă de logică), adică “despăgubirile ar trebui să fie orientate spre a plasa reclamana în poziția în care ea s-ar fi găsit, în cazul în care nu avea loc încălcarea” constituie o modificare în limba engleză a formulării utilizate în Secțiunea a doua din cazul

Popescu Nasta împotriva României

, unde este scris și citez din nou:

“... restituirea bunului litigios, așa cum a fost ordonat prin hotărârea definitivă a tribunalului de primă instanță de la București din 3 noiembrie 1993, ar pune reclamantul, pe cât de posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care el s-ar fi găsit dacă exigențele Articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost ignorate...” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96, alin. 56).

Formularea din cazul

Popescu Nasta

, în opinia mea, este completamente potrivită, deoarece restituirea proprietății confiscate într-o oarecare măsură, utilizând formularea hotărârii de mai sus

“pe cât de posibil”

sau utilizând formularea hotărârii din cazul

Fostului Rege al Greciei “în măsura posibilității”

poate fi considerată un fel de despăgubire pentru consecințele încălcării constatate sau, vorbind metaforic, “plasând” reclamantul în situația anterioară încălcării.

Din păcate, nu pot să spun același lucru despre modificarea sus-menționată în limba engleză a acestei formulări utilizate în cazul

Prodan.

Doar pentru a concluziona spun că ceea ce este bun pentru situația ce ține de restituirea proprietății nu este acceptabilă pentru situația în care Camera pornește de la un caz general bazat pe precedent, acordând bani pentru “o daună financiară” inexistentă, care n-a fost suferită de reclamant, fără a acorda careva motive speciale pentru această direcție.

Salut înserarea în alin. 76 al hotărârii, în care Camera, vorbind despre apartamentul nr.8, a recunoscut “că apartamentul fie că ar trebui restituit reclamantului, fie că ea ar trebui să primească valoarea curentă pe piață a acestuia”, dar nu sânt de acord că nu putem hotărî această chestiune în prezent. Prețurile pentru apartamentele situate în diferite sectoare ale Chișinăului, în diferite case, noi, vechi, etc., sunt în general accesibile pe site-ul Internet al Agenției “LARA” (organizație care a eliberat certificatul de arenda pentru 1 m

2

a casei în cauză). Prețul mediu pentru 1 m

2

este de aprox. 350 de dolari americani. Noi cunoaștem suprafața apartamentului, astfel nu va fi nici o problemă în a calcula prețul. Pe de altă parte, prețul de piață nu poate fi determinat în termeni exacți, deoarece el constituie un compromis dintre cerere și ofertă, și întotdeauna este un rezultat al negocierilor dintre vânzător și cumpărător. Dar, de fapt, prețul nu este atât de important în această situație particulară, deoarece Camera a fost solicitată să hotărască vis-a-vis de restituirea proprietății și prețul poate intra în joc doar în situația în care o astfel de restituire este imposibilă din cauza unor circumstanțe ieșite din comun. Astfel, în opinia mea, nu este nevoie de justificare pentru amânarea hotărârii finale cu privire la ultimul apartament.

Restituirea proprietății (adică a apartamentului nr. 8) din cazul

Prodan

a trebuit să fie punctul crucial al cazului din situația reclamantului. Din păcate, și regret aceasta foarte mult, în hotărârea actuală, Camera nu s-a reușit să se asigure.